Arhiva lunii mai 2012

Firea românilor de-a lungul timpului. Călători străini despre ţările române (2)

Continui  aici serialul dedicat firii românilor aşa cum a fost ea văzută de diverşi străini care au ajuns prin ţările române cu mai multă vreme în urmă. Rândurile de mai jos îi aparţin italianului Franco Sivori, care a fost alături de voievodul Petru Cercel în timpul domniei sale şi a locuit vreme de doi ani în Ţara Românească (1581-1583) astfel că a avut destul timp să se lămurească asupra firii românilor.

„Muntenii sunt prin firea lor oameni nestatornici, îndrăgind norocul şi mai degrabă se lasă pe tânjală fără a se îngriji să deprindă un meşteşug sau să practice vreo artă. Populaţia mijlocie şi ţăranii se îndeletnicesc cu munca câmpului, iar boierii cu slujba la curte, cu călăritul, cu întreceri ostăşeşti şi cu vânătoarea. Sînt mai curând neinimoşi şi de aceea de mică ispravă la război. (afirmaţia aceasta este contrazisă de evenimentele din 1583, când italianul a fost luat sub protecţia unei cete de români în condiţiile fugii voievodului Petru Cercel)

Sunt oameni fără carte şi altă învăţătură şi de aceea foarte închipuiţi, crezând că nu mai sunt alţii pe lume mai mari ca ei şi când pot se poartă destul de autoritar.

(…)

Felul îmbrăcăminţii bărbaţilor este frumos şi impunător, cu haină lungă întocmai ca a polonilor, ungurilor şi turcilor, totuşi mai aleasă. (…) Bărbaţii sunt de statură falnică, mai curând decât altfel şi poartă bărbile lungi. Femeile se îmbracă aproape toate după moda turcească, cu rochii lungi, fuste, iar pe cap poartă nişte năframe de bumbac foarte albe, încât par a fi turbane turceşti care le stau foarte bine; sunt femei cu pielea frumoasă şi fermecătoare la vorbă.

(…)

Muntenii obişnuiesc mult să facă mese mari cu multă mâncare şi băutură şi la banchetele lor e multă muzică după obiceiul lor, mai curând barbară decât altminteri. Mâncările lor sunt alese şi bine gătite, cu toate acestea principele obişnuia să mănânce totdeauna feluri gătite italieneşte şi ţinea în acest scop servitori italieni şi francezi foarte iscusiţi.

Muntenii sunt oameni foarte atenţi la lucrurile mărunte; cred în visuri şi în prevestiri; nu se îngrijesc prea mult de conştiinţa lor, deoarece trăiesc mai curând după legea firii decât după religie. Şi ca oameni lipsiţi de ştiinţă de carte şi care n-au cine să-I înveţe cum trebuie să trăiască creştineşte, ei nu socot drept păcat multe lucruri grave sau se prefac şi consideră că nu le ştiu. În schimb sunt foarte grijulii cu posturile mici şi mari, astfel că s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post, chiar dacă ar fi siliţi la acest lucru şi de foame şi de boli necruţătoare.

(…)

Limba lor este ca şi aceea din Moldova, ţara vecină. Este un amestec în parte de latinească, în parte de italiană, în parte de greacă şi în parte de slavonă, totul împreună făcând o limbă barbară. Ei scriu cu litere sârbeşti, adică slavone şi actele cele mai importante le scriu în limba sârbească, aşa cum le scriem noi în limba latină. Sunt un neam care învaţă repede orice limbă şi se găsesc mulţi dintre ei care vorbesc patru sau cinci limbi. Şi fiind vorba de aceasta nu voi lipsi de a arăta minunata inteligenţă a principelui, care vorbea minunat şi scri alimba latină, italiană, franceză, greacă, turcă, sârbă, polonă şi română.”

(Călători străini despre ţările române, vol. III, p. 16-19)

 

Bazinul Carpatic este centrul puterii globale

Unii unguri de la Budapesta au deraiat grav. Televiziunea publică maghiară a difuzat un documentar cu titlul “Războiul împotriva naţiunii” (naţiunii maghiare, bineînţeles) care depăşeşte în unele momente cote ridicate ale delirului de grandoare.

Pentru cei care nu ştiu limba maghiară voi încerca să fac un scurt rezumat (preluat de aici). Primul expert este Jozsef V. Molnar care se prezintă drept “cercetător al psihicului naţional” şi care repetă teoria Sfintei Coroane ca întruchipare a naţiunii maghiare (revin cât de curând cu un articol despre Sfânta Coroană maghiară, să vedem cât este de sfântă, catolică şi maghiară).

Apoi intră în scenă Izabella Bencze care ne spune că Bazinul Carpatic reprezintă centrul lumii şi cine stăpâneşte Bazinul Carpatic stăpâneşte întreaga lume. (Din câte îmi amintesc, mare parte din Bazinul Carpatic se găseşte în România şi din ce ştiu eu mai avem destul de mult de lucru până să stăpânim lumea). Izabella Bencze mai spune că din cauza faptului că centrul lumii se găseşte în Bazinul Carpatic toată lumea îi persecută pe maghiari. În sfârşit, în film mai apare un cardiolog, Lajos Papp care ne spune că “istoria omenirii este de fapt istoria ungurilor” şi că “gena maghiarilor conţine secretul cunoaşterii” – dar nu orice fel de cunoaştere, ci cunoaşterea divină. Bineînţeles, toată lumea are boală pe unguri din cauza acestei gene a cunoaşterii divine.

Filmul poate fi văzut aici. Avem şi noi îndrăzneţii noştri, dar parcă cei ai ungurilor sar gardul mai bine. Ce este extrem de îngrijorător: delirurile sunt difuzate pe televiziunea naţională maghiară.

 

Câteva gânduri despre filmul „Dacii – adevăruri tulburătoare”

… înainte de a-l vedea. Deocamdată nu m-am hotărât dacă să îl văd sau nu. Însă câţiva prieteni m-au întrebat ce părere am despre acest film „şocant”. Aşa că am scris câteva rânduri pe blog.

Fără să văd filmul nu prea am cum să îmi exprim părerea. Însă am fost cumva mirat de publicitatea care i s-a făcut acestui film – eu sunt cumva reţinut faţă de ipotezele şocante. În plus m-am obişnuit de multă vreme să citesc izvoare istorice. Astfel că înainte de vizionarea filmului „Dacii – adevăruri tulburătoare” (eventual după) recomand călduros lectura a trei cărţi.

În primul rând este vorba de primele două volume ale colecţiei „Izvoare privind istoria României” editate de Academia Română în anul 1964 (le puteţi descărca aici şi aici, cărţile au fost digizate în cadrul unui proiect al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti). În aceste volume un colectiv de specialişti au adunat toate textele antice despre daci şi le-au tradus în limba română. Astfel oricine poate avea acces la cele scrise despre daci şi geţi de către chiar contemporanii loc. Interpretarea izvoarelor antice nu este o chestiune simplă, astfel că vă recomand a treia carte „Practica nemurii. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi” de Zoe Petre care poate fi descărcată gratuit de aici, de pe pagina Editurii Polirom. Ar mai merita citite şi studiile lui Mircea Eliade despre daci şi lucrările arheologilor care au făcut săpături. După aceste lecturi sunt sigur că oricine ar privi cu alţi ochi filmul „Dacii – adevăruri tulburătoare”.

După ce văd filmul revin cu ceva păreri mai aplicate pe subiect.

Înmormântarea anulată a lui Nyiro Jozsef şi ceva concluzii

Povestea cu reînhumarea lui Nyiro Jozsef  s-a încheiat cu anularea/ amânarea evenimentului. La o primă vedere pare o victorie a autorităţilor române – însă povestea are în componenţă câteva elemente care mă fac să cred că vom mai avea de-a face cu provocări de acest gen.

1. Recuperarea oficială a teoreticienilor extremismului maghiar interbelic

Actuala guvernare de la Budapesta a declanşat o operaţiune de recuperare a teoreticienilor extremismului maghiar interbelic. Nyiro Jozsef şi Wass Albert au fost introduşi în programa de studiu obligatorie pentru literatura maghiară din şcoli şi licee. Argumentul: trebuie separată activitatea politică de opera literară. Şi nu vorbim de extremiştii de la JOBBIK, vorbim de popularii europeni de la FIDESZ.

2. Implicarea autorităţilor de la Budapesta în chestiunile maghiare din România

Bun: sprijin cultural, finanţe pentru manifestări culturale, pentru şcoli etc. Nici o problemă, este ceva normal ca guvernul de la Budapesta să îi sprijine pe maghiarii din România. Însă în cazul Nyiro Jozsef, Parlamentul de la Budapesta s-a implicat în campania electorală locală din România. Organizatorul reînhumării lui Nyiro Jozsef a fost Szasz Jeno, preşedintele Partidului Civic Maghiar care a fost sprijinit în această iniţiativă de Parlamentul de la Budapesta. Mesajul pentru alegătorii maghiari din Odorheiul Secuiesc: Szasz Jeno este un patriot maghiar adevărat sprijinit de Parlamentul de la Budapesta. Nu vă mai spun în ce culori a fost vopsit de presa de la Budapesta UDMR-istul contracandidat Bunta Levente care nu a fost foarte grăbit să sprijine reînhumarea lui  Nyiro Jozsef la Odorheiul Secuiesc.

Cum spuneam: sprijin cultural – OK, amestec în campania electorală – începe să scârţâie urât treaba.

3. Efecte

Probabil a fost un test. La votul din Odorheiul Secuiesc de pe 10 iunie se va vedea dacă a meritat povestea cu reînhumarea lui Nyiro Jozsef şi câţi maghiari au fost convinşi. Nu am nici o îndoială că blocarea reînhumării lui Nyiro Jozsef va fi prezentată ca o oribilă agresiune anti-maghiară, începutul discriminării etnice. Vom vedea luări de poziţie în Parlamentul European, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, presa maghiară va vui despre nedreptatea groaznică la care au fost supuşi maghiarii din România.

Parlamentarism în Ucraina. Bătaie împotriva limbilor minoritare

Dezbaterea de vineri din Parlamentul Ucrainei privind folosirea în administraţie a limbilor minorităţilor naţionale s-a tranşat cu o bătaie generală.

Parlamentarism in Ucraina

Parlamentarism in Ucraina

Deputaţii ucraineni naţionalişti (cei din partidele pro-europenilor Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko!) se opun acordării de statut oficial limbii ruse. Ideea este că prin adoptarea acestei legi cei 400.000 de români din Ucraina şi-ar putea folosi limba maternă în administraţiile locale. Am îndoieli serioase că va fi adoptată această lege. Vedeţi în clipul de mai jos cum s-a purtat dezbaterea parlamentară de la Kiev.

Vasile Ernu ne dă lumină de la Răsărit

… şi ne recomandă volumul Бессарабия в составе Российской империи / Basarabia în componența Imperiului Rus scris de istoricii Andrei Guşco şi Victor Taki. Cartea a fost tipărită şi lansată la Moscova pe 17 mai. (Nu am citit-o şi nu mă exprim asupra ei).

Pe Vasile Ernu l-a deranjat puţin faptul că la Chişinău au ieşit în stradă prea mulţi tineri cu tricouri negre şi prea mulţi bătrâni cu icoane şi steaguri tricolore (aici). Astfel că Vasile Ernu insistă asupra înţelegerii „traiului împreună” din Basarabia, care înţelegere ar putea fi mediată de volumul amintit (de acord, ar trebui tradus şi în română). Ne mai spune Vasile Ernu că nu e frumos să rămânem blocaţi în clişee istorice.

Trebuie să constat o schimbare în abordarea moscovită. Iniţial se încerca legitimarea anexării Basarabiei din anul 1812 – eliberarea de sub jugul turcesc, protejarea creştinilor, modernizarea adusă de Imperiul Ţarist etc. Replica românească se baza pe contestarea drepturilor Imperiului Ţarist asupra Basarabiei. Mai nou se pune accentul pe „trăirea împreună” şi se cere să lăsăm deoparte repetarea şi reluarea vechilor teme de tipul „anexarea Basarabiei din 1812”, chestiune expediată sub denumirea de „clişeu patriotard”. Stai aşa că nu-i aşa.

Dacă nu ar fi fost anexarea din 1812 nu ar fi fost nici o „trăire împreună”. Mecanismul e cam aşa: v-am cucerit, v-am mutilat dezvoltarea naţională, v-am colonizat şi v-am tratat dintotdeauna drept primitivi, am modificat componenţa etnică a teritoriului vostru prin colonizări de străini, când aţi ridicat capul v-am ucis şi v-am deportat, – dar după 200 de ani haideţi să uitaţi toate aceste „clişee patriotarde”, istoria a fost, să ne concentrăm asupra prezentului şi asupra „trăirii împreună”.

Nu se poate să uităm. Trăim împreună, dar nu uităm – acesta este mesajul tinerilor cu tricouri negre şi bătrânilor cu icoane şi steaguri tricolore.

Românii din Ucraina? Sigur, şi românii din Ucraina

Centrul Român de Politici Europene a organizat la Bucureşti conferinţa „Enhancing Romanian-Ukrainian civic cooperation”. Nici una din organizaţiile românilor din Ucraina nu este prezentă la această manifestare.

În Ucraina trăiesc 400.000 de români ale căror drepturi nu sunt respectate, iar la o conferinţă din Bucureşti cu titlul „Enhancing Romanian-Ukrainian civic cooperation” nu se regăseşte nici una din organizaţiile românilor. Nu ştiu dacă au fost invitaţi sau nu românii din Ucraina – însă înclin să cred că dacă erau trimise nişte invitaţii probabil că ar fi venit totuşi cineva. Nu ştiu dacă organizatorii s-au temut ca nu cumva oaspeţii ucraineni să fie afectaţi de prezenţa unor români din Ucraina. Însă nu mi se pare normal ca la o astfel de conferinţă din Bucureşti să nu fie reprezentaţi românii din Ucraina.

În paralel, la Kiev a început azi în Parlament dezbaterea asupra unui proiect de lege care ar da minorităţilor naţionale dreptul să se folosească de limba maternă în administraţia localităţilor unde există un procent mai mare de 10% de etnici minoritari. Asta ar reprezenta o gură de aer pentru românii din Ucraina. Pro-europenii Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko se opun acestui proiect de lege.

 

Când şi cum vine Jozsef Nyiro în România?

Ungurii sunt uşor iritaţi că au fost trataţi cu refuz de Căile Ferate Române: sicriul lui Jozsef Nyiro nu va fi adus cu trenul în România (Politics.hu). Organizatorii reînhumării lui Jozsef Nyiro la Odorheiul Secuiesc vroiau să transforme aducerea acestuia într-un pelerinaj prin mai multe gări.

În dimineaţa aceasta sicriul lui Jozsef Nyiro a fost depus la Cimitirul Naţional din Budapesta (Metropol.hu). De acolo ar trebui să plece joi dimineaţă spre România. Încurcătura cu CFR-ul cam schimbă planurile, se pare că va fi adus cu o maşină. Unul din organizatori, Lukas Csaba spune că refuzul CFR reprezintă „o măsură anti-maghiară, care nu ar fi fost posibilă nici chiar în vremea lui Ceauşescu” (Hirado.hu). Mai discutăm noi şi despre cât de anti-maghiar a fost Ceauşescu. Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a emis un comunicat citat de Agerpres în care spune că Jozsef Nyiro a avut “o atitudine extremistă, antisemită şi a colaborat cu regimul fascist”. Mai sunt şi alte mărturii despre faptele lui Jozsef Nyiro care nu prea îl califică pentru o reînhumare cu surle şi trâmbiţe în România:

Potrivit unui raport al consulului ungar la Cluj, dr. Bothmer Karoly, Nyiro Jozsef a fost căpetenia unuia din grupurile de „grupele teroriste de elemente declasate, şovine şi fasciste” care au atacat, devastat, incendiat, terorizat şi ucis români la Cluj şi în împrejurimi, în zilele premergătoare sosirii trupelor horthiste în oraş, în 11 septembrie 1940. (Gândul)

Unele chestiuni sunt clare până aici: CFR nu e de acord cu aducerea lui Jozsef Nyiro cu trenul, Ministerul Afacerilor externe spune că a fost fascist. Ce nu spun clar autorităţile române: vor primi sau nu la graniţă sicriul lui Jozsef Nyiro?

Să demitizăm puţin istoria Ungariei

Îmi place că foarte mulţi demitizează masiv la istoria românilor, în timp ce vecinii noştri se promovează intens. Eu zic să începem cu istoria Ungariei şi cu regii de la Budapesta.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de catolică a fost coroana lui şi dacă a venit de la Papa de la Roma este o poveste separată (pe coroană scrie clar în greceşte că este un cadou de la un împărat bizantin, dar dacă ungurii vor să fie de la Roma asta este, ei să fie sănătoşi). De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi-a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici unguri. Carol Robert de Anjou s-a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s-a născut la Nurenberg, Iancu de Hunedoara era român (a fost doar regent al Ungariei) şi tot aşa. Am mari îndoieli că vreunul dintre aceştia vorbea limba maghiară.

După 1526 regatul Ungariei a încetat practic să existe: capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.

Regatul medieval al Ungariei a avut regi unguri vreme de 300 de ani, următoarele două secole pe tronul de la Buda s-au suit nobili de alte naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie austriacă. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

Uniunea Europeană ne pune cipuri biometrice

Cât de curând Uniunea Europeană va lansa iniţiativa impunerii unor acte de identitate unice care să conţină cipuri biometrice, la pachet cu identitate electronică pentru tranzacţii virtuale. Aşa zice Euractiv. Pe de o parte mulţi vor sări în sus de bucurie. Identitate electronică pentru tranzacţii pe internet, ce bine!

Tranzacţiile pe internet le folosesc de multă vreme şi sunt de acord cu o identitate electronică. Dar un cip biometric în actul de identitate mă îngrijorează. Este vorba de un spaţiu de stocare în care se vor regăsi foarte multe informaţii (sau se pot regăsi) – înălţime, greutate, un scan al retinei, amprente digitale, etc. Parcă nu m-aş lăsa măsurat şi preţăluit ca o vită la obor…

Chestia asta cu actele de identitate biometrice obligatorii în Uniunea Europeană mi-a adus aminte de primul document de la seminarul de paleografie germană. Era un anunţ din timpul Imperiului Habsburgic pentru căutarea unui tâlhar (sau haiduc, Dumnezeu ştie ce a fost) „de origine valahă, înalt de cinci coţi şi şase degete, cu păr negru şi ochi negri, faţă alungită”. Apoi îmi amintesc de un episod din romanul lui Robert Musil „Omul fără însuşiri” în care protagonistul este reţinut de poliţia din Viena care îi face o fişă descriptivă în acelaşi stil: culoarea părului, culoarea ochilor, înălţime, culoarea pielii etc. Omul se întreabă la un moment dat dacă asta este tot ceea ce reprezintă el pentru poliţie, o înşiruire de informaţii referitoare la aspectul său fizic.

Britanicii se opun din răsputeri acestei iniţiative – şi nu guvernanţii, ci simplii cetăţeni. Citiţi comentariile de pe Euractiv şi vedeţi ce argumente au englezii împotriva actelor de identitate electronice, ca şi a actelor de identitate în general. Dincolo de părerile britanicilor, furtul sau pierderea unui buletin de identitate simplu este joacă de copil pe lângă ce înseamnă furtul unei identităţi electronice urmate de o serie de tranzacţii virtuale care să te bage în puşcărie pentru multă vreme.

Bineînţeles că se vor găsi destui şi la noi care să spună că toţi cei care se opun cipurilor biometrice sunt extremişti religioşi, habotnici bătuţi în cap.

Nimic despre Cristian Mungiu, creştini şi homosexuali

Urmărind ce s-a scris despre filmul lui Cristian Mungiu prezentat la Cannes „Dincolo de dealuri” am ajuns la următoarea frază care m-a şocat oarecum: „Dincolo de dealuri ne spune că frica de homosexualitate a creştinilor reprezintă o formă incoştientă de violenţă” (de aici). Ne va fi din ce în ce mai greu să fim creştini. Dar nu despre asta vreau să scriu. Vreau să spun că nu am de gând să văd nici un film al lui Cristian Mungiu. Nu mă interesează filmele lui. Pot câştiga zeci de premii, nu am de gând să le văd. În calitate de creştin nu mă interesează un film despre cum este aruncat la gunoi un copil sau despre exorcizare în viziunea lui Cristian Mungiu.

Arta avantgardistă, postmodernă – sau cum se mai numeşte ea – mă interesează prea puţin. Am avut parte de câteva experienţe în Germania. Prin 2005 am văzut la Opera de stat din Berlin o chestie care aproape m-a făcut să vomit. Pe scenă, un majordom şi o subretă duc la culcare un băieţel şi o fetiţă. Acţiunea se desfăşoară cu mişcări în reluare: copiilor li se citeşte dintr-o carte, li se aduce un pahar cu lapte, sunt înveliţi şi după ce adorm sunt ucişi. Tot delirul acesta a durat aproape 40 de minute pe un fundal muzical în stare să scoată morţii din morminte. Am avut o senzaţie de greaţă care nu m-a părăsit vreme de câteva ore bune. Exista şi o parte a doua a spectacolului, însă am părăsit sala.

Prin 2004 am văzut la Berliner Ensemble un montaj avantgardist al comediei “Leonce şi Lena” de Georg Büchner în regia lui Robert Wilson. A fost un deliciu: încercaţi să vă imaginaţi o piesă de teatru aproape lipsită de dialog, compusă doar din mişcare, lumini şi sunete (am găsit aici o cronică din Der Spiegel). Chiar mi-a plăcut ce a făcut Robert Wilson (montarea acestei piese făcea parte dintr-un experiment de comunicare non-verbală pentru copii surdo-muţi). Nu sunt critic de teatru sau film, însă cred că sunt capabil să ştiu dacă merită să îmi pierd vremea şi cu ce anume. În nici un caz nu am de gând să mă uit la filmele lui Cristian Mungiu, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi.

P.S. Este bine totuşi că s-au găsit oameni de bun simţ care să huiduie producţia lui Mungiu la Cannes.

Sicriul lui Nyiro Jozsef la Budapesta

Cine a fost Nyiro Jozsef şi de ce vor ungurii să îl reînhumeze în România

Parlamentul Ungariei face presiuni asupra României să permită reînhumarea rămăşiţelor scriitorului Nyiro Jozsef la Odorheiul Secuiesc. Nyiro Jozsef a fost şi membru al Parlamentului nazist al Ungariei, a fost căutat sub acuzaţia de criminal de război, dar a reuşit să scape şi a murit în Spania. Am scris mai multe despre el aici. Dan Tănasă a scos la iveală pe blogul lui munca de propagandist pro-nazist a lui Nyiro Jozsef.

Primarul UDMR al Odorheiului Secuiesc Bunta Levente nu este foarte fericit că îi este adus pe cap un propagandist nazist. Pe de altă parte, contra-candidatul lui din partea Partidului Civic Maghiar Szasz Jeno este promotorul reînhumării lui Nyiro Jozsef la Odorheiul Secuiesc. Nu contează că în ziua în care vor să îl reînhumeze pe Nyiro Jozsef (27 mai, de Rusalii) nu se prea fac înmormântări – Szasz Jeno vrea să îşi facă propagandă electorală.

Interesant este şi sprijinul pe care autorităţile maghiare îl acordă reabilitării naziştilor şi criminalilor de război. De exemplu, au fost introduşi în manuale cu forţa şi în ciuda protestelor profesorilor maghiari scriitorii Nyiro Jozsef şi Wass Albert (condamnat ca criminal de război la Cluj, sentinţă reconfirmată după 1989, mai multe detalii aici).

Din câte ştiu eu autorităţile României cam au un cuvânt de spus în aprobarea reînhumărilor de oseminte aduse din străinătate. Rămâne de văzut ce cuvânt au de gând să spună.

P.S. Vă spuneam că oficialii de la Budapesta se ocupă de reabilitarea regimului horthyst. La Debrecen a fost dezvelită o placă în memoria regentului amiral Horthy.

Sicriul lui Nyiro Jozsef la Budapesta

Sicriul lui Nyiro Jozsef la Budapesta

Supărare mare în Ucraina: moldovenii sunt români

Promotorul moldovenismului printre românii din Ucraina, Anatol Fetescu s-a supărat foarte tare că un oficial al României a participat alături de un oficial al Republicii Moldova la o sărbătoare a românilor din satul Costiceni. Mai mult: oficialul din Republica Moldova a avut un mesaj asemănător cu oficialul din România (este vorba de ambasadorul Republicii Moldova la Kiev Ioan Stăvilă şi directorul din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni Radu Cosma).

Atât de tare s-a supărat Anatol Fetescu pe ambasadorul Ioan Stăvilă şi directorul DRP Radu Cosma încât i-a scris ministrului ucrainean de Externe să îl urecheze pe ambasadorul de la Chişinău (agenţia ucraineană Unian şi agenţia Omega de la Chişinău au preluat ştirea). Este de înţeles supărarea lui Anatol Fetescu: dacă oficialii de la Chişinău resping teoria moldovenistă atunci el cam rămâne fără motiv de existenţă, nu mai prea poate susţine că în Ucraina sunt moldoveni diferiţi de români. Interesant ar fi să ne povestească Anatol Fetescu cum era el român în anii ’90 şi ce l-a făcut să se moldovenizeze brusc.

În altă ordine de idei: sâmbătă dimineaţă de la ora 10 mă puteţi vedea alături de Radu Cosma în calitate de invitaţi la emisiunea „De la + la infinit” de pe TVR Info, realizată de Răzvan Bucuroiu. Aici puteţi vedea o arhivă a acestei emisiuni.

 

Limba română la Chişinău în 1815

„Moldoveniştii” gen Nicolae Pascaru alături de alte lifte păgâne îşi pot răspândi otrava pe internet şi pentru că li se permite. Blogul Tipărituri Româneşti face o treabă excelentă: pune online dovezi imposibil de combătut de cei care susţin că există o limbă moldovenească diferită de limba română.

O astfel de dovadă este Liturghierul tipărit la Chişinău în anul 1815 (la doar trei ani de la anexarea Basarabiei de Rusia!) Să vedem ce scrie în această carte presupus „moldovenească”:

Înştiinţându-ne că Bisericile într-aciastă Oblastie, într-altele, sânt lipsite şi de cărţile trebuincioase, ne-am silit a aşăza Tipografie, în Mitropolia Eparhii noastre, ce este în Chişinău, pentru a căruia punere în lucoare căştegând Blagoslovenia Prea Sfintului îndreptătoriului Sinod a toată Rossiia, iată că întâiu cia mai trebuincioasă Bisericilor carte, de care într-aciastă Eparhie este prea mare lipsă, Slujebnicul, care în limba Rumânească să zice Liturghie, cu ajutoriul lui Dumnezeu o am tipărit-o, urmând întru toate întocma tălmăcirei Slaveneşti, şi aşăzării Liturghiilor ce să tipăresc în Rossiia, pe care noi din cele Slaveneşti îndreptându-o, cât s-au putut mai bine, am adaos-o cu Sinaxariul celor 12 luni cu toate prochimenile trebuincioase preste tot anul, şi cu alte folositoare învăţături spre povăţuirea Preoţilor, care învăţături în cele mai denainte tipărite Rumâneşte Liturghii, nu să află.

Drept aceia de trebuinţă am socotit a arăta aicea de obşte la toţi, iară mai ales Preoţilor carii slujesc în limba Rumânească, că aflând într-aciastă Liturghie oareşi care cuvinte într-alt chip tălmăcite, nu precum să află în cele mai denainte Rumâneşte  tipărite Liturghii, să nu se mire de aciasta, nici să socotească a fi greşală, ci mai vârtos să ştie, că iaste îndreptare celor mai înainte făcute graşale: pentru că noi n-am socotit cu cuviinţă a urma greşalelor, ce le-au făcut alţi tălmăcitor, ori pentru neştiinţa limbii, sau pentru necunoştinţa tâlcuirii Dumnezeeşti Liturghii, ori siindu-să a schimba vechile greşale metahirisite de atâta mulţime de vreme […]”

Transcrierea din alfabetul chirilic aparţine blogului Tipărituri Româneşti, la fel şi imaginile filelor unde apare acest text.

Vlad Ţepeş a fost sârb. Sau aşa spun sârbii

Tabloidul sârb Kurir scrie că Vlad Ţepeş a fost sârb. Se bazează pe un citat din cartea lui Bram Stoker, dar frumuseţea vine când îl citează pe istoricul Jovan Deretic. Care Jovan Deretic afirmă cu seninătate că nu doar Vlad Ţepeş a fost sută la sută sârb, dar majoritatea populaţiei actuale a României este de origine sârbă. Argumentul sârbului este că în perioada medievală (el spune că până în secolul al XIX lea) populaţia de pe teritoriul României scria cu alfabet chirilic în limba sârbă (mai degrabă era vorba de slavona de cancelarie, iar scrierea în limba română cu litere chirilice este destul de veche, dar să trecem peste). Frumos este raţionamentul lui Jovan Deretic care spune că „sârbii” din Transilvania au fost denumiţi „vlahi” deoarece se ocupau cu agricultura. Nu ar avea mare importanţă tot delirul ăsta, dar sigur vă veţi întâlni la un moment dat cu un sârb care vă va oferi aceste nestemate, măcar să fiţi avertizaţi.