Arhiva lunii ianuarie 2013

Bucureştii nu mai au istorie

Îmi este clar că bucureştenii îşi urăsc oraşul, sunt într-adevăr doar nişte simpli locuitori. Mânaţi în Bucureşti de motive economice, ei sau părinţii lor, bucureştenii de azi nu mai au nici o legătură cu acest oraş. În jumătate de secol a dispărut şi numele adevărat al oraşului: „Bucureştiul”, o formă ciudată care aruncă la gunoi povestea ciobanului Bucur. „Bucureştii”, târgul oamenilor lui Bucur şi comunitatea sa au dispărut.

Mă fascinează ura bucureştenilor de azi faţă de Bucureşti. Au venit aici să câştige bani şi privesc cu dispreţ locul unde fac asta. Bucureştenii respectă prea puţine reguli de convieţuire în comun, nu-i interesează istoria clădirilor pe lângă care trec grăbiţi, nu au nici un fel de legătură cu autorităţile locale în afară de o ură constantă. Au cam dispărut bucureştenii care apucaseră să îşi petreacă o parte din copilărie sau adolescenţă în perioada interbelică, au dispărut acei bucureşteni politicoşi în orice situaţie, calmi şi în acelaşi timp neîncrezători, gata să întâmpine orice veste proastă cu o ironie. Bucureştenii de azi au bunicii „la ţară” şi trăiesc cu nostalgia locurilor de unde au plecat.

La fel şi administratorii oraşului, nişte zapcii şi arendaşi fără nici o legătură cu locul pe care îl administrează. Bucureştii sau transformat într-o metropolă alcătuită dintr-un amestec de dezrădăcinaţi. Istoria locului păstrată în oameni şi prin oameni a dispărut o dată cu purtătorii ei.

Parcarea de la Universitate: bani îngropaţi. Poliţia trebuie să sape după ei

Primarul Oprescu e tare mândru de parcarea subterană de la Universitate care a costat 10 milioane de euro. Doar că parcarea stă pe jumătate goală şi şmecherii îşi parchează maşinile la suprafaţă.

De la începutul anului observ fenomenul. La început erau una-două maşini, s-au înmulţit treptat şi ieri am numărat 32 de maşini parcate în spaţiul pietonal de la Universitate. Trotuarele sunt în continuare pline de maşini. Hotnews urmăreşte problema şi are aici o galerie de imagini: şoferii de Bucureşti nu vor să plătească pentru parcare şi gata. Parcările subterane de la Universitate şi Intercontinental stau goale, şmecherii parchează unde vor.

Şi totuşi există lege. Poliţia zicea pe 24 ianuarie că a dat de la începutul anului 180 de amenzi contravenţionale şi 500 de avertismente pentru parcare neregulamentară. Puţin, foarte puţin. Piaţa Universităţii este baltă cu peşte mult, trebuie făcute echipe mixte cu jandarmi, poliţie şi platforme de ridicat maşini. A parcat şmecherul aiurea? Pac! Avertisment. Nu vrea să plătească, face pe nebunul? Pac! Intervin jandarmii. Un an de zile să fie detaşată o astfel de echipă mixtă pentru Piaţa Universităţii şi membrii ei să primească bonus din încasări, 10-15-25%. Ori se potolesc şmecherii, ori se îngraşă bugetul primăriei, oricare dintre variante este bună.

Paul Goma, scriitor român de Nobel

Aş fi în al noulea cer dacă Paul Goma ar primi premiul Nobel pentru literatură, după ce a fost propus de Uniunea Scriitorilor de la Chişinău. În primul rând pentru că-l merită. Şi în al doilea rând pentru că tot ce înseamnă critică literară din ţara românească va trebui să dispară. Pur şi simplu nu văd cum ar mai putea să îndrăznească vreun critic literar din România să mai scrie după ce toată breasla asta de lipsiţi de organ literar l-a înjurat sau ignorat zeci de ani. Dar nu voi avea eu parte de bucuria asta: dacă Paul Goma va lua premiul Nobel pentru literatură toţi se vor înghesui să-i ridice osanale, în frunte cu Nicolae Manolescu.

Paul Goma este unul din puţinele simboluri ale demnităţii româneşti. Pe când Paul Goma chiar se lupta cu regimul comunist, Mircea Cărtărescu „rezista prin cultură” refugiindu-se în lumi imaginare. Pe baza raţionamentului ăsta spitalele psihiatrice din România comunistă erau adevărate organizaţii de partizani. Liiceanu şi cu Pleşu rezistau împotriva comunismului la bursă în Germania Federală, Mircea Dinescu stătea în poziţia ghiocel şi nota indicaţiile lui Ceauşescu şi tot aşa.

A murit comunistul şef de la Chişinău

La Moscova a murit ultimul conducător sovietic al Republicii Moldova: Ivan Bodiul. Ca orice bolşevic adevărat omul nu a avut nici un fel de regrete, ba chiar a avut tupeul în ultimul interviu să vorbească despre „libertatea cuvântului” (detalii aici). O istorie concisă a perioadei în care Ivan Bodiul a fost ţar la Chişinău a fost făcută de analistul Petru Bogatu:

  • A transformat RSS Moldovenească într-un cap de pod al KGB-ului în războiul subversiv purtat de URSS împotriva României;
  • A eliminat în totalitate „limba moldovenească” din spaţiul public încă la începutul anilor ’60, când în Ucraina, de exemplu, Piotr Selest a luat măsuri pentru a aduce măcar parţial ucraineana în instituţiile statului;
  • A încurajat căsătoriile tinerilor nomenclaturişti cu rusoaice, acest fapt fiind un bilet de intrare în saloanele puterii sovietice;
  • În 1968 a interzis literatura românească şi ziarele de peste Prut, acestea fiind tăinuite în fondurile speciale ale bibliotecilor.
Ivan Bodiul faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 340/1976

Ivan Bodiul faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 340/1976

Socialistul fost comunist moldovenizator Igor Dodon vrea o stradă cu numele lui Ivan Bodiul în Chişinău. Dragoş Galbur zicea că vrea şi el o stradă „Mareşal Ion Antonescu” la Bălţi.

Eu mă tem de circul care va izbucni la moartea lui Ion Iliescu.

Bloguri cu şi despre istorie: Tipărituri Româneşti (3)

Azi vă recomand un blog mai puţin obişnuit: Tipărituri Româneşti, o colecţie de documente şi cărţi vechi din spaţiul cultural românesc. Mie mi-a plăcut azi un document din Moldova anului 1562: monahul Teofilact, fost Baloş logofăt, dăruia mănăstirii Moldoviţa pe ţiganul Mihul.

Şi iată şi povestea ţiganului Mihul (aici): fusese cumpărat de la Baloş logofăt de la vărul său Petrea pârcălab, „iar Petrea pârcălab a adus acel ţigan din Ţara Ardealului cu ceata lui, când a mers Petru voevod la unguri cu oştile.” Petru Rareş a fost de mai multe ori „la unguri cu oştile” şi nu doar ca să se plimbe. După ultima incursiune de acest fel, braşovenii i-au făcut cadou voievodului un „ou de Nürnberg”, altfel spus, un ceas de buzunar. Dar nici Petrea Pârcălab nu s-a întors cu mâna goală din Ţara Ardealului.

Revenind la Tipărituri Româneşti: este un blog la care până şi blogroll-ul merită atenţie, este o colecţie de link-uri către biblioteci şi colecţii de cărţi pe internet. A ajuns în puţină vreme la câteva sute (spre o mie?) de articole, unul şi unul. Singura mea părere de rău este că are găzduirea pe wordpress.com şi există riscul ca această minunată colecţie de cărţi şi documente vechi să dispară la un moment dat. Despre autorul blogului nu vă pot spune prea multe, este din Iaşi şi extrem de discret. Şi face o treabă extraordinară.

Petitia CNA este o prostie fara de seaman

Petitia CNA intitulata pompos „Interesul public mai presus  de gustul publicului” este noaptea mintii si inca o dovada a faptului ca unele institutii din Romania pasesc cu hotarare pe drumul autodestructurarii. Eu nu pot pricepe cum poate o institutie publica sa lanseze o petitie!?!? Au devenit ONG intre timp? O institutie publica CNA face o petitie catre cine? Catre o alta institutie publica? Care e aia? Nu mai bine scria o adresa catre respectiva institutie in loc sa faca o petitie online?
Eu inteleg functionarea institutiilor publice asa: au o lege pe care o aplica si gata. Ar trebui sa fie simplu. Dar uite ca nu este, CNA are nevoie de sprijinul poporului. Doar ca nu e bine. Cum ar fi ca Ponta sa lanseze o petitie in care sa ceara sprijinul poporului pentru salarii mai mari. Sa o semneze toti romanii, sa o legam de piciorul unui porumbel pe care sa-l trimitem in ceruri.
Problema e alta: CNA a calcat grav pe bec cu inchiderea OTV si au morcovul bagat cu tot cu frunze, asa ca supraliciteaza. Cum e aia interesul publicului mai presus de gustul publicului? Cine defineste interesul publicului? Desteptii de la CNA? Si tot ei il aplica? Am mai vazut institutia asta, ii zicea cenzura.
M-am uitat pe lista semnatarilor de vaza ai petitiei: toti foste glorii carora le-a murit ratingul si nu au inteles de ce au patit asta. Si mai e o chestie: doar in regimurile totalitare institutiile statului fac apel la sprijinului unei parti din din popor impotriva altei parti. In statele normale institutiile se rezuma la aplicarea legii, am mai spus-o. Doar la noi premierul semneaza cu presedintele un acord in care isi promit reciproc sa respecte Constitutia. Parca jurasera cu mana pe Biblie sa faca asta, nu?
Alta: daca desteptii de la CNA erau consecventi ar fi trebuit sa-i arda pe mai multi, nu doar pe domnu’ Dan. Insa n-au curaj sa intinda mana catre altii, a ca se dau cocosi cu „interesul public”. Noi suntem destepti, poporul e prost, va invatam noi ce e aia televiziune. Cei care gandesc asa nu inteleg o chestie simpla: domnu’ Dan isi deschide maine televiziune pe youtube.

Infractorul Ostap Bender şi adevărul istoric

Am reuşit să intru în posesia volumului „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” şi am apucat să îl „periez” la o primă vedere. Am păstrat comparaţia cu sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi am scris un articol pentru ziarul Timpul, pe care îl reiau mai jos.

Într-un clasament al atacurilor de imagine la adresa României scena trecerii Nistrului de către Ostap Bender ar ocupa cu siguranţă unul din primele zece locuri. Violenţa scenei, faptul că Ostap Bender este un personaj simpatic pedepsit nedrept de nişte grăniceri „capitalişti”, răspândirea masivă a romanului „Viţelul de aur” scris de Ilf şi Petrov – toate acestea constituie ingrediente perfecte pentru a crea o imagine dezastruoasă a românilor. Şi nu doar în spaţiul gigantic al vorbitorilor de limbă rusă, ci şi în tot restul lumii.

Cumva avem de-a face cu o întorsătură perversă: orice s-ar spune Ostap Bender este un infractor recidivist, în ciuda declaraţiilor sale repetate că respectă Codul Penal faptele sale pot beneficia în orice moment de încadrare juridică. Trecerea ilegală a Nistrului este la rândul ei o infracţiune, ca să nu mai vorbim de transportarea ilegală, fără declaraţie, a unei mari cantităţi de metale şi pietre preţioase. Sigur, ar fi multe de spus şi despre comportamentul grănicerilor români din perioada interbelică, fiecare pădure îşi are uscăturile ei. Însă romanul lui Ilf şi Petrov serveşte propagandei sovietice până la ultimul rând prin mesajul că nu există paradisul capitalist, că „dincolo” vă aşteaptă grăniceri gata să îi bată şi jefuiască pe fugari. Ilf şi Petrov şi-au petrecut copilăria şi prima parte a tinereţii la Odessa, nu departe de Nistru, şi este de presupus că nu erau chiar străini de români şi de regiunea nistreană. Dacă nu mă înşel, prin romanele lor apare şi o referinţă la „moldovenii încălţaţi cu opinci” – destul de puţin pentru a putea spune că sufereau de complexul de superioritate al imperialului faţă de „băştinaşii exotici”. Dar care a fost adevărul graniţei de pe Nistru din punctul de vedere al oamenilor simpli?

Mulţumită lui Vadim Guzun avem azi o imagine exactă a frontierei de pe Nistru între anii 1919-1936, aşa cum este ea reflectată în arhivele româneşti. Vadim Guzun a editat în decembrie 2012 un volum masiv, de 1000 de pagini, în care a adunat 809 de documente provenind din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor de informaţii româneşti din perioada interbelică. Iar aceste documente redau un tablou total diferit al graniţei de pe Nistru faţă de cel imaginat de Ilf şi Petrov: nu grănicerii români erau cei care îi împuşcau pe fugari, ci tocmai grănicerii sovietici mitraliau fără îndurare bărcile cu refugiaţi. Uniunea Sovietică a fost o gigantică închisoare care funcţiona pe principiul „nimeni nu intră, nimeni nu iese”, cel puţin nu fără aprobare de la partid.

Volumul „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” abordează frontal un subiect trecut sub tăcere zeci de ani. În mai puţin de 20 de ani, între 1919 şi 1936 autorităţile române au trebuit să rezolve problemele ridicate de peste 100.000 de fugari din Uniunea Sovietică. Asta în condiţiile în care mecanismele şi tratatele internaţionale referitoare la refugiaţi erau încă la începuturi. Guvernul României a trebuit să identifice, să găzduiască, să hrănească şi să reglementeze situaţia a 100.000 de oameni – o performanţă umanitară necunoscută încă la nivel internaţional.

Cartea poate fi găsită la Editura Argonaut din Cluj-Napoca.

Televiziunea poporului nu moare, staţi liniştiţi

Televiziunea lui Dan Diaconescu nu este în pericol. Părintele gunoiului televizat se poate refugia oricând la DDTV, în plus toată povestea îmi dă o impresie de făcătură. Dan Diaconescu era într-o cădere liberă după blatul de la Târgu-Jiu, revoluţia împotriva ciocoilor s-a fâsâit şi parlamentarii au început să-i cam fugă. Scandalul închiderii OTV este un balon nesperat de oxigen pentru Dan Diaconescu, este salvarea lui.Aşa că staţi pe-aproape să vedeţi ce n-aţi mai văzut şi să uitaţi de adevăratele probleme ale României.

Singura chestie care îmi este neclară în acest moment este cum vor acţiona cabliştii, ce se va întâmpla cu DDTV, dar înclin să cred că vor merge după bani. Iar închiderea OTV aşa cum a fost făcută îmi pare că este uşor de combătut în justiţie. Va fi frumos, staţi pe-aproape.

La fel ca în 2002 nu reuşesc să înţeleg părerile majoritatea mogulilor şi a analiştilor de presă care îl înjură pe Dan Diaconescu şi se bucură de închiderea OTV. Nu îi înţeleg de ce sunt aşa de siguri că nu li se va întâmpla niciodată evenimentul neplăcut de a se trezi cu un căluş pe gură.

Ieftin şi bun:ghidul xenofobului, astăzi ungurii

Ani de zile am audiat zeci de prezentări despre stereotipurile faţă de diverse popoare şi cât de dăunătoare sunt ele. Îmi amintesc de un expert neamţ care se întreba sincer şi cu seriozitate maximă ce se ascunde sub fusta polonezelor. Bietul om nu a priceput de ce se tăvălea sala pe jos de râs, el vroia să spună că dincolo de exteriorul elegant şi femeile poloneze sunt oameni. El însuşi era un stereotip ambulant.

Pentru mine seria „Ghidul xenofobului” este un prilej de amuzament maxim, practic am la îndemână întreaga colecţie de stereotipuri despre diversele popoare ale lumii. Vestea cea bună este că săptămâna aceasta cărţile din seria „Ghidul xenofobului” beneficiază de reduceri de 75% la librăria Nemira. Despre unguri aflăm de pildă că ediţia revistei Playboy a dat faliment destul de repede, pentru că pe unguri nu-i interesează pornografia soft (detalii aici). Din aceeaşi categorie: legile italiene ar fi perfecte în lipsa italienilor (detalii aici); în Spania mañana înseamnă în acelaşi timp „mâine” şi „niciodată” (detalii aici); iar israelienii petrec ore la rând încercând să păcălească sistemul, zile întregi încercând să se păcălească unul pe celălalt şi se târguiesc cu absolut oricine pentru absolut orice (detalii aici). Pagina cu toate reducerile Nemira de la lichidarea de stoc din această săptămână o găsiţi aici.

Sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi grănicerii români de la Nistru

Vă mai amintiţi sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender din „Viţelul de aur”? Proaspătul milionar îşi dă seama că Uniunea Sovietică nu este ţara potrivită pentru el şi decide să se refugieze în paradisul capitalist românesc. Doar că la Nistru este prins, bătut şi jefuit de grănicerii români, fiind aruncat înapoi în URSS.

Dincolo de încheierea propagandistică (pentru că cel puţin parţial Ilf şi Petrov au fost propagandişti sovietici) ar trebui să vedem care a fost realitatea acelor vremuri, care era situaţia fugarilor din URSS ce alegeau să se refugieze în România. Ei bine, acum avem la dispoziţie o colecţie de documente contemporane din arhivele româneşti editată de diplomatul Vadim Guzun „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936”, apărută anul trecut. Nu am avut încă ocazia să o citesc, am văzut doar semnalarea ei pe site-ul revistei Rost, sper să o găsesc cât de curând. Presimt o lectură incitantă.

Până atunci vă propun o fotografie a podului peste Nistru din 1938, provenită din arhiva fotografică a revistei Life.

Podul peste Nistru in anul 1938

Mormânt comun de după bătălia de la Lützen

Arheologii germani au descoperit un mormânt comun cu 47 de schelete ale soldaţilor suedezi căzuţi în bătălia de la Lützen din timpul Războiului de 30 de ani. Pe 16 noiembrie 1632 armata regelui suedez Gustav Adolf al II-lea îl înfrângea aici pe generalul Habsburgilor, Albrecht von Wallenstein. O victorie inutilă: Gustav Adolf al II-lea avea să fie ucis în timpul unei şarje de cavalerie şi nu a apucat să se bucure de victorie.

Batalia de la Lutzen

În urma bătăliei au rămas aproape 6.000 de morţi, 47 dintre care au fost descoperiţi în mormântul lor în anul 2011. De atunci, arheologii germani din Halle studiază rămăşiţele pentru a alcătui o expoziţie care să prezinte un portret al războiului, după cum anunţă Die Welt. Expoziţia ar urma să fie gata în anul 2014. Până acum experţii au stabilit că cel mai tânăr soldat din groapa comună avea între 14 şi 16 ani, iar cel mai bătrân între 30 şi 35. Oasele lor poartă urme de gloanţe ca şi de arme albe. Mai mult, analizele făcute până acum indică faptul că toţi sufereau de o carenţă a vitaminei D, cel puţin unul era bolnav de sifilis şi majoritatea aveau dinţi lipsă.

Din câte îmi amintesc de prin cronici, în urma bătăliei de la Braşov din 1603 dintre Radu Şerban şi Moise Secuiul, morţii români au fost puşi într-o groapă comună nu departe de zidurile oraşului, groapă semnalată cu o cruce de piatră ce purta o inscripţie chirilică. Mai ştiu că crucea a fost scoasă de saşi la ceva vreme după bătălie, dar nu ştiu ce s-a petrecut cu ea şi nici nu ştiu ce s-a întâmplat cu această groapă comună, dacă a fost descoperită şi cercetată.

Ce-i lipseşte lui Neagu Djuvara din Thocomerius – Negru vodă

Neagu Djuvara a făcut senzaţie publică cu volumul „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”. Doar că lipseşte ceva din această carte, ceva ce nu ar fi trebuit să lipsească: anume capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor. Istoria nu este o ştiinţă precum fizica, dar are şi ea nişte reguli, iar când vii cu pretenţia că avansezi o teorie revoluţionară, atunci capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor este cam obligatoriu (ca să nu vorbim de doza de modestie ştiinţifică). Cartea lui Neagu Djuvara despre Thocomerius – Negru vodă a devenit un nou fundament pentru teza „ce români domn’e?!? n-auzi că au fost cumani?”, ca să nu mai vorbim de isteria mediatică din jurul ei.

Într-un astfel de capitol de istoriografie şi critică a izvoarelor, orice cercetător onest face o prezentare a cercetărilor de până la el: ce a zis Cutare, ce a spus Cutărescu, ce sinteze s-au făcut asupra subiectului, ce polemici s-au purtat şi cu ce argumente. Apoi vine critica izvoarelor: ce cunoşteau înaintaşii care s-au ocupat de problemă, ce informaţii noi au apărut şi când, ce reinterpretări ale izvoarelor au ieşit la iveală. Abia apoi (dacă este în stare, cu modestie) cercetătorul spune ce păstrează şi ce aruncă din cercetările precedente şi arată care este contribuţia lui, ce aduce el nou şi cum (noi interpretări, noi izvoare etc.)

Bine, mi se va spune, dar Neagu Djuvara are toate aceste chestii în cartea lui. Da, dar le are răspândite prin toată cartea, nu sub forma unui capitol introductiv. Şi aici se vede mica şmecherie: dacă toatea acestea nu sunt adunate la un loc atunci nu se prea este clar (mai ales pentru cititorul obişnuit) care şi câtă este contribuţia proprie a lui Neagu Djuvara. Care contribuţie este destul de subţire din punct de vedere ştiinţific, în schimb aplombul şi gălăgia sunt din plin. Pe scurt: mai nimic din ceea ce spune Neagu Djuvara nu a fost deja spus mai înainte, doar că el o spune într-un mod agresiv.

Şi astfel ajungem la altă problemă: mă îndoiesc de capacităţile lui Neagu Djuvara de a aborda direct izvoare de genul diplomelor latine sau slavone de secol XIII – XIV, de relaţia lui directă cu cronicile maghiare, bulgăreşti şi bizantine. Nu cred că are calificarea necesară în paleografie şi restul ştiinţelor auxiliare ale istoriei. În domeniul acesta există dispute vechi de mai bine de un secol (de exemplu nimeni nu poate spune clar de ce intitulaţia domnitorilor începea în forma „Io, Mircea voievod …”) pe care Neagu Djuvara le tranşează ca pe nodul gordian. În chestiuni în care alţii cu mai multă experienţă păşesc cu grijă, Neagu Djuvara calcă apăsat şi cu măreţie.

Până la urmă nu este altceva decât o şmecherie de marketing: o teză şocantă pentru marele public, prezentată cu surle şi trâmbiţe – generare de profit maxim pe termen scurt.

Dispută în Magazin Istoric: de unde a apărut Basarabia?

Tocmai ce a ieşit din tipar numărul pe luna ianuarie al revistei Magazin Istoric, în curând şi la chioşcuri. Două articole mi-au atras atenţia: primul este o polemică între Ion Ţurcanu şi Neagu Djuvara, al doilea este povestea banditului Kotovski, care a devenit tovarăşul Kotovski.

Pe scurt: Ion Ţurcanu a publicat o carte „În căutarea originii numelui Basarabia”, volum lăudat de fostul istoric Florin Constantiniu la sfârşitul anului 2011. Laudele lui Florin Constantiniu i-au atras atenţia lui Neagu Djuvara care a sărit să desfiinţeze volumul lui Ion Ţurcanu în articolul „O ciudată teorie despre numele Basarabiei”. Răspunsul autorului criticat îl puteţi citi în Magazin Istoric din luna ianuarie.

Dezbaterea este destul de specializată şi intră în detalii, dar voi încerca să o rezum: până acum majoritatea istoricilor spuneau că numele de Basarabia vine de la dinastia Basarabilor care ar fi stăpânit „părţile tătăreşti”, respectiv Bugeacul. Fiind vorba de epoca lui Mircea cel Bătrân, documentele sunt puţine şi confuze. Ion Ţurcanu a aruncat în discuţie câteva cronici poloneze contemporane care identifică în regiunea dintre Prut şi Nistru o populaţie numită bersabeis/ bersabenis/ bessarebenis. Această populaţie este denumită cumani în alte izvoare – de aici concluzia că Basarabia şi basarabenii ar fi de fapt cumani. Principalul reproş faţă de Neagu Djuvara este că venerabilul nu s-a ostenit să citească volumul pe care s-a repezit să îl hăcuiască, rezumându-se la a-l critica pe Florin Constantiniu pentru recenzia favorabilă.

În sfârşit, numărul actual al Magazin Istoric mai cuprinde două materiale despre istoria Basarabiei, o reţetă de bitter suedez din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi altele, pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Bloguri cu şi despre istorie: Oprea Dumitru Horia cu Istorii regăsite (2)

„Istorii regăsite” este titlul blogului întreţinut de profesorul de istorie din Buzău (Râmnicu Sărat) Oprea Dumitru Horia (o descriere aici). Absolvent al Facultăţii de Istorie din Iaşi, Oprea Dumitru Horia ţine un blog pe wordpress.com cu mai bine de 3.000 de postări din ce îmi dau seama. Publică zilnic cel puţin un articol, în marea lor majoritate scurte relatări de evenimente din trecut, portrete de personalităţi istorice, anecdote. Un fel de mică enciclopedie.

Tot pe blogul „Istorii regăsite” puteţi descărca patru cărţi ale lui Oprea Dumitru Horia:

„Ancdote cu oameni iluştri” – titlul spune limpede despre ce este vorba, perioada acoperită merge din vremea lui Diogene până la Nicolae Ceauşescu.

„Portrete subiective” – o selecţie de portrete ale diverselor personalităţi româneşti interbelice, culese din memoriile lui Constantin Argetoianu şi I.G. Duca.

„Personalităţi. Istorii regăsite” – o serie de portrete ale unor personalităţi istorice, începând de la Vlad Ţepeş.

„Aproape de origini” – o istorie a celor mai importante descoperiri şi invenţii.

Interviu cu Mihai Eminescu

De obicei nu preiau munca altora, dar de data asta nu mă pot abţine. Un interviu postum cu Mihai Eminescu, redactat pe baza articolelor sale de prin ziare.

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchii pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţi s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind „legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… „nedemagogice”?

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol. Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat? Spiritul public nu e copt… Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. Deci, îi învinuiţi de superficialitate… E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista, n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din în pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri.

Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? După părerea dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această racilă?

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

Dar Justiţia ce păzeşte?

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie. Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei. Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Partidul Conservator, cu care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră apărute în TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat?

Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor. Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şicodice. Astfel, s’ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge într’adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii. Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într’adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într’o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într’acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.

Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei clase politice. Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre. Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani? Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmarea ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Colaj de Miron Manega, preluat din ziarul Timpul de la Chişinău.