Arhiva lunii februarie 2013

Românii şi obsesia anului 2000

Când eram pionieri aveam tot felul de teme în care ni se cerea să ne imaginăm cum va fi în anul 2000. Era şi un cântecel pionieresc pe o melodie veselă „… şi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii…” Invariabil, alături de toţi colegii mei, desenam roboţei, maşini futuristice şi maşinării zburătoare cu forme ciudate, blocuri suprarealiste şi foarte multe televizoare.

Asta visau copii anilor ’80 despre anul 2000. Oamenii serioşi vedeau altceva în anul 2000. De exemplu Anton Golopenţia scria în 1949 că regimul comunist va cădea undeva spre sfârşitul mileniului, mecanismul intern al regimului comunist şi condiţiile geopolitice alături de viziunea americană asupra lumii urmau să ducă la un sfârşit de neevitat. Vă imaginaţi surprinderea anchetatorilor îndoctrinaţi de sovietici, aflaţi la apogeul puterii lor, când un deţinut fără nici cea mai mică urmă de putere (aparentă!) le prezicea sfârşitul. Sunt curios dacă torţionarul şef Alexandru Nicolski a cunoscut previziunea lui Golopenţia şi a apucat să îşi dea seama de valabilitatea ei după 1989.

La fel şi Petre Pandrea, aflat în închisoare în anii ’60, era sigur că notiţele sale din închisoare vor putea fi publicate abia în jurul anului 2000. O personalitate fascinantă acest Petre Pandrea: avocat de succes, înainte de 1944 i-a apărat în tribunale pe comunişti, după i-a apărat pe ţărănişti – ceea ce l-a dus la închisoare, unde s-a împrietenit cu legionarii. Prietenul din ilegalitate al mogulilor comunişti Petru Groza şi Ion Gheorghe Maurer, Petre Pandrea avea să moară prea devreme din cauza celor 10 ani petrecuţi în închisorile „democraţiei populare”. Petre Pandrea şi Anton Golopenţia vedeau anul 2000 ca o perioadă a libertăţii. Din păcate cred că s-a împlinit mai degrabă viziunea pionierilor.

Trista istorie a industriei româneşti

Ştirea că ruşii de la Mechel vând combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi. Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.

De unde am pornit

Vreme de 500 de ani statele româneşti au fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.

Saltul interbelic

Românii şi-au adoptat primele legi referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost cările ferate şi exploatările petroliere.

După crearea României Mari s-au purtat dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie, plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine” (subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau „cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru iniţiativele străine).

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

Indiferent de guverne, industria românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti: hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră, electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Comuniştii

În mare, regimul comunist din România a continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău. Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu industrial care îi putea acoperi nevoile interne.

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

După 1989 au fost promovate în spaţiul public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea producţiei, nu închiderea fabricilor.

Dezastrul

Una din primele măsuri ale lui Ion Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea anvergură.

A rămas problema surplusului de populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Îndemnuri la violenţă împotriva creştinilor şi legalizarea căsătoriilor homosexuale

Mie unuia îmi este clar că povestea cu întreruperea filmului pro- căsătorii homosexuale de la Muzeul Ţăranului Român a fost gândită de la bun început ca o provocare. Au mai fost evenimente de genul acesta care s-au desfăşurat în linişte şi pace. Însă locul ales anul acesta pentru o proiecţie de film a fost o provocare în sine: dacă evenimentul se desfăşura netulburat următorul pas logic ar fi fost organizarea unei discoteci gay în biserica de la Muzeul Ţăranului. Organizatorii ar fi avut nevoie totuşi de nişte violenţe: o încăierare generală cu arestări şi certificate de la Institutul de Medicină Legală i-ar fi dat lui Mircea Toma o pâine de mâncat şi pe timpul pensiei. Manifestarea asociaţiilor creştine a fost însă una paşnică: au cântat şi au scandat până a fost întreruptă proiecţia filmului.

Apoi a urmat valul de articole cu temă liber impusă: credincioşi ortodocşi români egal extremişti egal fascişti egal legionari egal nazişti. Însă două articole ies în evidenţă. Primul, găzduit de blogul Active Watch sub semnătura lui Cornel Vîlcu (ceva profesor universitar prin Cluj) este îndreptat împotriva paginii Război întru cuvânt şi a directorului ICR Andrei Marga şi se încheie aşa:

Aici am vrut doar să vă arăt cu degetul două tipuri, foarte pregnante printre numeroasele posibile, de duşmani. Adăugând că, oricât de adormitor-demobilizatoare (pentru noi) ar fi multe dintre prostiile pe care le debitează, în relaţie cu ei şi, mai ales, cu puterea lor nu trebuie să avem nici scrupule, nici milă.

Chiar aşa Mircea Toma? Nici scrupule, nici milă? Pe banii Ambasadei SUA la Bucureşti, fără scrupule şi fără milă? Poate intră în raportul Active Watch pe 2013 minunea asta, apărută în Kamikaze:

Gheilor, voi glumiţi?! Ăştia nu înţeleg nimic nici din ideea de divinitate, nici din aia de paternitate, nu v-aţi uitat cum arată sau cum scriu? Faptul că voi le expuneţi chestii pe care orice om normal le-ar considera evidente vă descalifică, zău. Ştiţi ce trebuia să faceţi când s-a întâmplat golănia de la proiecţie? Să-i jucaţi în picioare.

Ca să pricepem tot circul ăsta împănat cu ameninţări trebuie să revenim la Mircea Toma (pe bune, chiar nu vrei să ieşi la pensie?) şi la întrebarea lui recentă: E timpul recunoaşterii pentru parteneriatele LGBT în România? Răspuns corect: nu.

Români din Basarabia în imagini la 1898. Bloguri cu şi despre istorie (5)

De curând a apărut un blog nou cu titlul „Citate despre români”. Nu a împlinit o lună de existenţă, dar eu îi urez viaţă lungă, pentru că adună informaţii despre români publicate în spaţiul rusesc. Este vorba de chestiuni foarte puţin cunoscute la noi, sunt scoase la lumină resurse bibliografice la care foarte puţini au acces.

Un exemplu impresionant este albumul fotografic realizat în 1898 de francezul Jean Raoult şi care cuprinde 18 fotografii cu ţărani români din Basarabia. Am preluat doar una din aceste imagini, restul le puteţi vedea aici, unde găsiţi şi trimiterea către albumul original în format pdf, dacă vă interesează să vedeţi imagini cu alte popoare care trăiau în Rusia ţaristă.

Roman din Basarabia in 1898

Încă o dată, sper ca acest blog să aibă viaţă lungă.

 

Scriitorii români, slugile tuturor dictaturilor

Lumea literară foşgăie: Uniunea Scriitorilor şi-a pierdut sediul central din Bucureşti. Veşnicul tartore al lumii literare Nicolae Manolescu pare pe de-o parte împăcat cu ideea (via Mediafax) pe de alta deplânge situaţia breslei lumii scriitorilor (via Adevărul). Doar că Uniunea Scriitorilor, aşa cum a fost ea concepută nu este altceva decât o reminiscenţă totalitară.

Scriitorii români din secolul al XIX lea scriau pentru o minimă populaţie alfabetizată. Publicul lor nu era de masă, în această perioadă cultura română intra în modernitate în ritm alert şi trebuiau inventate şi puse în mişcare toate mecanismele pentru recuperarea secolului anterior, pierdut pentru români din punctul de vedere al civilizaţiei occidentale.

Vârsta de aur interbelică

Societatea Scriitorilor Români a fost înfiinţată în 1909 (primul preşedinte Mihail Sadoveanu) şi a funcţionat în toată perioada interbelică ca un fel de sindicat. Principiul era simplu: fiecare scriitor vărsa la casa comună o parte din câştigurile sale literare, ceea ce ar fi permis în teorie acordarea de ajutoare pentru perioadele de secetă. Mecanismul a funcţionat târâş-grăpiş, dar scriitorii români au cunoscut sumele mari de bani o dată cu regimul autoritar al regelui Carol al II-lea. Disperat să fie iubit de popor, Carol al II-lea a dat bani scriitorilor şi a susţinut financiar activitatea culturală (afaceriştii din Camarilă – Malaxa, Auschnitt, Blank etc. – s-au grăbit şi ei să urmeze exemplul suveranului). Pe măsură ce sistemul politic al lui Carol al II-lea evolua spre unul totalitar, scriitorii erau din ce în ce mai înregimentaţi. Arghezi lua bani de la Malaxa pe care îl numea „patronul” în jurnalul său, Cezar Petrescu a condus ziarul de propagandă „România” făcut cu bani de la guvern (ca să amintesc două exemple). Alţi scriitori, precum Panait Istrati, s-au adăpat de la fondurile Kominternului, de aici şi diferenţele de opinii.

Ideea de bază este că şi în perioada interbelică scriitorii au depins de mediul politic. Vânzările din librării nu le-au fost de ajuns, mecanismul era altul. Notorietatea din lumea literară îi transforma pe scriitori în relee pentru mesajele politice şi marea lor majoritate nu s-au dat înapoi să devină transmiţătoare pentru diverşii puternici ai zilei. A existat puţin deranj la transferul în slujba comuniştilor, dar în mare parte acesta s-a produs, stăpânul a fost schimbat.

Uniunea Scriitorilor şi regimul comunist

Uniunea Scriitorilor a fost o parte importantă din aparatul de propagandă comunistă. Majoritatea scriitorilor executau comenzile de partid, iar mecanismul vânzării producţiei lor nu era unul de piaţă, infuziile de capital din partea statului erau permanente. Sprijinul financiar consistent acordat în diverse forme unor scriitori era menit să-i ţină în frâu. Nu este clar în ce măsură dizidenţele scriitorilor erau reale sau declanşate de nemulţumiri de tipul „ăla a luat mai mult” (nu pot să uit fotografia cu Mircea Dinescu cu capul plecat, luând conştiincios notiţe lângă Nicolae Ceauşescu). Au existat şi oameni cinstiţi printre scriitori, fără îndoială, însă mecanismul de ansamblu era unul destinat sprijinirii regimului totalitar.

Dezastrul libertăţii

Libertatea i-a zdrobit pe scriitori. Libertatea de exprimare, libertatea de import a producţiilor străine, explozia televiziunii şi mai apoi explozia internetului au scos la iveală adevăratul interes al maselor largi faţă de producţia literară autohtonă. Marile scrieri blocate chipurile de cenzura comunistă s-au dovedit a fi inexistente. După 1990 literatura română a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de coterii, bisericuţe şi prietenii (în paralel cu un jaf colosal pe spinarea patrimoniului Uniunii Scriitorilor, bineînţeles nimeni nu este vinovat, poate totuşi ar trebui ca un procuror să se ocupe de poveste).

Total rupte de masa populaţiei, noile generaţii de scriitori sunt inexistente în afara unor cercuri restrânse. Succesul a aparţinut grupărilor care au reuşit să îşi păstreze controlul asupra unor tipografii şi edituri, alături de o oarecare influenţă mediatică şi un concubinaj permanent cu gruparea politică aflată la putere. Revista Dilema a lui Andrei Pleşu a fost pusă pe picioare cu bani de la Iliescu, a zburat de la un mogul la altul şi acum fondatorul dă interviuri fluviu în care încearcă să îşi găsească un nou sponsor. Însă Dilema s-a învârtit în jurul a 7000 de cititori pe ediţie şi nu este în stare să supravieţuiască într-o piaţă liberă. România literară, Idei în dialog şi alte iniţiative asemănătoare sunt sau au fost în aceeaşi situaţie, dacă nu mai rău.

De altfel aceasta este problema scriitorilor din România: nu pot supravieţui în piaţa liberă şi îşi caută cu disperare sponsori. Statul este din ce în ce mai strâns la pungă, când îţi zbiară pensionarii în stradă nu te mai apuci să dai milioane de euro pentru sediul Uniunii Scriitorilor.

Ce bloguri citesc, ce bloguri nu mai citesc (1)

Trebuia de multişor să fac puţină curăţenie în reader-ul RSS cu bloguri. Uneori este prea aglomerat şi uneori unele titluri mai mult mă încurcă, sunt chestii care nu mă interesează, dar îmi umplu ecranul. Dar să vă spun mai întâi pe cine dau afară.

Bloguri de care m-am plictisit

Chinezu zboară primul din reader-ul meu. Scrie enorm despre tot felul de campanii pe care le face el/ le fac alţii, despre cum e frumos să ne comportăm pe web 2.0 şi alte d-astea. Este un blog bun dacă vrei să urmăreşti campaniile publicitare din blogosferă. Nu mă interesează subiectul în acest moment, la revedere Chinezu, o să mai trec pe la tine când voi vrea să ştiu cum şi ce campanii mai sunt în desfăşurare.

Piticu ar fi trebuit totuşi să fie pe primul loc la categoria adio. Îl ţin în reader de aproape doi ani, dar de un an de zile nu am mai deschis nici o postare de-a lui. A devenit un fel de blogger independent anexă la un post de televiziune, nu-mi spun nimic textele lui. A dat o lovitură ciudată cu frunza Elenei Udrea după care a devenit blogger de casă mare.

Sare’n ochi se duce şi el. Este mult prea dedicat din punct de vedere politic, are multe chestii de bun simţ, dar orice fel de propagandă este obositoare.

Robintel m-a plictisit şi el cu insistenţele lui bezbojnice, dar mai ales pentru că este incoerent în ceea ce priveşte logica, stă slab la argumentare şi contra-argumentare într-un dialog.

Ce păstrez în reader

Rămâne Zoso, scrie acid şi de multe ori mă face să râd, îmi mai lămureşte din dedesubturile urât mirositoare ale internetului românesc. Scrie foarte folositor pe subiecte legate de întreţinerea unui blog WordPress, deşi o face destul de rar din păcate.

La fel îl păstrez pe Victor Roncea, avem unele subiecte comune şi scrie bine, faţă de mulţi bloggeri care sunt duşmani cu limba română.

Ovidiu Eftimie a început să scrie mai des pe blog şi nu-l ţin doar pentru că îl cunosc de multă vreme. Punem pe picioare zilele astea un proiect absolut nou în internetul românesc, bazat pe un concept secret care va revoluţiona online-ul (sau nu, mai vedem).

Fără să mai motivez decizia vă mai spun că îi mai păstrez în reader pe: Simona Tache, Questioare, Comănescu, Victor Ciutacu, Dan Andronic, Dorin Tudoran (a scris singurul necrolog cinstit despre Adrian Păunescu), Mantzy şi cam atât.

Noii intraţi

Mai vechii mei prieteni de la Active Watch (au reuşit să scoată un ziarist drept vinovat în cazul meu, dar să nu dezgropăm morţii) au un blog care merită urmărit, mai ales pentru momentul în care vor începe să promoveze legiferarea căsătoriilor homosexuale în România.

Critic Atac este un blog colectiv care şi-a pus tunurile mai nou pe Biserica Ortodoxă Română. Exemplul viu că bacilul de ciumă marxistă a suferit o mutaţie.

Şi nu în ultimul rând o să încep să-l citesc pe Sebastian Bârgău aka Vis urât autointitulat „Gânduri logice la turaţie maximă”. Vreau să-l văd cât e de logic după ce m-a făcut spălat pe creier pentru că am demontat minciunile împotriva BOR.

A, să nu uit de Mirel Palada aka turambarr, care se enervează dacă i se aminteşte de fonfleurile date în trecut cu sondajele CCSB (are explicaţiile cu el, metodologie, doxologie şi teologie bezbojnică, dar un fonfleu rămâne fonfleu).

P.S. Aici găsiţi metodele de abonare la blogul meu.

Mesajul meu pentru premierul Franţei: afaceriştii francezi să facă afaceri în ţara lor, în Franţa

Am citit mirat ştirea că premierul francez Jean-Marc Ayrault i-a transmis lui Ponta că ţiganii trebuie să se integreze în ţara lor, adică în România (aici). Am şi eu un mesaj pentru Jean-Marc Ayrault: BRD, Lafarge, Renault şi ce alte firme franceze fac afaceri în România n-au decât să se împacheteze şi să se ducă să se distreze cu sindicatele franceze.

Când am intrat în UE am tăiat economia României în bucăţi: Marea Britanie a luat ceva, Germania altceva, Franţa încă altceva, Italia şi-a ales nişte chestii, Austria a luat mai mult decât a putut duce (se pare că Olanda e nemulţumită, dar n-o să-i dea Mazăre portul Constanţa). Ni s-a cântat pe zece voci că este vorba de principii, de criteriile de la Copenhaga. Doar că nu ni s-a spus că „egalitate, dar nu pentru căţei”. Deci ţiganii are voie să se integrează unde vrea ei. Dacă ţiganii vrea să se integrează în Franţa, atunci libertatea de circulaţie le permite să se integrează în Franţa. Sper că ăsta a fost răspunsul lui Ponta.

Klaus Iohannis, teutonul salvator. Suntem sclavi în măsura în care acceptăm asta

L-am auzit pe Rareş Bogdan la Realitatea TV lăudându-l pe Klaus Iohannis ca pe adevăratul Mesia al României. Dom’le, e un sas serios, saşii sunt altceva, sunt o chestie deosebită, Klaus Iohannis a vorbit în luxemburgheză, cel mai bun primar din România, în Ardeal e altfel decât în restul ţării, acolo oamenii sunt superiori, el, adică Rareş Bogdan ştie cum e acolo. Pe de altă parte, Amedeo Ene (gazda nu ştiu cărei emisiuni) care e din Medgidia nu are de unde să ştie cum e în Ardeal, dar el, Rareş Bogdan ştie foarte bine, el e ardelean. Mai avea puţin Rareş Bogdan şi spunea că românii sunt rasă inferioară.

Rareş Bogdan, de regiune superior

Rareş Bogdan, de regiune superior

Deci avem trei nivele: pe primul palier îl găsim pe teutonul arian Klaus Iohannis, blond şi înalt, onest şi bun administrator; apoi vine Rareş Bogdan – ardelean cumpănit şi civilizat, apropiat de valorile occidentale, de regiune superior doar pentru că e de Cluj; pe cea mai de jos treaptă, aflat la începutul evoluţiei îl găsim pe Amedeo Ene de Medgidia. Sincer, mie îmi plac vinurile de Dobrogea, cele de Ardeal au sticla cu abţibilde şi culoarea frumoasă, dar sunt cam acre.

P.S. O să se liniştească repede Klaus Iohannis la Bucureşti, o să plângă după Sibiul lui.

Premierul Bulgariei a anunţat că demisionează în urma protestelor

În dimineaţa aceasta premierul bulgar Boiko Borisov a anunţat că demisionează împreună cu tot guvernul său (detalii aici). Demisia a fost provocată de manifestaţiile de stradă devenite violente, Borisov a zis că nu vrea să verse sângele bulgarilor. Destul de ciudat anunţul, mai ales că marţi seară doar 8 bulgari au fost răniţi în timpul ciocnirilor cu poliţia (un picior rupt, câteva capete sparte, câţiva dinţi scoşi aici).

politia-bulgara-Sofia

Vecinii noştri au ieşit masiv în stradă duminică (100.000 de oameni în toată ţara) din cauza facturilor la energia electrică şi căldură. Bulgarii au cerut naţionalizarea companiilor de distribuţie a electricităţii (mai ales a celei deţinute de cehii CEZ). Boiko Borisov l-a demis iniţial pe ministrul Energiei, dar a refuzat să discute subiectul naţionalizării reţelelor de energie electrică spunând că nu este posibil aşa ceva. Până la urmă a ales varianta demisiei, să vedem ce se va întâmpla. Nu le va fi moale bulgarilor primăvara asta. Iar subiectul energiei la sud de Dunăre este unul cât se poate de serios, mai ales că Boiko Borisov nu a fost tocmai prietenos cu proiectele ruseşti din regiune.

Chiar este România altfel?!?!

Cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel” nu este altceva decât o păcăleală de marketing. Nu este nici prima, nici ultima. Humanitas pare că s-a specializat în „bombe” cu iz de tabloidizare culturală. Lucian Boia a primit o replică documentată la minunea „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (detalii aici), Neagu Djuvara a primit şi el o replică la fel de documentată la „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” (detalii aici). Nici una din corecţiile aduse nu a primit mediatizarea de care s-au bucurat bombele tabloide cu pretenţii culturale iniţiate de Humanitas.

Recidiva lui Lucian Boia „De ce este România altfel” sare însă dincolo de orice limite. Conform sintezei lui Matei Udrea, Lucian Boia încearcă să argumenteze că:

  • românii sunt o rasă inferioară,
  • România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,
  • locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat

(Critica lui Matei Udrea integral pe Adevărul.ro)

De ce face Lucian Boia toate astea? Îmi vine greu să înţeleg. Dar românii chiar sunt altfel: sunt foarte toleranţi.

Bulgarii au ieşit în stradă din cauza facturilor. Românii mai aşteaptă

Peste 100.000 de bulgari au ieşit duminică în stradă să ceară naţionalizarea companiilor electrice din cauza facturilor umflate primite pentru luna ianuarie. La televiziunile de ştiri, pe site-uri şi prin ziarele din România nu am auzit nimic despre protestele din Bulgaria. Nimic-nimic! Tăcere totală, zici că au primit ordin. Şi totuşi în Sofia au fost arestaţi patru cetăţeni, la Varna poliţia a fraternizat cu demonstranţii, sediul ministerului bulgar al energiei a fost bombardat cu roşii şi mere, treaba este serioasă la sudul Dunării. (via Novinite)

Manifestatie-Sofia

În România preţul curentului electric a fost mărit cu 6% de la 1 ianuarie, o nouă scumpire de 2% este programată pe 1 iulie, plus o nouă ridicare de preţ de 8% pentru energia verde – şi nimic, românii îşi văd de treabă şi plătesc facturile (via Capital). De ceva vreme nesimţiţii de la ENEL îmi trec pe factură cât cred ei că am consumat (de obicei dublu!), când îi sun şi le spun asta îmi răspund că e o greşeală şi emit o nouă factură cu preţul corect (detalii aici). Există vreo cale să-i pun să-mi deconteze costul telefoanelor?
Am mai spus că românii sunt răbdători. Până una alta să ne uităm la fraţii bulgari să vedem dacă reuşesc să îşi naţionalizeze firmle de distribuţie de energie electrică. Poate ne vine şi nouă o idee. Extremiştii bulgari de la ATAKA le-au cerut cetăţenilor să distrugă contoarele şi să nu-şi mai plătească facturile.

UPDATE Între timp scandalul din Bulgaria a devenit ştire şi în România. La sud de Dunăre manifestaţiile începute duminică au continuat şi premierul bulgar Boiko Borisov a anunţat pe 20 februarie că demisionează (detalii aici).

Transilvania fără transilvăneni şi Basarabia fără basarabeni

Adevărul publică un articol cu titlu bombastic: Fapte puţin ştiute despre cum s-a făcut Unirea din 1918. Fraza care i-a scăpat lui Ion Brătianu: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“. Materialul „şocant” este o prelucrare a Florinei Pop după un articol de Ovidiu Pecican şi ne este prezentat ca un fel de demitizare a Unirii de la 1 decembrie 1918. Pe scurt: Florina Pop îl citează pe Ovidiu Pecican, care citează un articol publicat sub semnătura lui Panait Istrati în periodicul genevez „La Feuille” pe 24 mai 1919, articol încheiat cu fraza:

Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.

Şi ni se mai oferă un rezumat al ideilor lui Ovidiu Pecican:

Există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă.

Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei, şi cum nu este descrisă în manualele de istorie.

Demitizare! De fapt transilvănenii nu au dorit Unirea cu România, unire care a fost făcută violent. Parcă seamănă cu tezele comuniste de la Chişinău, nu?

Doar că există unele probleme cu articolul prezentat mai sus. Pe Florina Pop o scuz, probabil este o jurnalistă impresionată de misterele din 1919, luptă şi ea pentru demitizarea istoriei românilor. Însă Ovidiu Pecican este doctor în istorie, nu are cum să nu ştie despre conceptul de critică a izvoarelor. Pe scurt: sursele folosite în scrierea istoriei trebuie încadrate în timp, în contextul evenimentelor, trebuie văzute interesele autorilor etc. pentru a avea o imagine cât mai apropiată de adevăr. Ori tocmai în aceasta constă trucul lui Ovidiu Pecican în acest caz: articolul lui Panait Istrati este scos din contextul lui istoric. De dragul istoriei românilor voi face eu treaba asta cu încadrarea.

În primul rând trebuie spus că articolele de presă se numără printre sursele tratate cu maximă precauţie de către istorici. Când sunt folosite totuşi, ele au rolul de a ilustra atitudini şi curente de opinie, nicidecum pentru stabilirea faptelor. Însă şi evoluţia opiniilor şi a percepţiilor din presa contemporană poate fi folositoare. Dar haideţi să vedem ce se petrecea în jurul datei de 24 mai 1919, data publicării articolului lui Panait Istrati în Elveţia.

La Paris era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace care retrasa graniţele Europei conform principiului naţiunilor. La Budapesta fusese proclamată pe 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, o încercare de a menţine sub control fostele teritorii imperiale cu sprijinul noii formate Uniunii Sovietice. Pe 15 aprilie a început prima fază a războiului dintre România şi Republica Sovietică Ungară, desfăşurată în Transilvania. După aproape 2 săptămâni de lupte, pe 2 mai, guvernul comunist de la Budapesta cerea României încheierea păcii – Armata Română ajunsese pe Tisa.

După această înfrângere, Republica Sovietică Ungară s-a îndreptat împotriva Cehoslovaciei, iar bătăliile de aici s-au purtat în luna mai 1919. Ideea era ca sovieticii de la Budapesta să reuşească să facă joncţiunea cu sovieticii de la Moscova – fie prin Cehoslovacia, fie prin România (iar după spargerea Europei Centrale urma ca întreaga Europă să se bucure de binefacerile bolşevismului, conform planului copt la Moscova).

Şi încă un detaliu: titlul articolului lui Panait Istrati este „Despre conferinţa Un popor martir”. Nu am citit acest articol, dar bănuiesc că este vorba de o critică la adresa uneia din multele conferinţe organizate de liderii românilor transilvăneni în Europa occidentală pentru promovarea Unirii de la 1 decembrie 1918. Panait Istrati era în tabăra cealaltă, a social-democraţilor occidentali pe cale de a se bolşeviza. Articolul violent anti-românesc al lui Panaint Istrati a apărut într-o perioadă în care România dădea peste cap planurile sovietice din Europa centrală şi de est şi avea ca ţintă combaterea conferinţelor pro-româneşti. (Am notat aici câteva idei despre evoluţia de frunză în bătaia vântului a lui Panait Istrati).

Cât despre afirmaţia lui Panaint Istrati că Ion Brătianu ar fi spus „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” nu îi prea pot acorda mare credit, având în vedere sursa acestui citat. Doar îmi sare în ochi asemănare cu sloganul comunist de la Chişinău „românii vor Basarabia fără basarabeni”.

P.S. Armata Română a cucerit Budapesta pe 4 august 1919, am publicat aici un album foto gratis care ilustrează campania împotriva Ungariei bolşevice şi în care puteţi citi traducerea unui raport al serviciilor secrete britanice despre guvernul comunist maghiar din 1919.

Biserica Ortodoxă Română sub asediu. O campanie bazată pe minciuni şi dezinformări

Hotnews anunţă cu mândrie bezbojnică: „Încrederea în Biserica Ortodoxă Română este la cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani”. Şi continuă să expună părerile lui Mirel Palada aka turambarr.blogspot.com despre evoluţia acestui fenomen. Nu pot să nu observ o mândrie ascunsă şi o mică bucurie răutăcioasă în modul în care Mirel Palada îşi articulează raţionamentul, se vede că ştirea îi provoacă plăcere. Până la urmă este vorba de încununarea unor eforturi, a unei campanii mincinoase în plină desfăşurare.

Puţină deontologie ştiinţifică

Când apare o bucurie de genul celei afişate de Mirel Palada nu pot să nu pun sub semnul întrebării probitatea profesională şi ştiinţifică. Sociologul nostru se grăbeşte să pareze un eventual reproş şi ne spune că întrebarea din sondajul lui nu se referă explicit la Biserica Ortodoxă Română, întrebarea e formulată referitor la biserică în general, însă intepretarea lui este ceva de genul: 89% sunt ortodocşi, deci răspunsurile cu scăderea încrederii se referă la Biserica Ortodoxă Română! Fruuumos! Mă întreb ce părere au alţi sociologi de metodologia asta inovatoare. De unde ştie Mirel Palada la ce s-au gândit numeroşii respondenţi când au răspuns la întrebare?!?!? Cu o astfel de putere de pătrundere în minţile oamenilor eu cred că nici nu ar mai avea nevoie să cheltuiască bani pe sondaje, ne spune el direct cum stă treaba. (Şmecheria asta „noi am cercetat în general, dar dacă 89% sunt ortodocşi atunci sigur este vorba de Biserica Ortodoxă Română” o găsim şi la Remus Cernea, dar ajungem şi acolo). Pe scurt: nu se face aşa ceva, să pui în sondaj o întrebare şi să scoţi ştirea bombă dintr-o interpretare din burtă, e pură bătaie de joc.

Alta: nu pot să nu fac legătura între ce spune Mirel Palada referitor la erodarea încrederii în Biserică pe măsura schimbării generaţionale şi un studiu al Fundaţiei Soros din 2011 care ajungea la aceleaşi concluzii, respectiv vedea erodarea încrederii în Biserică drept un fenomen cu desfăşurare în timp. Şi ne mai spune ceva Mirel Palada: scăderea încrederii în Biserică s-a produs în urma campaniei de presă care s-a referit la banii Bisericii Ortodoxe Române. O campanie ridicată pe minciuni şi dezinformări.

Minciuni în serie şi gornişti de presă

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, inregistrari audio…ce aveti voi… si va linkuiti toti la materialele facute de ADS Bucuresti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu.

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi mai cunoscu multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 (aici) ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie pe care am explicat-o aici.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

De ce?

Haideţi să ne uităm pe două hărţi făcute în baza Eurobarometrului din anul 2005. Prima hartă indică procentul celor care cred în Dumnezeu din fiecare ţară. În Uniunea Europeană, România este pe primul loc ca număr de credincioşi. Doar că băieţii care fac aceste hărţi nu sunt tâmpiţi, transmit şi un mesaj dincolo de mesaj. De ce au ales culoarea neagră (sau apropiată de negru) pentru ţările cu mulţi credincioşi?

Europe belief in god

Şi acum harta cu procentul ateilor, în baza aceluiaşi Eurobarometru. Din nou, meta-mesajul: galbenul este o culoare iritantă, nu veţi vedea nicăieri în lume vreun poliţist îmbrăcat în galben, pentru uniformele poliţiştilor sunt alese culori neutre, albastru sau verde. Ateismul stă bine în Franţa, semnalul de alarmă este pentru România, Grecia, Polonia şi Irlanda.

Europe-atheism-2005

Mie îmi este clar de ce. Biserica Ortodoxă Română trebuie să găsească metode pentru a face faţă acestei ofensive. Am întâlnit credincioşi care au început să-mi reproducă raţionamentele propagate cu atâta insistenţă în campania bezbojnicilor, lumea virtuală a început să aibă efecte în lumea reală.

Bloguri cu şi despre istorie (4). Puţină istorie în imagini de la Nelu Crăciun

Continuându-mi aventura de explorare a blogurilor româneşti cu şi despre istorie am ajuns la un blog bogat în imagini istorice. Este vorba de pagina întreţinută de Nelu Crăciun care are cel puţin două secţiuni extrem de interesante.

Prima secţiune este un album istoric (aici) de unde am aflat că există o rasă de oi „valahe”. Din păcate este vorba de o rasă pe cale de dispariţie, mai există doar vreo 200 de exemplare nemetisate. Ar fi fost cumva ciudat ca după sute de ani în care păstoritul a fost una din principalele ocupaţii ale românilor să nu fi existat şi o oaie românească. Din păcate nu am auzit de vreo istorie a raselor de oi crescute de români, cum au început să fie crescute alte rase, când au fost ele introduse etc. Mai jos o imagine cu „oaia valahă”, mai multe imagini pe blogul lui Nelu Crăciun aici.

oaia-valaha

A doua secţiune interesantă este cea care cuprinde o serie de fotografii cu ţărani bănăţeni de la începutul secolului al XX-lea (aici). Mă uit la aceste imagini şi încerc să înţeleg cum de a dispărut în mai puţin de 100 de ani civilizaţia hainelor româneşti tradiţionale, după ce a supravieţuit sute de ani.

În apărarea ambasadorului României la Londra, Ion Jinga

Vlad Mixich îl desfiinţează pe ambasadorul României la Londra într-un articol pe Hotnews. Se învârte junele nostru jurnalist în jurul cireşului ce se învârte şi îl face direct prost pe ambasador.

„Domnul Ion Jinga nu face altceva decât să se înscrie într-o îndelungată şi consistentă tradiţie a statului român: aceea de a fi prost chiar şi atunci când e uşor să fii decent.”

În stilul suav-concupiscent cultivat de Pleşu, Vlad Mixich pare că scrie spălat, dar îl toacă nemilos pe Ion Jinga. Îi ridică în slăvi pe diplomaţii japonezi de la Bucureşti care vorbesc limba română cu accente regionale şi cu o „gramatică incasabilă”. Ne dă şi două videoclipuri pentru comparaţie, ambasadorul Ion Jinga şi diplomatul japonez Yoshihiro Katayama. L-am ascultat şi eu pe samurai – nu are o gramatică chiar incasabilă, are mari probleme cu prepoziţiile şi cazurile substantivelor. Nu e chiar vorbitor nativ. Iar Jinga vorbeşte decent limba engleză, fără greşelile oribile ale lui Crin Antonescu, are însă o mare problemă cu accentul.

Tot respectul pentru diplomaţii care învaţă foarte bine limba română. Doar că nu trebuie să uităm o chestiune: este nevoie de anumite dotări native pentru a învăţa foarte bine o limbă străină. Sau să fii asiatic. Iar mai presus de toate pronunţia într-o limbă străină este cea mai dificilă chestiune (de-asta există fonetica).

Una peste alta: ambasadorul Ion Jinga nu a meritat tratamentul la care a fost supus în presa românească. Pentru un ambasador bun nu este nevoie doar de cunoaşterea foarte bună a unei limbi străine. Este nevoie de mult mai multe, altfel toţi ambasadorii şi diplomaţii ar fi absolvenţi ai Facultăţii de limbi străine.