Arhiva lunii decembrie 2011

Cinematografie protocronistă în Marea Britanie? Quite disturbing!

Imogen Poots în rolul vrăjitoarei celte Arianne, filmul Centurion

Imogen Poots în rolul vrăjitoarei celte Arianne, filmul Centurion

Să vă fac rezumatul unui film: un centurion roman scapă cu viaţă în urma unui atac al dacilor. Pe drumul de întoarcere se întâlneşte cu o legiune în marş şi i se alătură doar pentru a vedea cum o ambuscadă a dacilor distruge respectiva legiune. După multe aventuri se îndrăgosteşte de o vrăjitoare dacă şi rămâne alături de ea. Realizarea acestui film este susţinută financiar de un departament al guvernului României cu bani proveniţi de la Loteria Naţională.

Cum credeţi că ar reacţiona actuala intelighenţie de la Bucureşti? Eu sunt gata să pariezi că ar izbucni un cor de zbierete despre reînvierea protocronismului comunist, despre reactivarea vulgatei istorice stalinist-naţionaliste (odioasă expresie!) etc. De fapt nici nu cred că ar fi posibilă finanţarea şi realizarea unui astfel de film, zbieretele ar izbucni la primele semne că un astfel de proiect ar putea fi pus în practică.

Şi totuşi un film ca cel descris mai sus a fost realizat. În Marea Britanie. Doar că în loc de daci, în acest film apar picţii (celţii strămoşi ai scoţienilor). În rest totul rămâne cum am spus. Filmul a fost susţinut financiar de UK Film Council cu bani de la National Lottery. Are numele „Centurion„. Şi din câte am văzut nimeni nu a acuzat filmul că ar fi „protocronist”. Pentru britanici este ceva absolut natural să toarne un film despre strămoşii lor, romanii. Iar povestea cu centurionul roman îndrăgostit de vrăjitoarea celtă este destul de cusut cu aţă albă, „etnogeneza poporului britanic”, ca să zic aşa.

Şi mai sunt multe alte filme britanice la fel de problematice…

Parintele Justin Parvu - Manastirea Petru Voda - Cristina Nichitus Roncea

Precum în cer, aşa şi pe pământ – călătorie foto prin lumea ortodoxă românească

Parintele Justin Parvu - Manastirea Petru Voda - Cristina Nichitus Roncea

Cristina Nichituş Roncea ne-a făcut un cadou de Crăciun: albumul fotografic „Precum în cer, aşa şi pe pământ – călătorie foto prin lumea ortodoxă românească”, o colecţie de imagini din mănăstirile Petru Vodă, Paltin, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamţ, Agapia, Văratec, Humor, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Putna, Trei Ierarhi, Galata, Copou, Miclăuşeni, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Catedrala Patriarhală şi “Sfânta Maria” din Techirghiol.

De obicei astfel de albume fotografice se concentrează asupra clădirilor. De data aceasta avem imaginile celor fără de care pietrele ar rămâne neînsufleţite: trăitorii din mănăstiri. Introducerea volumului a fost scrisă de academicianul Florin Constantiniu care spune aşa:

Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos.

Mai multe detalii despre volum şi continuarea introducerii academicianului Florin Constantiniu aici.

Dicţionarul moldovenesc-român al lui Vasile Stati revine la tipografia Academiei de Ştiinţe a Moldovei

dictionar moldovenesc romanesc Vasile Stati

Vasile Stati a reuşit să îşi publice o a doua ediţie a delirantului „Dicţionar moldovenesc-român”. Şi nu oriunde – ci tocmai la Tipografia Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. De ce tocmai acolo? Ei bine, măgăria este cu bătaie lungă şi loveşte în românii din Ucraina. Kievul promovează ideea existenţei unei limbi moldoveneşti separate de limba română şi prin aceasta sparge comunitatea românească.

Anul acesta directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Vasile Bahnaru a trimis Comunităţii Româneşti din Ucraina o scrisoare publică în care afirmă clar:

Vă informăm că denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviştii contemporani şi confirmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifice, susţinut de altfel şi de lingviştii ucraineni…

Românii din Ucraina au nevoie de astfel de confirmări ale forurilor ştiinţifice de la Chişinău tocmai în contextul discuţiilor pe marginea unei noi legi a minorităţilor. Ideea ar fi să se oprească despărţirea românilor din Ucraina în două comunităţi. Ediţia a doua a „Dicţionarului moldovenesc-românesc” al lui Vasile Stati vine să anuleze scrisoarea lui Bahnaru. Ucrainenii pot zice: „Uite, la Tipografia Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova a apărut un dicţionar moldovenesc-românesc! Cum puteţi spune că limba română şi limba moldovenească sunt identice?!? Doar există un dicţionar apărut la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova!” Nu mai contează faptul că din punct de vedere ştiinţific „dicţionarul” lui Vasile Stati este doar un lexicon, o colecţie de cuvinte (arhaisme şi regionalisme majoritatea lor) care se regăsesc toate în dicţionarele explicative româneşti. Nu mai contează că dicţionarul lui Stati nu are în realitate girul forului ştiinţific de la Chişinău. Pe el scrie că a apărut la Tipografia Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova!

Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre cum s-a putut întâmpla asta vă recomand ancheta din ziarul Timpul pe această temă. De asemenea, pentru mai multe detalii privind comunitatea românească din Ucraina vă recomand cartea „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”.

 

România agricolă? Chiar nu putem scăpa de proiectele altora?

Agricultura romaneasca in anul 1964

Preşedintele Băsescu a avut nu de mult o viziune asupra viitorului României: în 2030 ţara noastră va fi exportatoare de alimente şi vom fi doar 16 milioane de români. Viziunea lui Băsescu a fost completată şi cu ceva staniol lucitor: ţăranii români ai viitorului vor putea merge cu TGV-ul de la Constanţa la Paris unde să îşi cheltuiască banii de pe carduri. România va fi un fel de rezervaţie cu 30% păduri virgine, ursuleţi şi capre negre.

Sincer: nu îmi place un viitor agricol pentru România. Şi nu este prima dată când Băsescu prezintă planul României agricole, a mai făcut-o şi în luna martie a acestui an în faţa unor oameni de afaceri arabi. Nu foarte mulţi români ştiu de „planul Valev”, prin care sovieticii vroiau să ne transforme în producători de alimente. În 1964 România şi-a manifestat destul de dur independenţa faţă de blocul sovietic. Moscova ne vroia alături de Bulgaria drept producători de castraveţi, Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat.

Ideea transformării României într-o ţară agricolă nu este nouă. Pe 23 martie 1939 România semna un tratat de colaborare economică cu Germania nazistă. Tratatul s-a aplicat pe timpul războiului: România furniza petrol Germaniei naziste, petrol care era plătit cu armament sau aur. Cele 100 de tone de aur tezaurizate de mareşalul Ion Antonescu pe timpul războiului au intrat pe mâinile sovieticilor drept despăgubiri de război, aşa că petrolul nu ne-a adus foarte multă fericire. Ce nu se ştie despre tratatul economic cu Germania din 23 martie 1939: Berlinul dorea transformarea României într-o ţară agricolă, furnizoare de plante tehnice.

Înainte de Primul Război Mondial România a fost o ţară agricolă. Exporta grâu şi începuse şi dezvoltarea exporturilor de petrol. Însă statutul de ţară agricolă te reduce la nivelul de semi-colonie, ţară bananieră. România a evitat de două ori acest pericol. Doar că de data asta se pare că în Uniunea Europeană ni se pregăteşte acelaşi viitor. Iar Băsescu emite periodic semnale că este de acord cu această viziune.

Câţi bani trebuie să dea România pentru Basarabia? Pe toţi!

Deputatul PSD Eugen Rizea este supărat că Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a cheltuit mai mulţi bani pentru românii din Basarabia decât pentru românii din Italia. Discuţia este mai veche cu privire la comunităţile autohtone şi comunităţile emigrate.

Comunităţile de români din ţările vecine se află acolo de când a început istoria. În principiu nu ei au cerut sau au vrut să facă parte dintr-un alt stat. Cei mai mulţi au fost ocupaţi de străini în urma războaielor. Drepturile lor fundamentale (şcoală, biserică şi presă în limba maternă) nu sunt respectate de statele în care locuiesc. Despre bătălia culturală din Basarabia nu are rost să mai scriu acum.

Pe de cealaltă parte comunităţile de români din Occident au emigrat acolo de bună voie. Nu am nimic cu românii din Occident, nu sunt partizanul ideii „voi n-aţi mâncat salam cu soia” (cei mai mulţi chiar au mâncat salam cu soia, tocmai d-aia au şi plecat). Doar că nu mi se pare corect să fie puşi la acelaşi nivel din punctul de vedere al finanţării acordate de DRP românii din Occident cu românii din Basarabia, Bucovina, Bugeac, Transcarpatia, Voivodina sau Valea Timocului. Pur şi simplu este vorba de categorii de probleme diferite.

Eugen Rizea o fi preşedintele PSD Diaspora, dar nu mi se pare că stăpâneşte foarte bine problemele diasporei dacă nu face această diferenţă.

Când au devenit românii găinarii Europei? Şi de ce?

Bine, nu cred că românii au fost vreodată găinarii Europei, este vorba mai mult de o chestiune de percepţie. De percepţie a occidentalilor – de fapt a imperialilor, pentru că nici ruşii nu ne-au considerat ceva deosebit. Întrebarea din titlu şi ideea acestui articol mi-au venit urmărind o dezbatere de pe criticatac.ro. Aici este vorba de o discuţie asupra „epocii fanariote”. Nu vreau să intru prea mult în detaliile discuţiei, pe scurt: străinii vorbesc despre românii din secolul fanariot în termeni derogatorii, afişează o atitudine de superioritate, majoritatea opiniilor sunt înjositoare.

Colonialismul occidentalilor faţă de români şi re-evaluarea fanarioţilor

Secolul fanariot este fundamental în istoriografia românească. Până şi un copil de şcoală îşi poate da seama că este ceva în neregulă aici: după perioada glorioasă a voievozilor medievali urmează o pată destul de întunecată până la momentul Tudor Vladimirescu. Apoi începe o nouă perioadă eroică: Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial etc. Redefinirea statului român modern s-a făcut prin critica perioadei fanariote. Ceva de genul „aşa nu!”.

Se discută destul de mult despre o re-evaluare a perioadei fanariote (de aici şi dezbaterea de pe criticatac.ro). Din punctul meu de vedere discuţia despre re-evaluare se va mai purta multă vreme. Mai greu cu realizarea propriu-zisă a re-evaluării, este nevoie de oameni care să cunoască greaca şi latina secolului al XVIII lea, germană, franceză şi engleză – şi mai presus de toate paleografia turco-osmană. Nu poţi face o re-evaluare serioasă fără acces direct la documentele epocii. Nu cred că în acest moment în România există 5 cunoscători serioşi de paleografie turco-osmană. Eu ştiu de existenţa a 2. În plus este nevoie de un colectiv de istorici, un singur om nu ar fi în stare să facă nimic. Dar să revenim la secolul fanariot.

Discuţia de pe criticatac.ro se poartă în jurul atitudinii coloniale a străinilor care au vizitat ţările române în secolul fanariot. Se încearcă astfel să se explice superioritatea afişată de germanii, francezii, ruşii sau englezii care au ajuns pe meleagurile româneşti. Discuţia devine destul de încurcată. Eu aş simplifica întreaga poveste: românii au început să fie trataţi drept găinari ai Europei în momentul în care şi-au pierdut capacitatea de a se apăra.

Samuraii japonezi şi clanurile boiereşti

S-a insinuat în mintea românilor ideea că evul mediu românesc a fost o găinărie. „Ce victorii dom’ne? Ne-au minţit ăia la şcoală, comuniştii! Ne băteau turcii de ne sărea apa-n cap!” – cam aşa se poartă discuţia. Nu aş intra într-o statistică a victoriilor şi a înfrângerilor, ca la fotbal. Mai degrabă aş sublinia următoarea chestiune: ţările române medievale aveau o nobilime războinică în stare să se bată. Pierdeau – câştigau luptele, asta contează mai puţin. Important este că voievozii aveau monedă proprie şi semnau tratate internaţionale. Şi asta pe tot parcursul evului mediu (inclusiv în unele momente ale perioadei fanariote!). Bulgaria, Serbia şi Grecia au existat vreme de 500 de ani doar ca denumiri geografice (Ungaria la fel vreme de 300 de ani). Bulgarii, sârbii, grecii şi ungurii NU AVEAU STAT. Din acest motiv s-au şi refugiat în ţările române pe tot parcursul evului mediu.

Păstrarea statelor româneşti (inclusiv Transilvania, unde până pe la 1600-1650 a existat o nobilime războinică românească!) se datorează exclusiv clanurilor boiereşti capabile să poarte război. Sistemul acestor clanuri boiereşti este foarte asemănător cu clanurile japoneze. Evul mediu românesc nu seamănă cu feudalismul clasic occidental. La români există doar două niveluri de proprietate a pământului (principala avuţie!): voievodul şi boierii. În occident existau ranguri nobiliare ereditare, la români existau dregătorii temporare (acordate în principiu membrilor clasei nobiliare). Voievodul feudal român nu prea seamănă cu monarhul occidental, seamănă mai degrabă cu şogunul japonez (voievod înseamnă comandant militar!). În sfârşit, comparaţia evului mediu românesc cu evul mediu japonez merită o tratare separată.

Unde vreau să ajung: decăderea ţărilor române începe în momentul în care nu se mai pot apăra. În perioada fanariotă dispar armatele, clanurile boiereşti îşi pierd sau renunţă la funcţiile militare şi se rezumă la funcţii administrative. (În paralel în secolul al XVIII lea samuraii japonezi renunţă şi ei la război şi devin administratori!) Japonezii au beneficiat de faptul că se găseau pe insule, românii au fost cuprinşi de imperiile vecine.

Războiul în secolul XVIII şi reformele din secolul XIX

Pe tot parcursul evului mediu românii au avut o armată comparabilă cu vecinii lor. Fără să intru în detalii, cea mai evidentă dovadă este numărul mare de bătălii purtate (indiferent dacă este vorba de înfrângeri sau victorii, ideea este că nu a existat niciodată o victorie decisivă, după fiecare înfrângere a urmat o nouă bătălie). În secolul al XVIII lea nu mai există o armată românească – statul român intră în colaps.

Nu este vorba de o incapacitate de adaptare la tehnica militară. Mihai Viteazul a ştiut să se folosească de armele de foc, şi pe întregul secol al XVII lea românii au avut trupe specializate în folosirea muschetelor (seimenii lui Matei Basarab). În secolul al XVIII lea însă nu mai este vorba doar de tehnica militară propriu-zisă, este vorba şi de organizare. Armatele habsburgice, cele ţariste, cele prusace foloseau sisteme noi în care era vorba mai ales de organizare. Românii nu s-au adaptat la acest noi sistem militar. Secolul al XVIII lea înseamnă reforme impresionante în organizarea statală (fiscalitate, justiţie,administraţie) – iar statele care au pus în aplicare aceste reforme au beneficiat şi de noi sisteme de organizare militară. Japonezii şi românii au parcurs secolul al XVIII lea într-un ev mediu prelungit. Nu este de mirare că în secolul al XIX lea era Meiji a japonezilor a fost obsedată de reformele fiscale şi de administraţie, dar mai presus de toate de modernizarea armatei. Secolul al XIX lea al românilor este o oglindire fidelă a acestei grabe de modernizare militară.

Românii au reintrat în istorie în momentul în care au avut o armată modernă. Iar secolul fanariot a fost posibil în lipsa unei armate proprii.

Un portret al lui Nae Ionescu

Nae Ionescu este un caz special. Românii sunt destul de grafomani, însă despre Nae Ionescu afli mai mult din cărţile altora decât din propriile cărţi. Nae Ionescu s-a exprimat mai mult prin articole de presă şi prin viu grai. Toţi contemporanii care l-au cunoscut au fost impresionaţi de Nae Ionescu. Mai mult, aş zice că au fost obsedaţi de el. L-am întâlnit prima dată pe Nae Ionescu în romanul lui Petru Dumitriu „Cronică de familie”. Apoi l-am întâlnit în multe alte romane care tratau perioada interbelică românească. Se pare că mulţi scriitori români au fost obsedaţi de Nae Ionescu. Şi mai toţi s-au străduit să scoată la iveală carisma lui Nae Ionescu. Ceva mai raţionali s-au dovedit memorialiştii (Mihail Sebastian şi Petre Pandrea). Constantin Argetoianu îl tratează de cabotin. Greu de spus cine şi ce a fost cu adevărat Nae Ionescu. Cum nu pot spune mai multe în acest moment vă propun o fotografie a lui Nae Ionescu provenită din arhiva digitală a Bibliotecii Naţionale.

Nae Ionescu

Nae Ionescu

Istoria românilor se vede altfel pe Daily Cotcodac!

Sunt mândru să vă anunţ că am fost acceptat în echipa de elită care produce texte pe pagina Daily Cotcodac. Anunţul oficial al primirii mele aici. Am ajuns printre pamfletele şi celelalte aroganţe de acolo cu ajutorul lui Ovidiu Eftimie, un partener mai vechi în ale condeiului. Pentru Daily Cotcodac am de gând să scriu tot felul de anecdote istorice. Nu ştiu câte râsete vor provoca, dar măcar un zâmbet din colţul gurii sper să reuşească. Textele mele scrise pentru Daily Cotcodac le puteţi citi aici. Sper să vă placă.

Un român – şeful masonilor din Ungaria

Gheorghe Ioanovici este unul dintre românii despre care nu se găsesc foarte multe informaţii pe internet – şi totuşi trecerea lui prin lume a lăsat urme zdravene. Născut la Timişoara în anul 1821 într-o familie de aromâni, Gheorghe Ioanovici a avut o carieră la vârful politicii din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX lea. Printre altele, Gheorghe Ioanovici a fost preşedintele Marii Loji Simbolice din Ungaria (după ce a intrat în masonerie în anul 1871).

Gheorghe Ioanovici

Gheorghe Ioanovici a fost deputat de Timişoara în Dieta de la Bratislava între anii 1847-1848. Între anii 1854 – 1857 a făcut închisoare pentru participarea sa la Revoluţia din 1848. Între anii 1867-1873 a fost secretar de stat în Ministerul Cultelor de la Budapesta. Realizarea sa de căpătâi din această perioadă a fost separarea ortodocşilor români din Transilvania de Biserica Ortodoxă sârbă. Practic Gheorghe Ioanovici este întemeietorul autonomiei bisericeşti a românilor din Transilvania în timpul lui Andrei Şaguna. Emanoil Gojdu l-a numit pe Gheorghe Ioanovici drept unul din executorii faimosului său testament. Din anul 1883 Gheorghe Ioanovici a devenit membru cu drepturi depline al Academiei de Ştiinţie de la Budapesta. A murit în anul 1909 şi a fost înmormântat în cimitirul Kerepesi din Budapesta.

Datele de mai sus le-am cules dintr-o carte excepţională „Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta”, scrisă de Maria Berenyi. O carte care ne dezvăluie faptul că românii au avut de jucat un rol deosebit de important la Budapesta. Maria Berenyi a fost decorată pe 1 decembrie 2011 de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor pentru merite în păstrarea şi promovarea identităţii naţionale. Cu aceeaşi ocazie a mai fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer şi Eva Iova, redactor şef al revistei românilor din Ungaria, Foaia Românească.

Liviu Negoiţă i-a desfiinţat pe buchiniştii de la Universitate

În seara asta am constatat cu tristeţe că au dispărut buchiniştii de lângă clădirea Universităţii din Bucureşti. M-am interesat puţin şi am aflat că primarul sectorului 3 Liviu Negoiţă i-a anunţat vineri să-şi strângă catrafusele şi să se care. Luni dimineaţă la ora 5 au apărut nişte unii care au ridicat de urgenţă tarabele buchiniştilor.

În primul rând mi se pare extrem de suspectă viteza cu care a fost executată această operaţiune. Dacă în locul buchiniştilor vor apărea tarabe de ciurucuri lucitoare mi se pare că Liviu Negoiţă este un măgar incult.

În al doilea rând nu înţeleg ce are Liviu Negoiţă cu buchiniştii? De ce s-a legat de viaţa lor? Mie unuia buchiniştii de la Universitate mi-au fost de folos în nenumărate ocazii. Am găsit la ei cărţi de care aveam nevoie, cărţi rare, cărţi greu de găsit. Modul în care buchiniştii de la Universitate îşi desfăşurau comerţul mi se pare că era destul de civilizat. Nu erau o sursă de mizerie, erau o sursă de cultură.

Liviu Negoiţă, dă-ne buchiniştii înapoi!

Un efect pervers: românii ruşinaţi de propria istorie

De multe ori mă întâlnesc cu idei care îi fac pe români să se ruşineze cumva de propria istorie. M-am întâlnit cu astfel de idei şi la dezbaterea organizată la Bucureşti de Clubul Liberal pentru Republica Moldova (dezbaterea din 30 noiembrie). Inevitabil, în contextul discuţiei privind realizarea unităţii naţionale a românilor s-au strecurat şi câteva idei de natură să-i facă pe români să se ruşineze cu propria istorie.

Prima chestiune s-a legat de modul în care Basarabia s-a unit cu România. Cunoaşteţi placa: unirea s-a făcut cu baionetele, nu s-a făcut un referendum etc. Profesorul Ion Bulei prezent la dezbatere a aruncat în discuţie spusele lui Brătianu. Întrebat de occidentali de ce nu vrea să organizeze în Basarabia un referendum cu privire la unirea cu România, Brătianu a răspuns sec: pentru că nici Franţa nu organizează un referendum în Alsacia şi Lorena. Mergând mai departe am putea să ne amintim cum au făcut sovieticii „unirea” cu Basarabia: tot cu baionete şi tot fără referendum. Despre ce vorbim?

Apoi vine povestea cu „palma grea a jandarmului român”. Da, jandarmii români aveau obiceiul să bată. Însă nu îi băteau doar pe ţăranii basarabeni. Jandarmii băteau şi în Ardeal, şi în Oltenia, şi în Valahia, şi în Moldova. Băteau la fel ca în Basarabia pe tot cuprinsul ţării. Nu este vorba de un tratament specific pentru basarabeni, este vorba de o problemă globală a societăţii româneşti din perioada interbelică. Apoi vine gluma aia cu bunelul basarabean bătut de jandarmul român şi împuşcat de NKVD-iştii sovietici. Mari nemernici jandarmii români…

Invariabil se ajunge la chestiunea „abandonarea Basarabiei”. De ce nu s-au bătut românii cu sovieticii pentru Basarabia? Aici îmi vine în minte o scenă din memoriile lui Constantin Argetoianu referitor la propunerea de armistiţiu din 1917 venită din partea germanilor. La consiliul de coroană de la Iaşi generalii români se întreceau în declaraţii belicoase. Fiecare avea sute de mii de baionete şi toţi clamau în cor „pe aici nu se trece”. La sfârşit a luat cuvântul un colonel de la aprovizionare care a spus scurt: avem gloanţe pentru trei săptămâni de lupte şi obuze pentru o săptămână. Concluzia a venit de la sine, în ciuda voinţei de a lupta a soldaţilor. La fel şi în 1940. Armata ar fi vrut să lupte, poporul sprijinea lupta. Ar fi existat şi ceva rezerve pentru o anumită perioadă. Însă încă din vara anului 1939 oamenii politici de la Bucureşti aveau o puternică bănuială că sovieticii şi naziştii îşi împărţiseră zonele de influenţă din estul Europei. Armand Călinescu o spune limpede în însemnările sale, chiar în ziua semnării tratatului Hitler-Stalin (poreclit tratatul Ribbentrop-Molotov) – asta în condiţiile în care nu era cunoscut protocolul secret prin care sovieticii cereau Basarabia, iar naziştii erau de acord. Se uită şi faptul că în 1940, atunci când sovieticii cereau Basarabia, principalul aliat al României, respectiv Franţa, pur şi simplu dispăruse de pe hartă. Celălalt aliat, Marea Britanie, se pregătea să se bată pentru propria supravieţuire şi chiar nu avea timp să se gândească la soarta unui stat din estul Europei.

De ce nu s-a bătut România pentru Basarabia în 1940? Pentru că orice rezistenţă ar fi fost inutilă. În plus, bătălia pentru Basarabia nu se decide printr-un război sau în două săptămâni. Bătălia pentru Basarabia se poartă de 200 de ani. Ideile de mai sus şi modul de a fi aruncate în discuţie astfel încât românii să se ruşineze de propria istorie fac parte din această bătălie pentru Basarabia, care se poartă zi de zi. Originea ideilor expuse mai sus este uşor de identificat. Perversitatea constă în faptul că ele s-au strecurat în spaţiul dezbaterilor publice româneşti. Orice întrebare este legitimă, doar că trebuie să răspundem corect la astfel de întrebări, nu în direcţia în care şi-ar dori alţii ca noi să răspundem.

La moartea lui Leon Volovici: Mihail Sebastian, Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

Moartea lui Leon Volovici a survenit înainte de a fi limpezite unele chestiuni. Este vorba printre altele de jurnalul lui Mihail Sebastian şi chestiunea apartenenţei lui Mircea Eliade la Mişcarea Legionară. În necrologul făcut lui Leon Volovici, Vladimir Tismăneanu spune că acesta ar fi fost editorul Jurnalului lui Mihail Sebastian, apărut în 1996 la editura Humanitas. De dragul preciziei trebuie spus că Leon Volovici a scris prefaţa şi notele, editorul cărţii a fost Gabriela Omăt.

Mişcarea Legionară, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian

Despre legăturile lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară s-a scris mult, mai ales în ultimii ani. Însă ce şi când s-a scris prima oară despre acest subiect contează cel mai mult. Iar acest lucru s-a întâmplat în 1972, când în revista Viaţa Românească din Israel a apărut un articol despre legionarismul lui Mircea Eliade, articol care cita un fragment din jurnalul lui Mihail Sebastian, la acea dată aflat în păstrarea familiei scriitorului. Momentul apariţiei acestui articol nu este nici el întâmplător: umbla zvonul că Mircea Eliade putea fi propus pentru premiul Nobel. Din acel moment jurnalul lui Mihail Sebastian a devenit extrem de interesant şi a rămas aşa până în 1996 când a fost publicat. Doar că şi varianta tipărită are problemele ei…

Ce reproşează Dan Petrescu „Jurnalului” lui Mihail Sebastian

Scriitorul Dan Petrescu scrie în volumul „În răspăr” (editura Nemira, 2000, p. 330) că suspectează faptul că în jurnalul lui Mihail Sebastian „s-a operat o intervenţie străină” în cazul referirii la legătura lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară. Mihail Sebastian notează în jurnalul său trei fraze din răspunsul lui Mircea Eliade la ancheta revistei Buna Vestire pe tema „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Aceasta este chestiunea adusă împotriva lui Eliade în anul 1972 – dar care este pusă sub semnul întrebării de Dan Petrescu în baza următoarelor argumente:

  • Este singurul loc din jurnalul lui Mihail Sebastian unde se citează ceva cu maximă precizie şi cu trimitere bibliografică exactă. (În alte cazuri de citare Mihail Sebastian citează eronat).
  • Nicăieri în jurnalul lui Mihail Sebastian nu se citează ceva fără un comentariu al autorului. În cazul lui Mircea Eliade citatul este fără comentariu.
  • În jurnalul lui Mihail Sebastian se spune sub data de vineri 17 „În Buna Vestire de ieri…” (deci de joi 16), doar că revista citată apăruse pe 17! O mică incongruenţă temporală suspectă.

Dan Petrescu mai susţine că nimeni nu a văzut în realitate cele 9 caiete scrise de Mihail Sebastian, iar transcrierea manuscrisului s-a făcut după copii. Mai mult decât atât, chiar Leon Volovici spunea într-un interviu apărut în revista 22 (numărul 27 din 1997) că mai există un alt jurnal al lui Mihail Sebastian, anterior anului 1935. Astfel că afirmaţia editurii Humanitas că avem de-a face cu jurnalul integral este uşor exagerată. Când şi dacă va fi publicat şi restul jurnalului scriitorului rămâne un mister în acest moment.

Leon Volovici a plecat dintre noi fără să apuce să lămurească această chestiune. Să-i fie ţărâna uşoară!

Acţiunea „Ocupaţi Universitatea”. O măgărie neo-bolşevică

Povestea asta cu „Ocupaţi Universitatea” este o minciună şi o măgărie din punctul meu de vedere. O gaşcă de şmecheri promotori ai unui marxism dezlânat şi asumat parţial încearcă să se impună în societate. Este foarte mare tentaţia alegerilor din 2012 şi pulverizarea partidelor politice clasice.  Oamenii se pregătesc de alegeri. Evenimente de genul „Ocupaţi Universitatea” creează un grup forte, solidaritate, atrage aderenţi noi, pătrunde în spaţiul public, intră în mass-media. Dar să vedem minciunile acestui început de drum.

Legendarea acţiunii „Ocupaţi Universitatea”

Relatările de presă despre evenimentul din 25 noiembrie şi ceea ce a urmat sunt extrem de neclare. Se încearcă promovarea tezelor „noi am făcut o dezbatere publică, bodyguarzii au venit şi ne-au luat la bastoane”; „noi am făcut o dezbatere publică şi în urma discuţiilor am hotărât să ocupăm amfiteatrul Facultăţii de Istorie” etc. Minciuni pe bandă rulantă. De la bun început se ştia că acţiunea este una de ocupare. Dezbaterea a fost doar un pretext. Organizatorii evenimentului ştiau foarte bine ce vor să facă, de la bun început. Manifestul publicat pe pagina criticatac.ro spune clar „Ocupăm Universitatea”. Manifestul a fost publicat cu 24 de ore înainte de „evenimente”. Nu poţi pune carul înaintea boilor. Îmi permit să preiau manifestul şi aici, ca nu cumva să dispară. Ce îmi place este că nimeni nu îşi asumă acest minunat manifest, iar articolul este semnat curajos „Redacţia”.

Mult mai simpatică este mărturia unui student făcută pentru ziarul Adevărul: „Venisem pregătiţi cu saci de dormit, mâncare, lanterne, tot ce ne trebuia ca să stăm acolo patru zile, până duminică, la ora 18.00″. Protest spontan cu pregătire prealabilă!

Şi ultima bomboană: o descriere a evenimentului din partea unui organizator, Florin Flueraş.  Articolul acesta merită un comentariu separat, dar ce vreau să subliniez aici este că oamenii au vrut de la bun început să ocupe Universitatea.

Cine sunt liderii acţiunii „Ocupaţi Universitatea”?

Greu de spus. Manipulările promovate prin presă susţin că ar fi vorba de „studenţi”. Doar că în realitate sunt extrem de puţini studenţi implicaţi în organizarea acţiunii. În primul rând organizaţia studenţilor din Facultatea de Istorie (cea ocupată!) nu vor să aibă de-a face cu povestea „ocupării”. Asta spune multe. După ceva zile de „acţiune” nu se spune clar nicăieri cine sunt liderii. Din Adevărul aflu că „jurnalista Oana Dan” s-a implicat în organizarea acţiunii şi a ţinutul contul de Facebook al acţiunii. Ciprian Şiulea, care a fost în prezidiul dezbaterii care a dus la „ocupare” se plânge de faptul că „o bună parte din iniţiatorii şi participanţii ocupării nu erau studenţi, a diluat caracterul propriu studenţesc al ocupării”.  Nasol…

O veste venită de la Costi Rogozanu a înviorat situaţia: Forumul Social s-a alăturat „ocupării”, au venit şi ei la faţa locului să umple amfiteatrul. Cine a fost Forumul Social? Păi cine să fie: Vasile Ernu, Irina Ilisei, Iulia Popovici, Victoria Stoiciu, Raluca Voinea, Ovidiu Ţichindeleanu. A fost o serie de manifestări organizate absolut întâmplător în paralel cu „ocuparea”. Finanţator: Fundaţia Friedrich Ebert (finanţată la rândul ei de guvernul Germaniei). Promovarea „ocupării” s-a făcut în principal prin pagina criticatac.ro, pagină coordonată de Vasile Ernu, unde apar articole semnate de Victoria Stoiciu (care printr-o fericită coincidenţă este şi coordonator de proiecte al Fundaţiei Friedrich Ebert). Simple coincidenţe.

Cel mai simpatic a fost Mihai Goţiu: omul insistă că a fost vorba de o dezbatere studenţească care a fost întreruptă în forţă de jandarmi şi bodyguarzi. Şi de la intervenţia asta nesimţită s-a ajuns la ocupare! Mda, carul înaintea boilor…

P.S. Despre orientarea ideologică a organizatorilor acţiunii cu alt prilej.