Despre oamenii fără copii care știu ce este bine pentru copii, de la vaccinuri la mărimea pantofului

Îmi plac foarte mult experții de internet care știu ce trebuie făcut cu copii. Doar că majoritatea acestor experți nu sunt părinți în lumea reală.

Oamenii fără copii știu cum trebuie disciplinați copii. Oamenii fără copii știu ce trebuie să mănânce copii, cât și cum trebuie să doarmă, cum trebuie educați.

Continue reading

Jurnal de Chișinău (1): ”Ia nie ponimaiu po ruskii” nu este suficient. Poveste cu un pensionar rus

Când am venit la Chișinău m-am gândit să fiu băiat politicos și să învăț o expresie care să mă scoată din eventualele încurcături: ”ia nie ponimaiu po ruskii” – eu nu înțeleg rusa. Însă practica mi-a arătat că mai degrabă apar încurcături.

Cu ceva vreme în urmă, o femeie m-a abordat în rusește în troleibuz, am servit-o scurt ”ia nie ponimaiu po ruskii” ca să primesc replica uimită ”na govoriși!” (dar vorbești!). A rămas ca-n troleu.

Continue reading

Atacul terorist din Paris – motiv pentru invadarea Siriei (şi România nu intră în Schengen)

Hai să ne imaginăm următorul scenariu: teroriştii care au atacat redacţia Charlie Hebdo din Paris reuşesc să scape. Este extrem de probabilă această evoluţie: la 48 de ore de la producerea atacului cei doi terorişti nu au fost capturaţi şi mie unuia mi se pare că francezii vânează nişte fantome. În plus atacurile cu grenade, bombe artizanale, împuşcăturile din Paris împrăştie atenţia serviciilor speciale care trebuie să urmărească mai multe ţinte în acelaşi timp.

Continue reading

Satiră şi umor, calomnie şi insultă, instigare la ură – care sunt limitele?

Ştiţi bancul cu ţiganul borât care a plecat la furat împreună cu un jidan scârbos şi un bozgor tâmpit? E un banc fenomenal, râzi de pleznesc maţele în tine. S-a făcut şi o caricatură cu ţiganul borât care are două gâşte la subţiori, jidanul scârbos cu buzunarele pline de bani şi bozgorul tâmpit care molfăie carne crudă. Foarte tare caricatura, te dor fălcile de cât râzi. E cu satiră şi umor, bancul mi l-a spus Mircea Toma aşa că n-are cum să fie rasist. Şi mai ştiu nişte caricaturi foarte tari, apăreau într-un ziar german mai vechi, Der Stürmer, deci nişte caricaturi mortale cu jidani.

Aaa?!? Nu este voie cu jidani, ţigani şi bozgori? Dar de ce este voie cu musulmani?

Discursul instigator la ură:

Discursul instigator la ură („hate speech”) este o noţiune cu un conţinut variabil în literatura de specialitate. Cu toate acestea, el poate fi caracterizat drept un discurs destinat atacării, intimidării, umilirii, discreditării sau incitării la violentă ori la acţiuni care pot produce prejudicii împotriva unei persoane sau unui grup de persoane pe motiv de rasă, etnie, naţionalitate, vârstă, religie, sex, categorie socială, orientare sexuală, infectare cu HIV, dizabilitate.

Citesc apoi părerile lui Dan Alexe, care scrie chestii de genul:

TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. Cine insinuează argumentul “respectului” justifică asasinatele… Vor veni să vă vorbească posaci moralişti şi gravi bărboşi gata să justifice, în cuvinte alese, asasinatele. Nu există justificare. Cine încearcă să recupereze asta din punct de vedere pretins iudeo-creştin manipulează şi caută să strecoare o negare a principiilor fundamentale ale libertăţii. TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. TREBUIE să folosim ironia şi sarcasmul. Avem nevoie de caricaturi cu Mahomed şi cu Isus şi cu orice alt idol. Cine insinuează argumentul “respectului” pentru religie justifică asasinatele…

Şi aşa ajungem la campaniile împotriva „bărboşilor” care au „prieteni imaginari”. Campanii cu cuvinte şi caricaturi, dar şi cu falsificări şi minciuni. Dar acestea sunt campanii „bune”, sunt în numele secularizării, secularizare care ştie toată lumea că aduce bunăstare şi civilizaţie.

shutterstock_82952353

 Foto Shutterstock.

Despre ziariştii ucişi în Franţa: adulţii trebuie să îşi asume consecinţele propriilor fapte

Chestiunea este simplă: cei care au făcut caricaturile aşa zise anti-islam trebuiau să se aştepte la un astfel de deznodământ. Amestecul exploziv era gata pregătit: o Franţă plină de tineri musulmani şomeri, neintegraţi în societate, numai buni de recrutat într-o celulă teroristă. O Franţă susţinătoare a secularismului – dar gazdă a unei minorităţi care are prea puţin de-a face cu secularismul. Minoritate religioasă care are de unde să se inspire şi să se finanţeze, nu ca bascii sau bretonii.

Nu vreau să spun că ziariştii ar trebui să se autocenzureze când vine vorba de Islam. Spun că nu ar trebui ca întreaga lume să fie atât de surprinsă şi consternată. Este un război în plină desfăşurare, destul de greu de definit adversarii – însă este război. Iar într-un război oamenii mor.

După ce se termină doliul pentru ziariştii ucişi poate ar fi o idee bună ca francezii (şi în general europenii occidentali) să renunţe la ipocrizie. Adică să îşi închidă o perioadă mai lungă graniţele şi să încerce cel puţin să-i educe în spiritul iluminismului pe musulmanii cu cetăţenie franceză. (O idee şi mai bună ar fi să lase deoparte discursurile cu graniţele nesigure de la estul Uniunii Europene).

Şi că tot vorbim de ipocrizie: îmi place că neo-bezbojnicii găsesc în atentatul de la Paris un nou imbold să înjure tot ce înseamnă credinţă.

shutterstock_135284339

 Foto Shutterstock.

Despre kyokushin, scrisul de mână, învățământ și educație în general

Sensei Sorin Ungureanu de la Brașov (kyokushin, parcă 2 dan) obișnuia să le țină ucenicilor săi scurte discursuri în timp ce aceștia își reveneau în pauzele dintre reprizele de căpăceală. Discursul favorit al senseiului era cel în care compara antrenamentul de karate cu scrisul de mână.

Nimeni nu o să se bată pe stradă folosind formele de kihon, însă kihon-ul e ca scrisul de mână, voi făceți acum bastonașe și cârlige, ca în clasa întâi. Cine făcea bastonașe frumoase, acum scrie frumos.

Și avea dreptate sensei. După sute de mii și milioane de repetări ale mișcărilor în formele fixe ale kihon-ului kyokushin se formează și consolidează memoria musculară a unor mișcări corecte, corpul este transformat într-un mecanism perfect adaptat pentru scopul antrenamentului (lupta) din toate punctele de vedere: respirație, echilibru etc. Principiul este valabil pentru orice sport, dar nu doar pentru sporturi, romanii spuneau repetitio est mater studiorum.

Mi-am adus aminte de sensei Ungureanu toamna trecută, când a început discuția cu țările avansate (Finlanda, SUA) unde elevii nu mai studiază caligrafia, scrisul cursiv sau scrisul de mână, depinde de cine a tradus știrea. Și după ce mi-am amintit de discursul senseiului mi-am dat seama că și reciproca este valabilă: cine nu face exerciții fizice pentru degete nu va scrie frumos. Nu caligrafic, dar frumos.

Revenind: știrea că în alte țări scrisul de mână (cursiv, caligrafic, cum vreți să-i spuneți) va fi scos din programa școlară a stârnit o vie emoție în internetul românesc cu întrebarea obligatorie: noi de ce să nu facem la fel? Cine mai are nevoie de scrisul de mână în epoca tastaturilor și a imprimantelor? Mai bine să învețe copii dactilografia!

Frustrarea și prostia

Avem de-a face cu mai multe chestiuni. În primul rând frustrarea celor care scriu urât și care nu sunt în stare să-și depășească această nemulțumire. Atitudinea asta seamănă cu cea a șchiopilor care s-ar declara geloși pe maratoniști și ar cere să fie amputați toți oamenii, pentru ca mai apoi să mormăie fericiți ”na, mai alergați acum!” Asta este o tendință generală în învățământul public românesc: toți proștii vor diplome. Și cum este greu să obțină toți proștii o diplomă a apărut presiunea pentru scăderea calității și cantității în învățământ. De ce avem nevoie de fizică? La ce ne folosesc matematicile? Chimia este o tâmpenie, mie nu-mi trebuie! Literatura? O abureală! Cam cum ar fi venit un ninja de cartier la sensei Ungureanu și i-ar fi spus: ”eu dau foarte bine cu pumnul, n-am nevoie să învăț tehnici de picior”, asta doar ca să primească două picioare în cap să-și revină puțin din amețeală.

Presiunea vine din mai multe părți: părinții cu corijențe în liceu, copii nemulțumiți că trebuie să muncească și nu în ultimul rând stupiditatea accentuată a celor care iau decizii prin ministere. Și mai presus de toate oamenii nu înțeleg că școala este un mediu concurențial. Sau înțeleg, dar vor să elimine concurența (așa a apărut tâmpenia cu calificativele pentru clasele I-IV, unde nu se mai dau premii ca să nu se simtă proștii deranjați că alții sunt mai deștepți decât ei).

În liceu am fost un elev foarte slab la fizică și chimie. Chestia asta nu m-a deranjat absolut deloc, eram foarte senin și împăcat cu mine însumi: știam că sunt slab pentru că nu învățam. Îmi asumam conștient efectele acțiunii (sau inacțiunii). Nici nu mi-a trecut prin cap să cer eliminarea fizicii din programă pentru că eram eu slab – aveam colegi care se descurcau foarte bine și le plăcea materia. Există o soluție pentru astfel de frustrări: muncești mai mult, sau dacă ești părinte îți pui copilul să muncească mai mult. Concurența este bună, competiția îi separă pe cei buni de cei mai puțin buni. Un sistem de învățământ cu materii puține și ușoare ca să ia toți elevii note mari și să fie fericiți părinții chiar va scoate proști pe bandă rulantă.

Revenind la comparația cu kyokushin-ul: programa unui liceu de cultură generală este un sistem complex în care există interdependențe. Dacă elimini un element riști să dărâmi întreg eșafodajul. Și așa apar avocați geniali care mor curentați în timp ce repară o priză pentru că nu au scos siguranțele mai înainte.

Fetișul tehnologiei

Și totuși, dacă avem imprimante, la ce ne mai trebuie scrisul de mână? Pentru că eventualitatea unei crize energetice majore care să ne lase fără curent electric nu este exclusă. Și pentru că peste 15 ani un hrisov de la Mircea cel Bătrân va fi la fel de citeț ca în ziua de azi, în vreme ce o coală scrisă acum cu pixul, multiplicată la copiator sau scoasă la o imprimantă cu laser ori jet de cerneală va fi ilizibilă. Pentru că hârtia produsă în ziua de azi este de o calitate foarte proastă din punctul de vedere al durabilității, peste 50-60 de ani va deveni casantă și se va face fărâme la cea mai mică atingere. Tehnicile de imprimare cu laser sau jet de cerneală nu sunt făcute să dureze în timp. (Îmi amintesc de indignarea intelectualilor care erau puși să-și înregistreze mașinile de scris la miliție pe vremea lui Ceaușescu, mă amuz că în ziua de azi fabricanții de imprimante se comportă precum miliția comunistă, doar că nu se mai indignează nimeni).

Cuvântul scris este o prelungire a memoriei, iar suporturile de azi ale scrisului sunt mai mult decât efemere. De bună voie intrăm într-o epocă a modificării permanente a istoriei recente. Sunt curios câte ziare online mai oferă arhiva lor completă din anul 2002. Și încă pentru anul 2002 mai avem edițiile tipărite, însă peste 5 ani nu vom mai putea merge la bibliotecă să verificăm edițiile tipărite ale ziarelor din ianuarie 2015.

Varianta europeană a scrisului de mână s-a format în mii de ani și cred că și-a dovedit utilitatea și funcționalitatea până acum. Mie mi se pare că a spune că nu mai avem nevoie de scrisul de mână pentru că avem imprimante este același lucru cu a spune că nu mai avem nevoie de picioare pentru că avem mașini.

shutterstock_174461159

Foto Shutterstock.

Demitizare şi găinării. Din nou despre sinuciderea lui Decebal

 

decebal-stela-centurion

Revin asupra chestiunii cu sinuciderea/uciderea lui Decebal. Dan Alexe spune că Decebal nu s-a sinucis, ci ar fi fost omorât de decurionul roman Tiberius Claudius Maximus. Raționamentul său este următorul:

1. Pe stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus apare un basorelief, imagine interpretată de Dan Alexe astfel: regele dac cerea îndurare, iar romanul îl șarjează fără milă. (vezi imaginea de mai sus)

2. Dan Alexe vede o conspirație: istoricul Dio Cassius și columna lui Traian prezintă ”varianta oficială” a morții lui Decebal, în vreme ce stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus conține varianta reală a evenimentului.

3. Textul inscripției de pe stela funerară conține un verb (cepisset) al cărui sens Dan Alexe îl consideră a fi ”l-a capturat (viu)” pe Decebal – concluzia fiind că, după ce l-a capturat viu pe regele dacilor, Tiberius Claudius Maximus l-a ucis.

Înainte să revin asupra argumentelor lui Dan Alexe (am mai făcut-o aici) trebuie clarificate câteva chestiuni.

a. În momentul scrierii textului inițial, Dan Alexe nu văzuse imaginea clară a basoreliefului dar își permitea speculația ”regele dac ridică mâna cerând să fie cruțat”. Nu mai reiau toată discuția din comentarii: Decebal avea/ nu avea sabie, sabia era pe jos etc. Cert este că Dan Alexe nu văzuse imaginea clară a basoreliefului, dar și-a permis o speculație în sprijinul raționamentului său.

b. În articolul inițial, Dan Alexe enumeră o bibliografie pe care de fapt nu o consultase (am dovedit asta în articolul de aici).

Problema e că Dan Alexe se poartă cu cititorii lui ca un balaoacheș de bâlci, proprietar al unei prospere mese de alba-neagra. Ponta și-a copiat cuvânt cu cuvânt teza de doctorat – într-un fel își recunoaște incapacitatea, dar șmecheria asta cu bibliografii frauduloase și interpretări de imagini pe care nu le-ai văzut este o găinărie, mai ales când ai pretenția să demontezi mituri. Dar să revenim la argumentație:

1. și 2. Basorelieful nu este o fotografie a evenimentului. Dan Alexe spune ceva de genul ”poliția imperială nu ar fi permis afișarea publică a unui basorelief mincinos”. Se împiedică în argumente: ipotetica ”poliție imperială” a monumentelor din vremea romanilor ar fi avut tot interesul să sancționeze un basorelief care prezenta o versiune diferită față de cea oficială – asta dacă e să ne luăm după mica lui teorie conspiraționistă.

În jurul basoreliefului invocat de Dan Alexe pe nevăzute s-au purtat multe discuții în anii 60 – 70. Nu am bibliografia la îndemână, însă este vorba de scene standardizate, de motive recurente în stelele funerare ale militarilor romani. Încă o dată: basorelieful cu greu poate fi discutat serios ca o fotografie ce redă precis evenimentul și nu pot fi ignorate discuțiile purtate de istoricii din toată lumea pe marginea lui. Mica teorie a conspirației imperiale împotriva viteazului Tiberius Claudius Maximus este cel puțin amuzantă.

3. Asupra verbului ”cepisset” nu mă pronunț (Omer? Ești pe aici? O părere?), nu am cunoștințele necesare. Am totuși sentimentul că s-ar găsi latiniști care să spună altceva.

Una peste alta, din toată construcția lui Dan Alexe rămâne un verb dubios, stingher în fața istoricului Dio Cassius și Columnei lui Traian (argumente rebutate cu o teorie a conspirației!).

De ce m-am ostenit atât cu povestea asta? Dan Alexe ne-a anunțat că pregătește o carte în care va demonta miturile care încețoșează mințile românilor. Sper să nu bage în această viitoare carte povestea asta cu ”Decebal nu s-a sinucis” construită pe mici găinării intelectuale. Nu de alta, dar nu cred că-i va fi acceptată la Humanitas, am auzit că Liiceanu își pică studenții care vin cu bibliografii supte din deget.

P.S. Plus că Dan Alexe nu face ”demitizare” cu astfel de povești, ci ”remitizare”, dar pe invers.

 

S-au stricat şi taxiurile „bune” de la Gara de Nord din Bucureşti

taxi

Nu era de ajuns că ne facem de râs cu afişele alea tâmpite din Gara de Nord care anunţă că în Bucureşti există şi taxiuri corecte. În lumea normală toate taxiurile sunt corecte. Acum nici taxiurile bune nu mai sunt bune şi azi dimineaţă pe la şase am constatat cum merge treaba.

La ieşirea principală din gară e o staţie de taxiuri Meridian închisă la ambele capete cu bariere automate. Bănuiesc că e un sistem computerizat, le fotografiază numărul, se ridică bariera, când ia client şi pleacă – la fel. Cumva nu prea au cale de ieşire. Azi dimineaţă locul dintre bariere era gol, în schimb la capete plin de taxiuri Meridian.

Mă apropii cu sufletul curat de una din maşini şi sunt întâmpinat cu întrebarea perversă: „Unde mergeţi?” Ştiţi povestea, taximetristul vrea să meargă acasă şi nu-i place să meargă gol, aşa că aşteaptă un client în drumul lui. Nu mai e clar cine pe cine plăteşte, cine e client şi cine prestează servicii. „Aaa, nu pot, rugaţi-l pe colegul!” Şi am început să sesizez o undă de miştocăreală, băieţii se îndemnau unul pe celălalt: „Colegu’! Ţi-am găsit client! – Da’ nu mergeţi la Băneasa? – Încercaţi la domnu’, el avea drum încolo”. Un nene mai experimentat ştia parola: „Drumul Taberei, mergem fără aparat!” Şi roţile au început să se învârtă.

N-am apucat să termin fraza „Dacă sun în centrală vă supăraţi pe mine…” că au şi dispărut băieţii cu chef de glume. Aşa că am mers cu un pirat cinstit: „Domnu’, pe aparat face 25 de lei, vă duc eu cu 20!”

Eu cred că Monica Macovei minte

Monica Macovei ne povestește că a văzut ea cum un preot s-a oprit din slujba de parastas pe marginea mormântului ca să ceară bani (aici). Eu unul cred că Monica Macovei minte. S-a întâmplat să am de-a face cu mulți preoți din multe părți ale țării, pentru botezuri, nunți și slujbe de înmormântare. Niciodată principala problemă nu a fost reprezentată de bani, mai degrabă de coordonarea în timp și spațiu a evenimentului. În experiența mea personală destul de bogată în domeniu nu am avut de-a face cu astfel de preoți, care să îmi condiționeze serviciul religios (mi s-a întâmplat să fiu refuzat, dar popa în cauză mi-a explicat că avea o agendă foarte încărcată și nu putea fi la două slujbe în același timp).

Setea de bani a preoților este un motiv recurent al tuturor discursurilor anti-clericale, dar asta este o poveste lungă și complicată. Pe scurt, legenda cu popa care nu bagă mortu-n groapă până nu primește banii a auzit-o toată lumea și orice român poate să povestească o variantă, la care dacă nu a participat el direct (foarte puține cazuri!) atunci cu siguranță a auzit-o de la o rudă sau cel mai bun prieten.

Lucrurile sunt mai simple. Monica Macovei s-a convertit la mijlocul anilor 90 la confesiunea greco-catolică și de atunci are o poziție constantă împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Bineînțeles, își maschează discursul anti-ortodox vorbind despre principii general valabile, dar de fiecare dată greul loviturii îl încasează Biserica Ortodoxă. Oricum, candidatura ei nu mai contează după ieșirile recente pe teme religioase, va obține un procent sub 1%.

Pro şi contra despre sinuciderea lui Decebal

sinuciderea-lui-decebal-columna-lui-traian

Dan Alexe ne spune că Decebal nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât de romanul Tiberius Claudius Maximus, pe a cărui stelă funerară îşi întemeiază afirmaţia (aici). Înainte să intrăm în fondul chestiunii trebuie să eliminăm o mică şmecherie a lui Dan Alexe.

Articolul începe cu o frază care se încheie aşa:

[blockquote]… regele dac, care, pe stela soldatului, spre deosebire de scena oficială de pe Columna din Forum, ridică mâna cerând să fie cruţat, în loc să se sinucidă, ca în versiunea oficială.[/blockquote]

În încheierea articolului ni se dă o trimitere bibliografică precisă: „Stela lui Tiberius Claudius Maximus este reprodusa si analizata in: –M. Spiedel, “The captor of Decebalus, a new inscription from Phlippi“, in Journal of Roman Studies, LX, 1970, pp. 142-153 – Y. Le Bobec, L’armée romaine, Paris, Picard, 1998”

Imaginea stelei funerare din articol este neclară, nu e foarte limpede ce se întâmplă acolo, dar trimiterea bibliografică precisă l-ar face pe orice om să creadă că afirmaţia conform căreia Decebal cere îndurare se bazează pe consultarea lucrării istoricului Michael P. Speidel. Numai că istoricul citat descrie scena basoreliefului de pe stela funerară astfel:

[blockquote]„The enemy, characterized as a Dacian chieftain by trousers, an hexagonal shield, sickle-sword and pointed Dacian cap, can be no other than Decebalus himself. He has just cut his own throat and now sinks back, mortally wounded, the sword falling from his right hand, his left pressing his stomach.”[/blockquote]

Deci nici o mână ridicată cerând cruţare, ci o mână cu sabie. Nu discut acum problema sinuciderii – a fost sau n-a fost? – ci m-am simţit furat la rest să descopăr că Dan Alexe ne oferă generos o sursă bibliografică pe care de fapt nu a consultat-o, ca şi cum această sursă i-ar întări fabulaţia cu cerutul îndurării. Una peste alta, în lipsa unei imagini mai clare a stelei lui Tiberius şi fără să-l pot consulta pe Y. Le Bobec, mă văd silit să-l cred pe Michael Speidel. Şmecheria are rolul ei: pregăteşte cititorul pentru ce urmează.

Referitor la moartea lui Decebal avem 3 surse detaliate, în ordine cronologică:

1. Columna lui Traian, ridicată în anul 113 (imaginea de mai sus, se poate mări) – unde este descrisă destul de limpede sinuciderea.

2. Stela funerară a decurionului Tiberius Claudius Maximus, ridicată înainte de anul 117, anul morţii oşteanului care s-a îngrijit din timpul vieţii să-şi nemurească faptele. Monumentul a fost descoperit în 1965, dar a intrat în circuitul ştiinţific abia în 1970. De atunci a tot fost comentat, iar imaginea de pe stelă a fost interpretată şi ca o îmbinare de motive recurente în basoreliefurile romane: cavalerul trac şi cavalerul renan. Adică este foarte posibil să avem un şablon învăţat de sculptorii de pe tot cuprinsul imperiului, mai bine sau mai prost – şablon adaptat la cerinţele clientului. Imaginea nu confirmă, dar nici nu infirmă ipoteza sinuciderii lui Decebal.

3. Istoricul Dio Cassius (155-235, proconsul în Africa şi Pannonia). Dio Cassius spune aşa despre sinucidere: “Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma.” (Fontes, vol. I, p. 695)

Dan Alexe îl rebutează scurt pe Dio Cassius: a scris la 100 de ani de la producerea evenimentelor, este irelevant. Da, dar a avut acces la toate sursele scrise contemporane despre războaiele dacice (în principal cartea scrisă de împăratul Traian, De Bello Dacico) şi în plus, textul lui Dio Cassius a ajuns la noi în rezumate făcute în secolul al XI-lea.

Argumentul principal al lui Dan Alexe este textul de pe stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus:

[blockquote]“… făcut de același [împărat] decurion întrucât l-a capturat pe Decebal și i-a adus capul la Ranisstorum …”[/blockquote]

Textul nu spune nicăieri “l-a ucis pe Decebal”. Acţiunile sunt “capturat” şi “dus capul”, lipseşte momentul morţii. Probabil Tiberius a fost cel care a pus primul mâna pe Decebal, l-a capturat. Dar lipsa din text poate să însemne şi că Decebal s-a sinucis (captură pe jumătate, insucces – deci nu ne lăudăm cu asta). Aceeaşi lipsă poate să însemne şi că Decebal a murit în urma rănilor primite (iarăşi insucces, Traian îl voia viu pe Decebal, să-i arate Forumul – deci nu ne lăudăm pe stela funerară nici cu asta). Tiberius a pus mâna pe un muribund căruia i-a tăiat capul după ce acesta şi-a dat ultima suflare. Inscripţia lui, atât de detaliată şi de precisă în alte chestiuni (tot parcursul militar al lui Tiberius) nu ar fi scăpat prilejul de a spune limpede: “l-am ucis pe Decebal”. Dan Alexe mi-a replicat că verbul folosit indică altceva: “cepisset” e: l-a capturat. Daca ar fi gasit un mort sau un muribund ar fi spus: “invenit”… L-a gasit/aflat/descoperit… Asa e foarte clar: l-a prins. Sincer, nu mă convinge.

Apoi vine şi puţină teoria conspiraţiei. Columna lui Traian şi Dio Cassius ar consemna „varianta oficială”, conform căreia Decebal s-a sinucis, iar stela funerară ne redă varianta unui militar simplu şi onest. Dan Alexe mai vine cu argumentul că „poliţia imperială” nu ar fi răbdat o minciună pe un monument public precum cel al lui Tiberius. Aici ne cam împiedicăm în argumente: dacă varianta oficială era sinuciderea, atunci „poliţia imperială” ar fi considerat minciună stela lui Tiberius ce ar afirma contrariul şi nu cred că monumentul mai ajungea până la noi.

Una peste alta, sursele sunt confuze. La nivel de imagine Columna lui Traian şi stela lui Tiberius ne prezintă un muribund înarmat, asta cred că e clar pentru toată lumea. Dio Cassius (care a avut acces la izvoarele scrise contemporane cu evenimentele) ne spune că Decebal s-a sinucis. Textul stelei funerare a lui Tiberius consemnează din punctul meu de vedere un eşec. Cercetaşii romani fuseseră trimişi să-l captureze pe Decebal, nu să-l ucidă – practica imperială cerea capturarea căpeteniilor duşmane şi umilirea lor în forum. Textul stelei lui Tiberius sare peste momentul morţii lui Decebal – care reprezintă eşecul misiunii sale. Sinucis sau mort în timpul luptelor, Decebal era muribund în momentul în care Tiberius a pus mâna pe el, a murit la scurt timp şi romanul nu a mai avut altceva de făcut decât să-i taie capul şi să-l ducă împăratului. Îmi vine greu să-mi imaginez că Tiberius Claudius Maximus (care în acel moment avea gradul de duplicarius, un fel de subofiţer) ar fi îndrăznit – după ce l-a capturat viu – să-l ucidă pe regele dacilor, care teroriza Imperiul Roman de vreo 15 ani. Recompensa ar fi fost mult mai mare – poate chiar o promovare în clasa cavalerilor – dacă Tiberius l-ar fi prins viu pe Decebal. Aşa a primit doar gradul de decurion şi o medalie.

Va fi război?

proiectil

Mai mulţi oameni mi-au pus întrebarea asta şi m-am gândit să răspund mai pe larg pe blog. În primul rând trebuie spus că există o confruntare permanentă între diversele grupări/ organizaţii. Conflictul este regula. De principiu toată lumea încearcă să dezamorseze conflictele prin negociere, prin cedări mai mult sau mai puţin reciproc avantajoase. Când negocierile nu mai dau rezultate se ajunge la decizia recurgerii la violenţă. Pax romana a fost un război permanent – războaie cu fiecare nou popor care se învecina cu graniţele romanilor, războaie civile nenumărate. Pacea romană a fost o impunere cu forţa a unui set de reguli. Pacea nu există decât în capetele visătorilor.

De exemplu Ungaria ar face orice să schimbe regulile referitoare la Transilvania. În vara anului 1989, ungurii încă într-un regim comunist simţeau dincotro bătea vântul şi s-au aliniat rapid la „valorile occidentale” cu ochii pe Transilvania (pe larg aici). Mai nou, premierul Viktor Orban a făcut o voltă şi a renunţat la democraţia occidentală, tot în speranţa că se va produce o schimbare în regiune. Pe scurt: războiul este regula, pacea este excepţia şi din când în când oamenii încep să se ucidă între ei.

Ne va ataca Rusia?

Nu cred asta. Rusia este extrem de ocupată cu războiul din Ucraina în acest moment. Moscova s-a temut întotdeauna de un coridor unit de la Baltica la Marea Neagră. În perioada interbelică a existat un astfel de coridor extrem de slab, construit strâmb şi lipsit de sprijin extern. Chiar şi aşa, Moscova nu a îndrăznit să spargă acest coridor decât după ce a ajuns la un acord cu Germania nazistă şi piesele componente au fost demantelate una după cealaltă. În prezent, coridorul de la Marea Baltică la Marea Neagră este garantat şi susţinut de NATO. Articolele cu armata rusă care cucereşte România în 12 – 24 – 48 de ore sunt elemente de propagandă şi nimic mai mult. (Găsiţi aici o analiză detaliată asupra chestiunii). În acest moment mare parte din resursele militare convenţionale ale Rusiei sunt concentrate în Ucraina. România este încă foarte departe şi nu reprezintă în acest moment o ţintă pentru mijloacele convenţionale. Altfel stă povestea când vine vorba de scutul anti-rachetă de la Deveselu şi capacităţile nucleare ale Rusiei. Însă Moscova ne-a spus de mult că îşi îndreaptă rachetele către noi.

Nu cred totuşi că se va ajunge la un conflict nuclear, în ciuda recentei ameninţări a lui Putin. Statele mari din Uniunea Europeană – mai precis Germania – se străduiesc din răsputeri să nu se implice foarte mult în Ucraina. Nici americanii nu au capacitatea de a acţiona în regiune – cu atât mai puţin dorinţa. Nimeni nu se grăbeşte să spună că există un război între Ucraina şi Rusia. Până şi Băsescu ne-a explicat că nu poate fi vorba de o invazie deoarece sunt puţine trupe ruse implicate. A spus şi omul ce i s-a zis să spună. Occidentalii încă speră să rezolve problema prin negocieri, iar după ce starea de război dintre Rusia şi Ucraina ar fi „conştientizată” la nivel internaţional soluţiile s-ar impune de la sine. Aşa, încă se mai poate discuta.

Novorossia, proiectul Moscovei

Putin a anunţat ideea creării Novorossiei, vechiul teritoriu din secolul al XVIII-lea care acoperea stepele din nordul Mării Negre (am explicat aici ce cred eu că îl mână pe Putin la luptă). Se va întinde această Novorossie până la Odessa sau se va opri la Delta Dunării? Greu de spus. Un lucru e limpede: luptele din Ucraina nu se vor opri până când Novorossia nu va deveni realitate. Va fi poate un stat independent sau va fi o nouă Transnistrie la dimensiuni mult mai mari – dar va fi o nouă ţară foarte fidelă şi apropiată Rusiei. De restul Ucrainei nu mai prea contează ce se va alege, cel mai probabil va fi un stat slab, cutremurat periodic de crize interne majore, cu economia la pământ, iar oamenii se vor întreba nedumeriţi cum de au ajuns în această situaţie după ce porniseră atât de viforos pe drumul către democraţie şi bunăstare.

Slăbiciunea europeană

În toată această poveste Uniunea Europeană a arătat încă o dată că este extrem de slabă când vine vorba de un conflict real. Singurele garanţii au venit de la NATO care a promis crearea unei forţe capabile să protejeze statele membre din estul continentului. Toate basmele despre „soft-power” s-au făcut franjuri în faţa „omuleţilor verzi” desantaţi de Moscova. Dincolo de slăbiciunea la nivel organizatoric, europenii se dovedesc slabi ca oameni. Nu sunt în stare şi nu vor să meargă la război. Speră că problemele vor fi rezolvate fără ca ei să fie deranjaţi foarte tare. Europenii nu mai prea înţeleg războiul şi se poartă precum copii care îşi acoperă ochii şi strigă încântaţi: „Nu mă vezi! Nu mă vezi!”

Pe foarte scurt: războiul a început de mult, trebuie să ne adaptăm la situaţie şi să supravieţuim.

Când realităţile încep să se confunde. Jack Barron vs Mircea Badea

realitati-paralele

În 1969, Norman Spinrad publica romanul „Bug Jack Barron”, un SF care anticipa telefonia mobilă, internetul şi nemurirea. Cartea este însă importantă prin precizia cu care descrie întrepătrunderile dintre realitate şi lumea virtuală a televiziunii (şi internetului în aceeaşi măsură). Jack Barron este prezentatorul unei emisiuni televizate, care intră în război cu o reţea de politicieni şi oameni de afaceri. Fost membru al unui partid politic radical, Jack Barron nu şi-a abandonat ambiţiile politice, iar cartea se încheie cu intrarea lui în cursa pentru preşedinţie, bineînţeles, după ce îi înfrânge pe băieţii răi.

Ideea este că emisiunea televizată a lui Jack Barron nu rămâne un „spectacol în direct”. O reprezentaţie de teatru rămâne pe scenă, după ce se trage cortina spectatorii pleacă acasă, actorii redevin oameni obişnuiţi. Jack Barron este un actor permanent, nu mai există deosebiri între viaţa lui personală şi cea profesională. Realitatea pe care ar trebui s-o filtreze prin emisiunea sa televizată îi încalecă viaţa, devine realitatea lui. Jack Barron este scenarist, regizor şi actor în acelaşi timp, pe platoul de filmare şi în propriul dormitor. Nu mai există diferenţe între lumea virtuală şi lumea reală.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Mircea Badea. Emisiunea lui a evoluat de la o revistă a presei scrise la un adevărat reality-show. Mircea Badea nu doar că filtrează şi redă o serie de informaţii, el şi acţionează: participă la marşuri de protest, ameninţă, coboară în stradă să discute cu oamenii care îl contestă, acceptă provocări la bătaie. E o dezbatere mai veche despre rolul jurnalistului: dacă vede un om murind, îl filmează sau îi acordă primul ajutor?

Bine, Mircea Badea spune că el nu este jurnalist. Dar nu mai este pentru nimeni foarte clar „ce” este Mircea Badea. Lui Jack Barron i-a fost foarte greu să iasă din capcana realităţilor suprapuse care îl împingeau către nebunie – şi orice om ar avea mari probleme în a se confrunta cu o astfel de situaţie. Mircea Badea a căzut şi el în capcana suprapunerii realităţilor.

Ce vrea Rusia de la Ucraina?

matrioshka

Trebuie să încercăm măcar să înţelegem de ce sunt ruşii dispuşi să se bată în Ucraina şi cam ce vor să obţină în urma acestui conflict. Ruşii sunt obsedaţi de ceea ce se numeşte glacis strategic, de o zonă tampon care să absoarbă şocul unui eventual atac cât mai departe de graniţe sau de centrele vitale. Şi nu doar ruşii sunt obsedaţi de glacisul strategic, uitaţi-vă în America de Sud unde se aplică doctrina Monroe în formula „cine mişcă, nu mai mişcă; cine mişcă, mişcă-n brişcă”.

De prin 1989 încoace glacisul strategic al ruşilor din Europa s-a topit până a ajuns la graniţa Rusiei propriu-zise. De la graniţa Ucrainei până la Moscova sunt vreo 600 de km şi nu există nici un obstacol natural. Strategii ruşi şi-au făcut calculele şi au ajuns la concluzia că nu pot apăra centrele vitale ale Rusiei fără deţinerea unui control asupra Ucrainei. Şi nu doar chestiunile militare intră în calcul. Angrenajul economic-politic-cultural în vigoare în America şi Europa Occidentală se extinde ameninţător către Rusia. Iar Rusia a preferat dintotdeauna să îşi clădească propriile sisteme, nu degeaba revendică titlul de a Treia Romă.

Să presupunem că Vladimir Putin declară că lasă Ucraina să îşi aleagă singură drumul în lume. A doua zi ar apărea ştirea că un puci militar l-a debarcat pe Putin şi Federaţia Rusă este condusă de o dictatură militară. E clar că Rusia va merge până la capăt pentru a-şi păstra controlul asupra Ucrainei. Dar ce vrea Rusia?

Răspunsul este în Memorandumul de la Mesemberg din 2010, încheiat între Angela Merkel şi Dmitri Medvedev: Rusia vrea o nouă arhitectură de securitate în Europa pe care să o negocieze cu UE (citeşte Germania) în absenţa americanilor. Mai bine zis asta vroia, deoarece între timp condiţiile s-au modificat. Dacă în 2010 Rusia dorea o nouă arhitectură de securitate în Europa obţinută prin negocieri, în 2014 Rusia a pornit la război pentru acelaşi obiectiv. Unde se va opri Rusia?

Într-o primă fază s-ar putea opri după ce va recăpăta controlul asupra Ucrainei. Însă asta ar însemna o victorie clară, iar ruşii când sunt învingători nu prea au obiceiul să îşi oprească ofensiva. Cine urmează după Ucraina se vede pe hartă.