Arhiva lunii octombrie 2011

Cum ne văd şi cum ne-au văzut străinii. Călători străini despre ţările române

Ca orice alt popor, românii sunt foarte preocupaţi de cum îi văd străinii. Pe de o parte este vorba de o oglindă (mai mult sau mai puţin deformată) pe de altă parte există adevărate războaie de imagine. Unele dintre ele pe durată foarte lungă. De fiecare dată trebuie văzut cine a fost emiţătorul mesajului, ce legături a avut cu românii, ce interese a avut faţă de români. Abia apoi trebuie luat în considerare mesajul propriu zis, conţinutul lui şi răspândirea.

Imaginea românilor este o chestiune veche. Brandul de ţară al României nu se rezolvă pe durata unui mandat ministerial. S-a scris mult despre români, din cele mai vechi timpuri. De fapt vreau să semnalez aici că se găsesc pe internet în variantă electronică primele 9 volume ale seriei „Călători străini despre ţările române”.  Cam 6-7.000 de pagini, traduceri ale scrierilor unor străini care au ajuns printre români. Sunt găzduite pe Daco Romanica, Biblioteca digitală a României. Primul volum al seriei îl găsiţi aici.

Cum va arăta Teatrul Naţional din Bucureşti

Lucrările de la Teatrul Naţional din Bucureşti vor da o nouă faţă clădirii din centrul oraşului. N-am apucat să cercetez în amănunt istoria acestei clădiri şi a modificărilor care i-au fost aduse. Dar am găsit o imagine a clădirii originale de prin anul 1968, realizată de fotograful german Willy Pragher. Ar fi interesant de aflat cum şi când s-a luat decizia modificării clădirii originale a Teatrului Naţional din Bucureşti. Mie unuia îmi place. Mă întreb doar dacă actualele lucrări îi vor reda forma iniţială sau vor exista ceva adăugiri noi.

Teatrul National din Bucuresti in 1968

Teatrul National din Bucuresti in 1968

O minciunică a lui Petru Lucinschi. Ceauşescu şi Basarabia

Petru Lucinschi trage o minciunică (sau mai multe!) într-un interviu cu Pavel Păduraru apărut în ziarul Timpul de la Chişinău. Aici.  Pavel Păduraru întreabă: „În presa română a apărut o fotografie a dvs., alături de Nicu Ceauşescu. Eraţi prieteni?”

Şi Petru Lucinschi răspunde:

Aşa ceva nu puteaţi să vedeţi. Poate că e un montaj. Pe Nicu l-am văzut doar în 1978, când a venit cu taică-său într-o vizită la Chişinău. Strada Calea Ieşilor din capitală am reconstruit-o atunci urgent pentru Ceauşescu. La acea vreme, fiind prima persoană în oraş – prim-secretar al partidului din Chişinău, m-am ocupat de primirea lui Ceauşescu, împreună cu Bodiu. Nicu se ocupa de tineret. În acea seară, după ce am organizat o recepţie în restaurantul „Butoiaş”, el a plecat cu tinerii noştri, fiind însoţit şi de Ivan Timofeevici Guţu. Nici n-am dat mâna cu el.

Deci să reţinem: fotografia „poate e un montaj” şi Petru Lucinschi nu a dat mâna cu Nicu Ceauşescu. Mda. Poza cu Nicu Ceauşescu şi Petru Lucinschi la aceeaşi masă o puteţi vedea mai jos.

Petru Lucinschi la masa cu Nicu Ceausescu

Petru Lucinschi la masa cu Nicu Ceausescu

Fotografia a fost publicată în Jurnalul Naţional, iar ca sursă sunt citate Arhivele Naţionale din Bucureşti fără nici un alt element de identificare. Pe pagina electronică a Fototecii comunismului nu am reuşit să identific această fotografie. Astfel că nu ştim mai multe detalii despre această imagine: unde şi când a fost realizată, cu ce prilej etc. Nu de alta, dar să îi reîmprospătăm memoria lui Petru Lucinschi. (Eu unul sunt sigur că fotografia este reală şi nu este un montaj, cu puţin efort poate fi identificat originalul la arhive, şi cine ştie? poate mai găsim şi alte imagini cu Petru Lucinschi).

Lucinschi: „Ceauşescu nu se deosebea de unioniştii de astăzi”

În interviul cu Pavel Păduraru, Petru Lucinschi îl „acuză” pe Ceauşescu de naţionalism:

Ceauşescu nu se deosebea de actualii politicieni care împărtăşesc ideea României Mari, ca acelaşi Vadim Tudor. Clar că, activând în sistemul socialist, era mai atent la vorbe, pentru că un politician trebuie să se gândească nu atât la ceea ce va spune, cât la ceea ce nu va spune. Ceauşescu era un mare naţionalist, însă, şi-a pus nişte principii, de care n-a vrut să se dezică.

Acum mai trebuie să spun că articolul din Jurnalul Naţional unde a apărut fotografia cu Petru Lucinschi şi Nicu Ceauşescu la aceeaşi masă conţine stenograma Comitetului Politic Executiv de la 13 noiembrie 1989 în care Nicola Ceauşescu vorbeşte deschis despre rapturile teritoriale sovietice: Basarabia şi Insula Şerpilor. Are dreptate Petru Lucinschi să nu îi placă de Ceauşescu.

Ceauşescu la Chişinău

Tot căutând prin fototeca online comunismului românesc (care este foarte prost organizată!) am găsit două imagini cu Ceauşescu la Chişinău în anul 1976.

Sosirea lui Nicolae Ceausescu la Chisinau, Fototeca online a comunismului românesc, cota 154/1976

Sosirea lui Nicolae Ceauşescu la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 154/1976

Aceasta este o fotografie veselă, de la sosirea lui Nicolae Ceauşescu la Chişinău pe 2 august 1976. E o fotografie veselă pentru că panoul de întâmpinare este scris în trei limbi: română, rusă şi „moldovenească” (română cu litere chirilice). A doua fotografie cu Nicolae Ceauşescu la Chişinău este şi ea interesantă.

Nicolae Ceauşescu poartă discuţii cu oficialii de la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 340/1976

Nicolae Ceauşescu poartă discuţii cu oficialii de la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 156/1976

Din această imagine îi recunosc doar pe Ivan Bodiu (primul din stânga, şeful comuniştilor de la Chişinău) şi pe Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi Nicu Ceauşescu (pe rândul din dreapta). Freza lui Nicu Ceauşescu din această imagine este identică cu cea din fotografia în care Nicu Ceauşescu stă la masă cu Petru Lucinschi. De aceea cred că masa tovărăşească unde au fost fotografiaţi unul lângă celălalt a avut loc la Chişinău pe 2 sau 3 august 1976. În interviul cu Pavel Păduraru, Petru Lucinschi îşi aminteşte de o vizită la Chişinău a lui Ceauşescu în anul 1978 – probabil greşeşte, mai degrabă pare să fi fost vorba de vizita din 1976 (conform tunsorii lui Nicu Ceauşescu).

Ce este supărător este modul în care Petru Lucinschi se dezice de orice relaţie cu Nicu Ceauşescu „nici măcar nu am dat mâna cu el”. Cine poate să creadă asta?!?

P.S. Pentru cei care nu ştiu cine a fost Petru Lucinschi:

1967-1971 – prim secretar al tineretului comunist din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească

1971-1976 –  secretar al Comitetului Central (CC) şi membru al Biroului Politic al Partidului Comunist din RSSM

1976-1978 – prim-secretar al Comitetului Orăşenesc Chişinău al Partidului Comunist din RSSM

1978-1986 -şef adjunct de secţie la CC al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (Moscova)

1986-1989 – secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan

1989-1991 – prim-secretar al CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească

1992-1993 – ambasador al Republicii Moldova la Moscova

1993-1996 – preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova

1996-2001 – preşedintele Republicii Moldova

LA VREMURI NOI – TOT NOI!

 

 

Recomandare: „Jocul minţii” de Norman Spinrad

Pe Norman Spinrad l-am citit prima oară acum vreo 15 ani – „Maşinăria rock’n’roll”, o carte care mi-a schimbat instantaneu percepţia despre MTV. După ce îl citeşti pe Spinrad vezi altfel lumea în care trăieşti. Nu ştiu prin ce raţionament lucrările lui Norman Spinrad au fost încadrate la science-fiction. De fapt cărţile lui sunt mai degrabă modele de anticipaţie socială – noi ne confruntăm azi cu problemele puse de Spinrad în romanele sale.

„Jocul minţii” (Mind Game în original) a fost publicată în 1980, eu am traducerea în română apărută în 1996 la Nemira. Este vorba de o polemică destul de transparentă cu Biserica Scientologică şi nu ştiu de ce îmi lasă impresia că a fost cumva comandată. Un tânăr regizor american cade în capcana unei secte intitulate „Transformaţionalişti” care îi spălaseră creierii soţiei sale şi omul face tot ce poate să o salveze. Astfel începe o bătălie a unui singur om împotriva unei organizaţii gigantice: miza luptei este „programarea mentală” a individului. Armele lui – schizofrenia şi paranoia. Omul una spune şi alta gândeşte, suspectează pe toată lumea pentru a putea supravieţui. Este silit să devină „tranformaţionalist” devotat – dar să rămână întreg la cap şi să îşi păstreze personalitatea în condiţiile în care scopul „transformaţionaliştilor” este să îl spele pe creier. Faţă de posibilităţile transformaţionaliştilor comuniştii sunt începători…

A existat ocupaţia sovietică a României?

Ocupaţia sovietică a României este o chestiune centrală în ceea ce priveşte monarhia în România după 1989. Raţionamentul monarhiştilor este simplu: România a fost sub ocupaţie sovietică, sovieticii l-au silit pe regele Mihai să abdice (prin uneltele lor, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej). Natural, prin dispariţia ocupaţiei sovietice trebuie să se revină la monarhie. Am sărit peste elementele de emoţie, Gheorghe Gheorghiu Dej i-a arătat regelui Mihai pistolul din buzunar, Petru Groza i-a spus că dacă nu abdică va executa 1.000 de studenţi etc.

Ce spune legea

Din punctul de vedere al dreptului internaţional România nu s-a aflat sub ocupaţie sovietică. Ba chiar dimpotrivă, România a fost aliata Uniunii Sovietice. Fără să intru prea mult în detalii: din 12 septembrie 1944 relaţiile dintre România şi Aliaţi (URSS, SUA şi Marea Britanie) au fost guvernate de Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova de trimişii guvernului maiestăţii sale regele Mihai. Această Convenţie de armistiţiu stabilea regulile asupra prezenţei trupelor sovietice în România. Mai bine zis: introducea fără război trupele sovietice în România (şi supunea trupele române comandamentului sovietic!)

Nu poţi spune despre regele Mihai că a fost erou pentru actul de la 23 august (care a dus la Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie) dar că nu are nici o responsabilitate pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu care a adus trupele sovietice în România. Prezenţa trupelor sovietice în România a fost permanent reglementată prin acte bilaterale asumate de guvernul României (fie el al regelui Mihai sau comunist). Din punct de vedere legal nu a existat o ocupaţie sovietică a României.

Practic România a fost sub ocupaţie sovietică, nu mai reiau aici argumentele istoricilor. Însă tratatele de istorie nu au efecte la nivel diplomatic.

Regele Mihai şi Basarabia

Aceeaşi Convenţie de armistiţiu din 12 septembrie 1944 (rezultatul vitejiei regelui Mihai din 23 august) spune la articolul 4:

Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

Adică sovieticii reanexează Basarabia. Nici pentru asta nu are vreo responsabilitate regele Mihai? Regele Carol al II lea a fost un nemernic pentru că a cedat Basarabia pe 28 iunie 1940, iar regele Mihai este un erou pentru că a cedat din nou Basarabia în 1944.

Eu cred că trebuie văzute toate aceste chestiuni. Nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de propagandă. „Regele Mihai nu a avut ce face, era sub ocupaţie sovietică” – da, dar el i-a lăsat să intre în ţară pe sovietici prin lovitura de stat de la 23 august! Ba mai mult, le-a dat şi acoperirea legală prin Convenţia de armistiţiu. Vor sări unii să spună: nu a semnat regele Mihai. Nici regele Carol al II lea nu a semnat cedarea Transilvaniei şi a Basarabiei, le-au semnat miniştrii – dar asta nu îl face cu nimic mai puţin responsabil.

Dacă ar fi existat din punct de vedere legal „ocupaţia sovietică a României” atunci unirea cu Basarabia ar fi fost ceva natural, la fel ca şi revenirea monarhiei. Însă „ocupaţia sovietică” este o expresie folosită de istorici pentru a explica rapida cedare a societăţii româneşti între 1944-1947, iar de actualii propagandişti pentru a crea scuze fostului monarh. „Ocupaţia sovietică a României” nu este o realitate consemnată în documente şi tratate internaţionale. Germania occidentală nu a recunoscut existenţa Germaniei comuniste – astfel că reunificarea a fost mult mai simplă.

Discursul regelui Mihai şi presa. Presa franceză (oarecum)

În Le Monde apare un articol semnat de Mirel Bran (român omul de altfel) despre discursul regelui Mihai din Parlamentul de la Bucureşti. Articolul începe în forţă: regele Mihai, în ciuda celor 90 de ani ai săi face să tremure clasa politică românească. Tare. Doar că nu mi s-a părut că ar tremura clasa politică de frica regelui Mihai.

M-aş întreba când va avea loc în Parlamentul Franţei discursul prinţului Louis Alphonse de Bourbon, duce de Anjou (şeful casei regale de Bourbon). Cred că s-ar lăsa cu turbare în rândurile jurnaliştilor francezi dacă s-ar pune problema asta. Iar clasa politică franceză nu ar tremura, probabil ar face direct epilepsie. În Franţa nu este de imaginat ca fostul monarh să vină să ţină un discurs în Parlamentul unei republici. Îmi închipui că şi prinţului Louis Alphonse de Bourbon ar avea bunul simţ să nu vorbească de la tribuna Parlamentului republican. Dar ca de obicei, din presa franceză ni se dau lecţii.

Dacă stau bine să mă gândesc, francezii ar urla din toţi bojocii şi dacă germanii s-ar hotărî să reîntroneze dinastia de Hohenzollern.

Recensământul din România îi excită pe bezbojnici

Recensământul din România anului 2011 i-a pus pe jar pe bezbojnici. N-am stat să număr articolele scrise împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimele săptămâni, dar impresia mea este că sunt destule. Ideea de bază: nu vă declaraţi credincişi şi mai ales nu vă declaraţi creştini ortodocşi! E fascinantă această ură împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Declaraţi-vă orice: budişti, shintoişti, bahai, orice-orice, dar nu ortodocşi! Apoi cortegiul obişnuit de minciuni la adresa Bisericii pe care dacă le-ai crede chiar nu ţi-ar mai veni să te declari ortodox.

Ce-i arde pe bezbojnici

Problema bezbojnicilor este că numărul creştinilor ortodocşi este zdrobitor de mare, iar numărul celor declaraţi atei sau fără religie este extrem de mic. Aşa că oamenii desfăşoară aşa numite „campanii de conştientizare”. Deci „campaniile de conştientizare” împotriva ortodocşilor sunt OK, dar cum ar fi o campanie de catehizare a celor declaraţi atei? Pentru mine este ciudată poziţia „da, noi avem voie să v-o tragem pe toate părţile, chiar dacă suntem puţini – dar voi trebuie să tăceţi şi să înghiţiţi”. Nu e chiar aşa.

Deci: bezbojnicii sunt iritaţi pentru că şi la acest recensământ vor fi undeva în jurul a 0,1% din populaţia României. Să fie sănătoşi, mai vorbim peste 10 ani. Bine, deja au apărut scuzele: că presiunea familiei, că recenzorii ne-educaţi, că etc. Sunt gata să pariez că Remus Cernea va spune că recensământul a fost trucat. Şi se vor găsi destui bezbojnici de presă care să îl popularizeze pe toate canalele media.

Regele Mihai: Holocaustul, legionarii şi propaganda contemporană

Chiar m-am plictisit de propaganda din ultima perioadă pro-ex-regele Mihai. Este lipsită de logică şi consecvenţă în afirmaţii. Fără să intru prea mult în detalii nu mă pot abţine să nu observ următoarele: Continuarea

Chişinăul meu. Chişinăul vostru cum arată pentru 500 de euro?

Am ajuns pentru prima oară la Chişinău în urmă cu vreo 12 ani. Era iarnă şi oraşul era acoperit de zăpadă, iar lângă telefoanele publice stăteau femei în haine de blană care îţi vindeau impulsuri de pe cartele telefonice pentru doar doi lei. O călătorie cu troleibuzele vechi de zeci de ani costa 25 de bani.

Continuarea

Fetiş de bezbojnici: zugrăvirea Muzeului Antipa

Una din primele mele amintiri este legată de „Animale de pe continente”. Un pachet de cărţi de joc cu imagini ale animalelor din întreaga lume şi cu scurte explicaţii despre modul lor de viaţă şi locul unde trăiesc. Nu ştiam să citesc când am primit aceste cărţi de joc şi stresam pe toată lumea să îmi citească fiecare carte pe rând. Apoi a venit un cadou extraordinar din partea părinţilor mei: un imens atlas zoologic, cu mult mai multe animale decât cele din pachetul de cărţi. Practic la orele de biologie din şcoala generală am avut foarte puţin de învăţat.

Continuarea

Ce am făcut la Forumul Românilor de Pretutindeni

Am participat la Forumul Românilor de Pretutindeni de la Palatul Parlamentului. Au venit câteva sute de reprezentanţi ai românilor din întreaga lume. În a doua zia dezbaterilor am luat şi eu cuvântul pentru câteva minute. Am prezentat fotografiile de mai jos, realizate de Cătălin Vărzaru în Ucraina. Este vorba de cimitirul vechi din satul Eschipolos, de pe malul lacului Sasâc.

Continuarea