Arhiva lunii martie 2013

Galerie foto: dragoste în vremea războiului, franţuzoaicele şi naziştii

Am găsit în arhivele germane câteva imagini extrem de rare: fotografii dintr-un bordel din Franţa ocupată de nazişti în al Doilea Război Mondial. Este vorba de un bordel militar (sau militarizat) din Brest, portul de la Atlantic care găzduia baza submarinelor germane ce atacau convoaiele aliate.

Imaginile din acest bordel mi-au amintit de alte fotografii, de data aceasta din arhiva revistei Life, care ilustrează ce au păţit franţuzoaicele care au „colaborat la orizontală” după eliberare. Iar la sfârşit am pus fotografiile unor tineri francezi din poliţia regimului de la Vichy, chiar înainte de a fi executaţi la Marsilia de maquisarzi.

Ocuparea Universităţii: înapoi la Caragiale!

Şi a început revoluţia la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi la Universitatea din Bucureşti… Revoluţie-revoluţie: cu acordul conducerii, care va să zică. Adică nişte oameni au intrat în nişte săli de curs şi au zis: noi nu mai plecăm de aici, rămânem să dezbatem probleme arzătoare la ordinea zilei. „Ocupăm Universitatea!” au strigat zeci, chiar sute de voci tinere. Şi decanii universităţilor au zis: bine, ocupaţi şi dezbateţi.

Scenariul optim era diferit: trebuia chemată poliţia, jandarmii trebuiau să ia la măciuci revoluţionarii, transmisii în direct cu capete sparte, eroi ai revoluţiei, marşuri pe străzi. Victoria a venit pe neaşteptate. „N-auzi soro că nu e voie de la poliţie să faci revoluţie?” Foarte mulţi profesori s-au alăturat revoluţiei. Curând vor fraterniza şi jandarmii (mulţi dintre ei cu studii la facultăţi private, care va să zică şi ei studenţi).

Din partea unor studenţi în ştiinţe umaniste m-aş fi aşteptat la mai multe cunoştinţe despre funcţionarea democraţiei participative. Oamenii votează ce să transmită presei şi îi urechează pe jurnalişti că nu transmit ceea ce ar trebui să transmită. S-a votat pentru orice şi aşa o să se voteze în continuare.

Detalii la Mihai Goţiu (nu înţeleg dacă el ocupă sau transmite), Vlad Ursulean (idem), există şi o pagină cu „reţetar de ocupare de universitate”, site asumat curajos de nimeni. Cât de curând intră pe fir şi Critic Atac.
Coriolan Drăgănescu!

P.S. Rămâne valabilă întrebarea de aici: câţi dintre ocupanţi sunt cu adevărat studenţi?

NU Carpatica Asigurări

Zoso ne anunţă că şmecherii de la Carpatica Asigurări au declanşat o operaţiune de manipulare a Google. Omuleţii îşi roagă partenerii să caute pe Google „carpatica asigurari” şi să acceseze linkurile pozitive despre această minunată firmă. Ideea este ca în rezultatele căutărilor să nu mai apară tonele de poveşti de pe forumuri şi articolele în care sunt descrise ţepele date de Carpatica Asigurări. Cum şi eu am fost lovit de un dobitoc cu asigurare la Carpatica vă rog să faceţi exact invers: să băgaţi pe Google căutări după „carpatica asigurări” şi să accesaţi linkurileîn care sunt descrise belele făcute de omuleţii aceştia. Eu am făcut deja asta.

Şi cum am şi eu un PR 5 pe prima pagină a blogului pun aici nişte linkuri cu PR juice pentru forumurile pe care s-a supărat Carpatica Asigurări:

Forum 4tuning.ro poveşti despre Carpatica Asigurări din 2009 până în 2012.

Forum ClubOpel.ro cu relatări asemănătoare.

Forum Softpedia, din nou măgării în lanţ de la Carpatica Asigurări.

 Bonus: articole mai vechi din bzi.ro şi Podul Minciunilor.

Hai că nu suntem chiar aşa de fraieri.

Scoateţi tricolorul de la Cercul Militar! S-ar putea să fie jignitor!

Urmăresc de câteva zile furtuna tricolorului declanşată de o elevă la un liceu din România. Intelighenţia de internet din România condamnă in corpore gestul elevei. A fost un gest provocator, s-a dus cu bentiţă tricoloră la şcoală de ziua maghiarilor. Şi ce dacă maghiarii au venit cu steagurile lor de ziua României? Ei au voie!

Dar cred că nu este de ajuns. Există abuzuri mult mai mari. De exemplu, în chiar mijlocul Bucureştiului, în faţa Cercului Militar Naţional, pe ditamai catargul, se lăfăie ditamai tricolorul. Nimeni nu s-a gândit că locul ţine de sectorul 5? Dacă vreun cetăţean de etnie romă se simte agasat de tricolor? Mircea Toma, dans!

George Orwell în dosarele serviciilor secrete britanice

Dosarul de urmărire informativă al lui George Orwell declasificat de MI-5 la sfârşitul anului 2007 este unul mai degrabă atipic. De altfel şi ofiţerii de informaţii britanici nu conteneau să-şi exprime nedumerirea asupra a ceea ce credea cu adevărat George Orwell. Pe numele său real Eric Arthur Blair, scriitorul şi jurnalistul George Orwell a făcut obiectul unei urmăriri informative asidue începând cu anul 1929 – la doar doi ani după demisia sa din serviciul de poliţie al Indiei. În anul 1974, la 24 de ani de la moartea lui Orwell, serviciile secrete britanice au făcut publice doar o parte din documentele care le deţineau cu privire la George Orwell, restul dosarului – în continuare “plivit” – poate fi consultat sub numărul KV/2/2699 la Arhivele Naţionale ale Marii Britanii.

George-Orwell

“Vederi comuniste avansate”

În februarie 1942, în plin război, soţia lui George Orwell a depus o cerere pentru a se angaja la Ministerul Hranei, declanşând o procedură de verificare a loialităţii sale. Orwell avea un dosar de urmărire pentru activităţi comuniste deschis încă din anul 1929, însă soţia sa a primit aprobarea să fie angajată în cadrul Ministerului Hranei. Raportul de verificare şi clarificările solicitate exprimă cel mai bine nedumerirea ofiţerilor de informaţii britanici. Inspectorul W. Ogilvie semna pe 4 februarie 1942 un raport cu următorul conţinut: “Asupra raportului din seria 7a care mai degrabă contrazice impresia dată de scrierile lui Orwell, am discutat cu inspectorul Gill din Departamentul Special întrebându-l dacă sergentul său ar putea elabora asupra problemei “vederilor comuniste avansate” ale lui Blair. D-l Gill mi-a telefonat în această dimineaţă să-mi spună că sergentul Ewing l-a descris pe Blair ca fiind “un comunist neortodox”, aparent având aceleaşi puncte de vedere ca ei, însă sub nici o formă nu este de acord pe deplin cu politica partidului. Am înţeles că bunul sergent era mai degrabă nelămurit cu privire la modul la care putea descrie această situaţie, de aici a rezultat fraza “vederi comuniste avansate”. Acest lucru se potriveşte cu imaginea pe care o avem despre Blair – Orwell. Este evident din scrierile sale recente – “Leul şi unicornul” – şi contribuţiile sale la simpoziumul lui Gollancz “Trădarea stângii” că nu este alături de Partidul Comunist şi nici ei nu sunt alături de el”. Concluzia procesului de verificare a soţiei lui George Orwell a fost trasă într-un raport din 18 februarie: “În replică la scrisoarea Dvs din 10 februarie vă informăm că nu cunoaştem nici un motiv pentru care D-na Eileen Blair nu ar trebui să fie angajată de Ministerul Hranei”.

George Orwell a mai trecut prin câteva serii de verificări informative în cursul războiului: pe 18 octombrie 1943, în calitate de corespondent al ziarului “Sunday Observer” George Orwell a solicitat o acreditare la Comandamentul Forţelor aliate. Răspunsul MI-5 din 23 octombrie a fost scurt şi la obiect: “Serviciul de Securitate deţine un dosar al acestui om, însă nu are nici un fel de obiecţii cu privire la numirea sa”. Cererea lui de acreditare conţine o notă scrisă de mână care consemnează sec concluzia MI-5: “Nu există obiecţii de securitate”.

Comunismul lui Orwell

Încrederea acordată lui George Orwell de serviciile britanice de securitate pare să provină din răspunsurile dat de scriitor la un chestionar alcătuit de revista comunistă “Left”. În noiembrie 1941 MI-5 intra în posesia unei copii a acestui chestionar – cel mai probabil o “lucrătură” a serviciilor secrete sovietice pentru a testa loialitatea coloanei a V a comuniste din Marea Britanie sau un test pus la cale de serviciile britanice de informaţii – şi trăgea concluzia că George Orwell nu împărtăşeşte obiectivele Moscovei. Întrebările acestui chestionar sunt lungi, iar răspunsurile scriitorului laconice – însă formularea întrebărilor dezvăluie că adevăratul comanditar al chestionarului nu este un simplu jurnalist, iar scurtimea răspunsurilor lui Orwell indică respingerea de către el a ideologiei rigide staliniste. Reproduc în rândurile ce urmează câteva din întrebările chestionarului şi răspunsurile lui Orwell care se manifesta ca un cetăţean fidel al Marii Britanii, chiar dacă credea că societatea britanică trebuie reformată.

Este prezentul conflict anglo-german un război imperialist în mod fundamental? – Nu;

Imperialist sau nu, este neimportant pentru muncitorii britanici dacă triumfă Britania sau Germania? – Nu;

Există o diferenţă importantă între imperialismul britanic şi nazismul german din punctul de vedere al muncitorilor? – Da;

Dacă URSS este înfrântă, poate câştiga războiul alianţa anglo-americană? –Da;

Sub urmărire internaţională

Prima înregistrare referitoare la George Orwell din arhivele secrete britanice datează de la începutul anului 1929. Eric Arthur Blair demisionase cu doi ani în urmă din poliţia britanică din India unde servise timp de 5 ani. În 1929 se afla la Paris unde încerca să-şi facă un nume ca scriitor şi jurnalist şi unde a intrat în atenţia serviciilor de informaţii britanice din cauza contactelor avute cu comuniştii britanici. Pe 15 ianuarie, o notă nesemnată mulţumea Ministerului Britanic de Externe pentru detaliile oferite cu privire la paşaportul şi semnalmentele lui Eric Arthur Blair, remarcând “Este interesant cazul fostului poliţist din India devenit ‘jurnalist’. Investigaţiile continuă”.

Serviciile de informaţii britanice aveau un informator printre prietenii lui Orwell care a furnizat informaţiile necesare primului raport despre sejurul scriitorului la Paris – numele acestui informator fiind şters din dosarul făcut public: “(şters) informează că Eric Arthur Blair s-a născut pe 25.0.1902 la Montjherj, Bengal, India, părinţii săI fiind Richard Walinsley Blair and Ida Mabel Blair, născută Ijmousin. Este celibatar şi locuieşte la nr. 6 Rue Pont du Fer, Paris, ajungând în Franţa pe 07.06.1928. Blair afirmă că este corespondentul din Paris pentru Daily Herald, Daily Express, G.K.’s Weekly, însă nu menţionează şi “Worker’s Weekly”. Blair, după cum afirmă (şters), a scris trei articole în “Progres Civique” din 29.12.1928, 5 şi 12 ianuarie 1929, intitulate “La Grande Misere de l”ouvrier Britannique”. Primul articol a tratat şomajul din Anglia, care conform lui Blair se datorează războiului; al doilea articol a tratat modul în care şomerul îşi petrece ziua; al treilea cerşetorii din Londra. Îşi petrece timpul citind diverse ziare, printre care şi “L’Humanite”, însă până acum nu a fost văzut amestecându-se cu comuniştii din Paris şi până el nu o va face, (şters) consideră că nici comuniştii francezi nu îl vor aborda”.

Un raport ţinut secret

Documentele păstrate de serviciile secrete britanice referitoare la George Orwell au rămas multă vreme în afara circuitului public. Cele mai căutate documente au fost un raport alcătuit despre scriitor în anul 1936 – cel mai detaliat raport din tot dosarul – şi “lista lui Orwell”: o listă de persoane publice considerate de autorul lui “1984” ca fiind prea apropiate de regimul de la Moscova sau că urmează directive venite din URSS. “Lista lui Orwell” a fost publicată în vara anului 2003 de cotidianul britanic “The Guardian”, însă raportul Departamentului Special al Scotland Yard a rămas secret până în toamna anului 2007.

În 1977 profesorul Bernard Crick de la Universitatea din Londra se documenta pentru a scrie o biografie a lui George Orwell. Fusese ales pentru această sarcină chiar de ultima soţie a scriitorului, Sonia Brownell, în urma unei recenzii scrise pe marginea lucrărilor soţului ei. Profesorul Crick a solicitat Ministerului britanic de Externe dosarele despre George Orwell în perioada în care acesta a lucrat pentru poliţia din India. În acest dosar se găsea şi un raport din 11 martie 1936, alcătuit de Departamentul Special al Scotland Yard care se ocupa de urmărire comuniştilor. Acest raport a fost considerat în 1977 ca neputând intra în circuitul public, chiar şi la 40 de ani de la crearea lui, astfel că a fost scos dintre hârtiile puse la dispoziţia profesorului Crick. Pentru realizarea acestui raport Orwell a fost filat, i s-a verificat locuinţa şi au fost contactate mai multe departamente care deţineau informaţii despre scriitor. În final, o copie a acestui raport a fost transmisă MI-5.

Raportul Scotland Yard din 1936 nu conţine informaţii spectaculoase: „Ancheta a arătat că numele corect al acestui om este Eric Arthur Blair. De profesie este jurnalist şi scriitor, scriind sub numele George Orwell. S-a născut la Motihari, Bengal, India pe 25 -06-1902, tatăl său fiind Richard Walmesley Blair, un fost funcţionar civil în India, care la pensie s-a stabilit la Southwold, Suffolk. (…) Blair, după încheierea studiilor la Eton, a candidat pentru un post în Serviciul de Poliţie din India şi în 1922 a fost numit asistent al superintendentului de poliţie din Burma. A servit în acest post până la sfârşitul anului 1927 când s-a întors în concediu în Anglia. Aflat în concediu a telegrafiat guvernului local din India cerând permisiunea să demisioneze, demisia fiindu-i aprobată începând cu data de 1 ianuarie 1928. Blair nu a dat nici un motiv pentru demisia sa, însă a transmis prietenilor săi intimi că nu a mai putut aresta persoane pentru comiterea unor acte pe care el nu le considera greşite. La scurtă vreme după demisia din poliţia indiană, Blair a plecat în Franţa şi pentru o perioadă a dus o viaţă precară trăind ca jurnalist independent. Cât s-a aflat în Paris a fost interesat de activitatea Partidului Comunist Francez şi a petrecut mult timp studiind ziarul L’Humanite”. După ce indică adresele la care a locuit Orwell, poliţiştii britanici afirmau: „Poliţia Metropolitană nu deţine dosare cu referinţe la Westrope sau Blair. Acesta din urmă este cunoscut ca având vederi socialiste şi se consideră un ‘intelectual'”.

Idioţii utili ai sovieticilor

În aprilie 1949, cu un an înainte să moară bolnav de tuberculoză, în timp ce se afla internat, George Orwell a fost vizitat de o prietenă apropiată, Celia Kirwan. Prietena lui Orwell fusese angajată de puţină vreme într-o structură secretă a Ministerului britanic de Externe – Departamentul pentru Cercetarea Informaţiilor – structură destinată publicării propagandei anti-comuniste la începutul Războiului Rece. Orwell i-a transmis Celiei Kirwan o listă care cuprindea 37 de nume de personalităţi culturale „jurnalişti şi scriitori care în opinia mea sunt cripto-comunişti, tovarăşi de drum sau cu înclinaţii în această direcţie şi în care nu ar trebui să se aibă încredere ca propagandişti”, după cum spunea scriitorul. Foarte multe nume din lista lui Orwell s-au dovedit ulterior a fi într-adevăr colaboratori sau apropiaţi ai sovieticilor. Lista a fost ţinută secretă de guvernul britanic până în anul 2003, când după moartea Celiei Kirwan, fiica ei a transmis ziarului The Guardian o copie a listei păstrată în hârtiile personale ale prietenei lui Orwell. Abia după publicarea acestei liste a acceptat ministrul de Externe Jack Straw să declasifice originalul aflat în arhiva ministerului pe care îl conducea. Pentru acest gest Orwell a fost acuzat că a devenit din oponent al sistemului informator al serviciilor secrete, însă istoricul Timothy Garton Ash a apreciat gestul lui Orwell ca fiind unul prietenesc în cadrul unei lupte comune împotriva totalitarismului stalinist. Deocamdată nu există nici un fel de indicaţie sau dovadă clară că Orwell ar fi devenit colaborator al serviciilor britanice de informaţii. Cert este doar că în timpul războiului, Orwell a avut contacte cu mai mulţi ofiţeri de informaţii.

Lista lui Orwell

Peter Smollett – a fost şeful Departamentului pentru URSS din cadrul Ministerului britanic al Informaţiilor. După 1991 Arhiva Mitrohin l-a dovedit pe Smollett ca fiind agent al serviciilor secrete sovietice, recrutat de Kim Philby. Smollett a fost cel care l-a sfătuit pe editorul Jonathan Cape să respingă publicarea nuvelei „Ferma animalelor”.

Michael Redgrave – actor. A studiat la Cambridge unde s-a numărat printre prietenii lui Anthony Blunt, care ulterior a fost recrutat şi a lucrat pentru serviciile de spionaj sovietice. Un apropiat al Partidului Comunist britanic, Redgrave a apărut în multe din filmele lui Hitchcock.

Charlie Chaplin – actor şi regizor. Actor londonez de vodevil, a reuşit să devină o stea Hollywood-ului după 1913. Bănuit de simpatii pro-sovietice, Chaplin a fost urmărit de FBI până la moarte.

John Steinbeck – romancier, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în anul 1962. Orwell îl caracterizează „fals scriitor, pseudo-naiv”.

George Bernard Shaw – dramaturg şi scriitor. Orwell spunea despre el că „este întotdeauna pro-rus în toate chestiunile majore”. Shaw a vizitat URSS în 1930, când s-a întâlnit cu Stalin, devenind un suporter public al sovieticilor. În 1933 a scris un eseu în care încerca să justifice măsurile de forţă ale URSS în politica internă. În acelaşi an, într-o scrisoare deschisă adresată ziarului Manchester Guardian, Shaw a respins ştirile despre foametea din URSS ca fiind calomnioase.

Kingsley Martin – redactorul-şef al New Statesman. Descris de Orwell ca „liberal decăzut; foarte necinstit”. Martin a ră

Walter Duranty – jurnalist britanic. A câştigat în 1932 premiul Pulitzer pentru o serie de articole despre URSS, în perioada în care era corespondentul New York Times la Moscova. În articolele sale Walter Duranty a trecut cu vederea foametea din Ucraina, procesele înscenate şi munca forţată la care erau supuşi ruşii. În 2003 s-a pus problema retragerii premiului primit în 1932, însă Comitetul Pulitzer a decis să nu ia această măsură, în ciuda faptului că există dovezi că Duranty a minţit deliberat în articolele sale, făcând jocul sovieticilor.

Urmărit de NKVD

În timpul războiului civil din Spania, Orwell a luptat de partea Brigăzilor P.O.U.M. (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă) – o aripă a stângii spaniole opusă Partidului Comunist subordonat în totalitate Moscovei. În volumul în care îşi descrie experienţele de pe frontul spaniol – „Omagiu Cataloniei” – Orwell scrie că „aveam tot timpul înfricoşătorul sentiment că cineva, anume un prieten de-al tău s-ar putea să te denunţe poliţiei secrete”. Într-o scrisoare trimisă unui prieten după întoarcerea în Anglia, Orwell afirma: „Deşi noi am scăpat cu bine, aproape toţi prietenii şi cunoştinţele noastre se află în închisoare şi se pare că vor rămâne acolo pe termen nedefinit, fără să fie acuzaţi de ceva anume, ci doar suspectaţi de troţkism. Cele mai îngrozitoare lucruri se petreceau chiar atunci când eu am plecat, arestări în masă, oameni răniţi târâţi din spitale şi aruncaţi în închisoare, oameni înghesuiţi în hrube murdare, unde abia aveau spaţiu să se întindă, prizonieri bătuţi şi înfometaţi”.

Gordon Bowker susţine în biografia dedicată lui Orwell că scriitorul chiar a fost urmărit de serviciile secrete sovietice. Turnătorul lui Orwell a fost un tovarăş englez, David Crook, manevrat chiar de Ramon Mercader – agentul NKVD care avea să-l asasineze pe Lev Trotsky. Orwell a ales să se alăture brigăzilor POUM deoarece acest partid era afiliat Independent Labour Party din care şi el făcea parte. Staliniştii spanioli, manevraţi de NKVD au început să infiltreze POUM pentru a aduna informaţii, pentru ca mai apoi să-i acuze pe membrii acestui partid de troţkism şi să-i execute în masă. David Crook a primit ordin de la Ramon Mercader să-i supravegheze pe Orwell şi soţia sa. Deocamdată dosarele serviciilor secrete sovietice din acea perioadă rămân ascunse cercetătorilor, astfel că detaliile supravegherii lui Orwell de către NKVD nu sunt cunoscute în totalitate. Turnătorul care l-a urmărit pe scriitorul britanic avea să fie la rândul său acuzat de troţkism şi executat.

Expoziţia de cadavre de la Muzeul Antipa, o monstruozitate

Dacă aş putea, aş declanşa un boicot faţă de expoziţia de cadavre de la Muzeul Antipa, intitulată pompos „The Human Body”. Înainte să sărţi cu mantra „îngrămăditule, bigotule, fundamentalistule” vă rog să citiţi de ce consider expoziţia de la Muzeul Antipa drept o insultă la adresa umanităţii.

O poveste cu Masonerie şi disecţie

Prin 2007 am vizitat la Viena o expoziţie intitulată (parcă) „Mozart şi Masoneria timpului său”. Erau vreo trei săli, primele două înţesate cu obiecte şi cărţi masonice de secol al XVIII lea, manuscrise de-ale lui Mozart, ediţii princeps ale cărţilor marchizului de Sade, tot felul de minunăţii foarte greu şi foarte rar de văzut. Însă piesa de rezistenţă a expoziţiei (din punctul meu de vedere) era în a treia sală. O reproducere în mărime naturală a unui corp uman disecat, realizată din ceară colorată, o capodoperă anatomico-meşteşugărească, folosită multă vreme la facultatea de medicină din Viena. De jur împrejurul ei, gravuri din secolul al XVIII lea din tot felul de tratate de medicină având ca subiect ideea „corpul uman ca mecanism”.

Am stat multă vreme în această sală, izbit de originea tratamentului „ingineresc” aplicat corpului uman. Omul văzut ca o maşinărie, singura problemă era identifcarea componentelor şi a funcţionării lor, înţelegerea sistemului. Nu sunt împotriva anatomiei sau medicinei moderne, întrebarea este până unde putem merge scobind în corpul uman? Putem vorbi de piese de schimb scoase la vânzare pe piaţa liberă?

Sclavie şi trafic de organe

Până la urmă, corpul este singura proprietate reală a oricărui om, singura proprietate de care poate dispune cu adevărat în totalitate. De aici legislaţia complexă care reglementează folosirea corpului uman, de fapt stabileşte interdicţii, de la sclavie la traficul de organe (sau celule umane). Omul este mult mai mult decât un sistem ingineresc, un ansamblu de organe, nu poate fi lăsat la voia mecanismelor pieţei. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva vă asigur că nu aţi vrea să trăiţi într-o astfel de societate. Statele totalitare de până acum au fost experimente de începători pe lângă o societate în care corpul uman devine marfă.

Respectul faţă de cadavre

În al doilea rând: cultul şi respectul morţilor reprezintă una din cele mai vechi forme de manifestare a umanităţii, începând de la neandertalieni şi înmormântările lor la care practicau diverse ritualuri (aşa numitele morminte cu ocru). Pedeapsa cu moartea reprezintă o deposedare a omului de propriul corp, pedeapsa supremă. În toate perioadele istorice această pedeapsă era prelungită prin abandonarea cadavrului, lipsirea lui de ritualuri funerare. După ce a fost asasinat corpul lui Mihai Viteazul a fost aruncat la câinii taberei de la Turda. Pedeapsă dincolo de pedeapsă. Cronicarul Szamosközy relatează astfel moartea lui Mihai Viteazul:

Unul din căpitani cu numele de Bori dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA! şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire. În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică, ca să nu-l mânce câinii.

Doar că respectul faţă de morţi trecea dincolo de orice pericol, s-a găsit un boier credincios care să salveze cel puţin capul voievodului.

Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Tutrurea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi dă se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase Mihai Vodă oasele ci să le aducă la Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal de la Târgovişte.

Incinerarea este percepută de mulţi ca un fel de eliminare a corpului uman ca un gunoi, o formă mai atenuată de lipsă de respect faţă de un cadavru (de aici circul cu Sergiu Nicolaescu, problema nu e că românii sunt lipsiţi de civilizaţie, problema e că percep altfel respectul faţă de un cadavru).

Expoziţia cadavrelor de la Muzeul Antipa, o monstruozitate

Expoziţia „The Human Body” calcă în picioare toate aceste principii fundamentale pentru societatea umană, vechi de când lumea. Bineînţeles, există un fel de notă:

Corpurile umane prezentate în cadrul expoziţiei „The Human Body” au fost donate, în conformitate cu legislaţia chineză, către Dalian Hoffen Bio-technique Laboratory. Corpurile sunt nerevendicate, iar moartea a survenit din cauze naturale.

„Donate în conformitate cu legislaţia chineză”! Nu ştim dacă persoanele care au fost cândva aceste cadavre au fost de acord cu folosirea lor pentru o expoziţie, fie ea şi de anatomie. În mass-media internaţională au fost formulate acuzaţii dure: ar fi vorba de persoane executate. Pentru mine este cert că explicaţia cu „respectarea legislaţiei chineze” este foarte subţire. Există cazul filosofului englez Jeremy Bentham ale cărui rămăşiţe sunt expuse începând cu anul 1850 la University College din Londra. Însă a lăsat un testament în acest sens. Mai există şi mumia lui Lenin, dar asta mi se pare o pedeapsă binemeritată.

Jeremy_Bentham_Auto-Icon

Până la urmă oamenii din secolul al XVIII lea aveau mai mult respect faţă de cadavre, pentru lecţiile de anatomie au făcut o replică din ceară. Nu văd nici un progres în batjocorirea prin „plastifinare” a unor corpuri umane, mai degrabă o lovitură de marketing care face apel la instinctele care îi mânau pe oameni la locurile de execuţie din evul mediu pentru a vedea cum erau hăcuiţi semenii lor.

Asociaţia Provita Media a înaintat un protest oficial faţă de această expoziţie, protest care cuprinde mai multe argumente, îl puteţi citi aici.

Nici o şansă pentru interzicerea simbolurilor comuniste în România

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a re-lansat ideea scoaterii în afara legii a simbolurilor comuniste (detalii aici). Nu a trecut o săptămână şi ideea a primit o palmă după ceafă: Comisia de la Veneţia a anunţat că interzicerea simbolurilor comuniste în Republica Moldova vine în contradicţie cu drepturile omului şi libertatea de exprimare (detalii aici). Asta înseamnă că dacă poliţia de la Chişinău va începe să-i amendeze pe comuniştii care îşi vor afişa simbolurile, comuniştii vor câştiga toate procesele la CEDO şi vor primi despăgubiri.

Ungurii s-au ars primii

Nu este nimic nou în afacerea asta. Ungaria are de mai multă vreme o lege care pedepseşte afişarea în public a simbolurilor comuniste şi plătesc despăgubiri în draci. Practic, dacă vrei să obţii nişte bani în Ungaria nu ai altceva de făcut decât să apari în public cu simboluri comuniste: poliţia te amendează, mergi la CEDO şi câştigi despăgubiri. Durează ceva, dar banii vin. Parlamentul Ungariei chiar a făcut un fond special pentru acoperirea acestor despăgubiri şi nu vrea să renunţe la lege. (Vedeţi aici raţionamentul CEDO pentru unul din cazurile din Ungaria).

Hopa Mitică în România

În România există Legea 107/2006 prin care sunt interzise organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob. Deputatul Mihăiţă Calimente a făcut pe 26 aprilie 2010 un copy/paste după legea asta, doar a schimbat „fascist, rasist sau xenofob” cu „comunist”. Credea că ulciorul merge de mai multe ori la apă… Legea pentru interzicerea simbolurilor comuniste a căzut cu succes la vot pe 25 noiembrie 2010. Îmi amintesc că am văzut avizul negativ asupra acestei legi din partea Consiliului Legislativ: principalul motiv era legea din Ungaria căzută la CEDO şi posibilitatea ca România să plătească aiurea despăgubiri.

De ce?

Pentru că nu a existat un proces al comunismului aşa cum a existat un proces al nazismului. Pentru că prin faţa lui Putin defilează soldaţi îmbrăcaţi în uniforme sovietice, iar Kremlinul este acoperit cu simboluri comuniste.

Parada-Victoriei-de-la-Moscova

Poliţia sătească în evul mediu românesc: tu al cui eşti?

Ştiţi cu toţii bancul cu baba în tren care vede un negru: maică, da’ tu ce eşti? – negru! – negru, negru, da’ de unde? – din Congo – din Congo, din Congo, da’ de unde din Congo? – din Brazaville! – aha, din Brazaville… şi al cui eşti tu maică din Brazaville?

Treaba e că nu este banc, ci este principiul care a stat sute de ani la baza poliţiei din ţările române. Profesorul meu de paleografie chirilică Pavel Mircea Florea ne povestea că satele medievale româneşti erau comunităţi închise, orice nou venit era supus tirului de întrebări de mai sus. Existau două variante corecte: ori îţi depănai neamul pe rudă, pe sămânţă şi dovedeai că eşti cimotie cu vreunul de pe-acolo, ori erai „omul domniei” şi trebuia să prezinţi o dovadă, o carte domnească, un inel cu sigiliu (caz în care primeai tot sprijinul comunităţii locale, găzduire, hrană, cai de schimb etc.) Orice alt răspuns sau minciuna îţi aducea pe cap isprăvniceii de la judeţ, care te făceau ei să spui cine eşti cu adevărat (cu excepţia cazului în care erai vreun haiduc în cârdăşie cu tot satul).

Mi-am amintit povestea asta când am văzut ce campanie intenţionează să pună pe picioare Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (aici). Şi vă propun şi o fotografie de la 1938 cu un negustor bucovinean de lemne, în sarică şi opinci, care şi el întreabă: tu al cui eşti?

taran-bucovinean-1938

Diferenţa dintre ţigani şi români, exemplul Braşovului

De mai mulţi ani încerc să înţeleg de ce românii din Braşov au pornit pe un drum, iar ţiganii din acelaşi oraş pe altul. La o primă vedere ambele comunităţi au intrat în istorie cu şanse aproximativ egale, dar au sfârşit diferit. De mai mulţi ani studiez istoria ţiganilor braşoveni şi încerc să înţeleg de unde a apărut această diferenţă.

Corporatismul medieval

Ţiganii şi românii din Braşov au avut în evul mediu un statut asemănător: parte dintre ei iobagi, parte oameni liberi, nici unii nu aveau drepturi cetăţeneşti, erau excluşi de la deciziile politice. Pentru tot evul mediu ambele comunităţi s-au confruntat cu măsuri de excludere economică. Iniţial ţiganii puteau practica tot felul de meşteşuguri (fierărie, cizmărie, zidărie) plus din rândurile lor erau recrutaţi călăii, hingherii şi temnicerii oraşului (meserii bine plătite, dar care aveau ataşat stigmatul social al impurităţii). Dintre ţigani erau recrutaţi şi cioclii pe timp de ciumă, dar în această „breaslă” intrau şi români şi saşi şi unguri (aici mai degrabă era vorba de imunitatea dobândită în faţa bolii, nu de originile etnice sau sociale).

Intrarea în breslele saşilor era blocată şi pentru români şi pentru ţigani. Iniţial condiţia de intrare în breaslă era să fii „ehrlich und ehelich” (onorabil şi provenit dintr-o căsătorie legitimă, erau excluşi iobagii, impurii, cei lipsiţi de cetăţenie, copii din flori). Mai prin secolele XVI-XVII statutele breslelor braşovene îi exclud explicit pe unguri, se declanşează conflicte cu breslele ungureşti considerate inferioare. Ţiganii şi românii nu sunt excluşi din bresle explicit, dar nici nu apar menţionaţi ca membri.

În ciuda acestui fapt, în secolele XV-XVI-XVII fierarii ţigani din Braşov cunosc o perioadă de prosperitate, primesc numeroase comenzi din partea primăriei oraşului (în general pentru lucrări publice) cot la cot cu fierarii saşi. În secolul al XVIII lea începe o excludere masivă a fierarilor ţigani: apar numeroase procese cu breselele saşilor prin care ţiganilor li se limitează dreptul de a practica fierăria şi cizmăria. Tot în aceeaşi perioadă încep şi excluderile românilor: cojocarilor şi măcelarilor români li se impun limitări din ce în ce mai stricte în ceea ce priveşte cantităţile de mărfuri prelucrate şi perioadele de timp în care le puteau scoate la vânzare.

Unii se ridică, alţii se coboară

Până aici istoria ţiganilor şi românilor din Braşov este asemănătoare, din secolul al XIX lea se produce o „explozie” a românilor braşoveni. Gazeta de Transilvania, George Bariţ, Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te române!, Gimnaziul românesc, Andrei Şaguna, Anton Pann, Sextil Puşcariu, societatea ASTRA, casina română etc.

Românii din Braşov se ridică brusc în secolul al XIX lea, de la statutul de iobagi lipsiţi de drepturi economice şi politice, toleraţi din punct de vedere religios şi politic, la statutul unei „minorităţi” (minoritate în imperiu, de fapt românii reclamau drepturile unei majorităţi în principatul Transilvaniei) care îşi cerea drepturile şi declanşa o luptă care în mai puţin de un secol avea să ajungă la victorie.

În paralel ţiganii braşoveni se afundă la nivelurile de jos ale societăţii. Am identificat în arhivele braşovene două documente interesante despre ţigani. Primul, de pe la 1780 parcă, semnat de un conte Teleki, este un raport care propunea un plan de deportare cu ajutorul armatei austriece a tuturor ţiganilor din Transilvania, care urmau să fie trimişi în Valahia şi Moldova. Al doilea document este o analiză sociologică in nuce de la 1802 a şefului poliţiei Braşovului referitor la comunitatea de ţigani a oraşului. Cu o viziune profund umanistă, poliţaiul constata sărăcia, lipsa de igienă, lipsa educaţiei şi a oricăror perspective pentru comunitatea ţiganilor. Cele două documente conţin esenţa tratamentelor aplicate ţiganilor în secolele XX şi XXI: măsuri extreme de „eliminare a problemei” sau integrarea forţată pe mecanismul „şcoală, muncă şi săpun” (am scris aici mai multe despre terţul exclus în problema ţiganilor).

De ce?

Explicaţii sunt mai multe. În primul rând biserica: românii din Braşov au avut biserică proprie, iar preoţii din Şchei au făcut mult mai mult decât să bolborosească slove. Şi aici ajungem la al doilea element: scrisul. Preoţii din Şchei ştiau să scrie şi îi învăţau şi pe alţii, preoţii din Şchei erau folosiţi de saşi pentru corespondenţa diplomatică cu voievozii din Moldova şi Valahia. Să nu uităm de diaconul Coresi şi tiparniţa lui de la Braşov. Mai mult, în secolul al XVIII lea românii îşi ridică o şcoală (unul din promotorii şcolii româneşti a fost Ilie Birt, vezi aici o parte din povestea lui, scrisă mai vesel). Apoi vine negoţul românilor braşoveni cu restul românilor din voievodate şi sprijinul reciproc. Nu în ultimul rând vin „grecii” stabiliţi în secolul XVIII la Braşov (în realitate aromâni sud-dunăreni care au preluat în forţă comerţul pe ruta Viena – Istanbul). Nu trebuie ignorată nici Biserica greco-catolică, furnizoare de intelectuali capabili să ducă o luptă pe termen lung. Dar nu în ultimul rând cred că românii au vrut.

P.S. Comentariile rasiste dispar fără drept de apel.

Ce mai fac vecinii noştri

Bulgaria se pregăteşte de revoluţie, guvernul Ungariei scapă bisericile de datorii, Serbia negociază viitorul românilor timoceni, ucrainenii încearcă să scape de factura Gazprom care îi bagă în faliment.

Bulgaria

Protestele continuă în Bulgaria: în Sofia s-a constituit un comitet care are viziuni revoluţionare. Au blocat centrul Sofiei, au făcut o tabără de protest permanentă în faţa administraţiei prezidenţiale. Ce vor: convocarea unei fel de adunări constituante, modificarea codului electoral, o lege care să asigure participarea 50% a cetăţenilor în administraţia publică, naţionalizarea producătorilor de energie. Via Novinite.

Ungaria

Guvernul lui Viktor Orban vrea să scape bisericile de datoriile contractate la bănci în valute străine. Raţionamentul: guvernul anterior nu a plătit la timp despăgubirile datorate bisericilor şi acestea au trebuit să se împrumute în valute străine. Nu sunt mulţi bani, 15 milioane euro, dar ştiţi cum se spune, gestul contează. Via Politics.hu.

Ucraina

Preşedintele de la Kiev Viktor Ianukovici s-a dus la Moscova la ţarul Vladimir Putin (via Voice of Russia). După ce ucrainenii au anunţat că vor începe să exploateze gaze de şist în parteneriat cu Shell, ruşii de la Gazprom au prezentat scurt o factură de 5 miliarde euro. Ucraina şi Gazprom au semnat un contract interesant: ucrainenii se obligă să cumpere o anumită cantitate de gaze pe care sunt obligaţi să le plătească chiar dacă nu le consumă. În 2012 au consumat mai puţin, diferenţa e de 5 miliarde euro, ruşii vor banii. Ucraina are nevoie în 2013 de un împrumut de 11 miliarde euro şi trebuie să achite factura la FMI de 7 miliarde euro. I-au rupt ruşii cu factura asta nouă…

Serbia

La sfârşitul săptămânii trecute s-au purtat negocieri româno-sârbe despre drepturile românilor din Valea Timocului. Sârbii au promis în 2012 că vor deschide clase cu predare în limba română, între timp au uitat. Via Timocpress.

Spaţiul Schengen şi discriminarea românilor în UE

Ministrul de Externe Titus Corlăţean a avut o ieşire furioasă când a spus „dacă ne amână iar pe Schengen, România s-ar putea să nu mai fie interesată” (via Gândul). Problema principală este că România este tratată ca o ţară de mâna a doua în Uniunea Europeană. Din punct de vedere tehnic toate documentele spun că îndeplinim condiţiile pentru aderarea la spaţiul Schengen (capacităţi de control la graniţele exterioare UE cu Serbia, Ucraina şi Moldova – vă mai amintiţi vameşii şi poliţiştii de frontieră de la graniţele astea luaţi cu elicopterul). De aici eu înţeleg că principala problemă este una politică.

Cine este spaţiul Schengen şi cât costă

Este un tratat între statele membre UE (plus vecini de genul Elveţia, Norvegia, Islanda, Liechtenstein, Vatican etc.). În principiu Tratatul Schengen elimină controalele la frontieră pentru cetăţenii statelor membre – nu te mai opreşte poliţistul de frontieră să te întrebe unde te duci şi de ce. Nu prea există alte beneficii. Cei care vor să muncească în state UE trebuie să îndeplinească în continuare aceleaşi formalităţi care le îndeplineau până acum (înregistrări la oficiile de muncă, obţinerea dreptului de şedere – pentru cei care vor să muncească legal, bineînţeles). În continuare durata de şedere fără motivaţii rămâne de 6 luni pe an în două reprize de câte trei luni.

România are obligaţia de a adera la spaţiul Schengen prin tratatul de aderare. Adică a avut obligaţia să cheltuiască nişte foarte mulţi bani pentru securizarea frontierelor externe, mai precis 1 miliard de euro (detalii aici). Contractul de securizare a frontierelor României a fost unul cu cântec, încheiat fără licitaţie de Adrian Năstase în anul 2004 cu firma franco-germană EADS, contract semnat de generalul Toma „precursor de heroină” Zaharia (istoria contractului şi a renegocierilor sale aici, nişte detalii în telegramele WikiLeaks). Nu am reuşit să mă lămuresc precis asupra costului securizării frontierei şi nu-mi este clar câţi bani mai trebuie să cheltuiască România pentru întreţinerea acestui sistem (se vehiculează suma de 200 milioane euro anual). Pe scurt: românii plătesc foarte mulţi bani ca să nu mai fie controlaţi de poliţia de frontieră maghiară şi nici măcar nu se pot bucura de asta.

Cine nu vrea România în spaţiul Schengen

Parlamentul European a aprobat aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen încă din vara anului 2011. Doar că de atunci încoace s-au găsit tot felul de piedici. Dar să vedem lista piedicilor:

Olanda este ţara care nu ne vrea în Schengen. La nivelul discuţiilor oficiale în UE, reprezentanţii Olandei vorbesc de corupţia din România şi reforma din justiţie, deşi Mecanismul de Cooperare şi Verificare pentru justiţia românească nu are nici o legătură cu aderarea la spaţiul Schengen (dar măcar aşa au şi olandezii o urmă de raţiune în blocajul ăsta). În politica internă olandeză se duce o propagandă deja delirantă împotriva imigrantului român (fenomen asemănător cu cel din Marea Britanie, olandezii au în realitate probleme cu extremiştii islamici, dar nu e corect politic să te iei de ăştia, aşa că românaşii, câţi sunt ei în Olanda, devin ţintă favorită). Se pare că problema este alta: la marea împărţeală a României dinainte de aderarea la UE, Olanda s-a ales cu praful de pe tobă şi acum ar cam fi pus ochii pe portul Constanţa. Un culoar Marea Neagră – Atlantic (Baltica) prin Constanţa – Dunăre – Hamburg fără o participare olandeză sună destul de trist.

Finlanda nu ne-a iubit niciodată. Noi îi apreciem pentru lupta împotriva sovieticilor, ne place de mareşalul Mannerheim care a evitat soarta mareşalului Antonescu etc. Doar că uităm ceva: Finlanda a găsit o cale de dialog cu sovieticii şi mai apoi cu ruşii (cale de dialog care a ajuns un fel de osmoză). Autonomia insulelor Aland nu este altceva decât o chestiune transnistreană într-o formă maritimă (o analiză istorică paralelă Transnistria/Basarabia – Insulele Aland ar scoate la iveală similarităţi surprinzătoare de la 1807 încoace). Finlandezii au fost surprinşi când premierul comunist al României Ion Gheorghe Maurer a depus o coroană la monumentul fascistului Mannerheim (detalii aici) Dincolo de istorie, Finlanda a îmbrăţişat argumentele olandeze împotriva aderării României la Schengen – reforma în justiţie, corupţia etc.

Franţa are o mare problemă cu ţiganii. Indiferent de cine s-a aflat la putere la Paris, fascistul Sarkozy sau socialistul Hollande, francezii vor să îi deporteze pe ţigani. Nu contează ce spun tratatele europene, francezii vor să scape de ţigani şi cer guvernelor României să accepte tot felul de formule care să permită expulzări mascate. Nu mai contează câţi bani a încasat concernul franco-german din România.

Germania joacă sotto voce în povestea asta, are deja multe belele pe cap în UE cu acuzaţia refacerii Reichului.

Marea Britanie nu reuşeşte să îşi rezolve problema imigraţiei din fostele colonii şi năvăleşte periodic peste români. Mai au pe cap independenţa Scoţiei şi nu le place de loc integrarea fiscală din UE, iar principalii vinovaţi sunt emigranţii şi infractorii din România şi Bulgaria. Presa britanică nu ne iubeşte deloc.

Bulgaria a intrat într-o criză politică profundă, practic nu au guvern şi nici nu se ştie când vor avea, mai spre toamnă, aşa. N-am reuşit să înţeleg niciodată de ce am fost legaţi de bulgari în negocierile cu UE. Plus că bulgarii au vorbit mereu aiurea: când erau ei silitori ziceau că să fie „decuplaţi” de români, când erau în rahat cârâiau că ei sunt alături de români. Din cauza crizei politice din Bulgaria nici în martie 2013 nu vom intra în spaţiul Schengen.

Grecia este unul din motivele serioase pentru care nu intrăm în Schengen. Grecii au aruncat ani de-a rândul cu banii pe fereastră, dar nu s-au gândit nici o clipă să îşi securizeze frontierele terestre. Nici nu aveau nevoie (nu aveau nici o graniţă terestră directă cu spaţiul Schengen), nici nu i-a interesat. Şi-au securizat aeroporturile şi porturile, unde era mai simplu şi mai ieftin, restul a rămas la liber pentru oricine reuşea să ajungă în Turcia. Acum grecii nu vor să-şi plătească nici datoriile, darămite să plătească pentru securizarea frontierelor terestre. Să plătească cine are nevoie! Intrarea României şi Bulgariei în spaţiul Schengen fără controale din Grecia până-n Ungaria reprezintă coşmarul celor care vor să asigure securitatea spaţiului european.

Circul intern

În dezbaterea internă aderarea la spaţiul Schengen este un fel de a vorbi aiurea despre un subiect fără a-i atinge esenţa. Bine, în realitate pe nimeni nu interesează subiectele legate de UE. Dar dă bine să ieşi la televizor să spui că ăla a trimis o scrisoare, ălălalt a răspuns aiurea, eu am dreptate, ba nu, nu ai dreptate, eu vă bag în Schengen, ălălalt ne scoate din Europa. Nimeni nu mai înţelege nimic.

Şi frecaţi, şi cu banii luaţi

Când Jaques Chirac a scos din pălărie ideea „Europa cu două viteze” toată lumea a sărit în sus. Şi pe bună dreptate: tratatele europene ori se aplică tuturor la fel, ori nu se mai aplică de loc. Est-europenii nu pot fi cetăţeni europeni de mâna a doua, ar însemna legalizarea stării de semicolonialism existentă în realitate. Măcar să păstrăm aparenţele.

De fapt aici este esenţa problemei cu aderarea României la spaţiul Schengen. Există un tratat de aderare care ne obligă să cheltuim nişte bani pentru spaţiul Schengen, deşi asta nu ne aduce mari beneficii directe (cetăţenii români vor continua să circule cam la fel în UE). Am cheltuit banii ăştia, contractele au mers la cine trebuia – însă am rămas pe din-afară.

Reacţia ministrului Titus Corlăţean „s-ar putea să nu ne mai intereseze” este una la furie. Spaţiul Schengen trebuie să ne intereseze pentru că reprezintă un drept şi o obligaţie asumată prin tratate, am cheltuit nişte bani pentru asta. Dacă renunţăm de bună voie înseamnă că acceptăm punerea în practică a Europei cu două viteze.

P.S. Victor Ponta ştie că nu intrăm miercuri în Schengen (via Ziare.com).

Preoţii şi Maica Rusie. O poveste mai veche decât gazele de şist

Vă propun relatarea unei întâmplări din anul 1769 despre modul în care Maica Rusia a acţionat prin intermediul feţelor bisericeşti în rândurile românilor. Eu unul mi-am amintit de povestea asta imediat ce au început să curgă ştirile despre protestele de la Bârlad din această săptămână. Dar să vedem ce scria Johann Christian von Engel în “Geschichte der Moldau und Walachei”, publicată în anul 1804.

Colonelul rus transformat în călugăr

“Rusia a crezut de datoria sa să scape aceste două ţări ortodoxe atât de greu apăsate, pe de altă parte a întreţinut în aceste ţări speranţa pentru a putea găsi aici sprijin pentru planurile ruseşti. Printre alte măsuri, au fost trimise diverse persoane înainte de izbucnirea războiului în aceste ţări pentru a observa spiritul populaţiei şi a aranja toate lucrurile în avantajul viitoarelor campanii.

În Valahia a fost trimis un locotenent-colonel deghizat în călugăr, care sub pretextul vizitării mănăstirilor a început să răspândească idei politice. Până la urmă şi-a găsit omul în egumenul mănăstirii Argeş care era nemulţumit de secătuirea la care era supusă Valahia şi părea dispus să rişte totul pentru a o scăpa. Locotenent-colonelul l-a câştigat pe deplin arătându-i marile şi bunele intenţii ale ţarinei şi prin acestea i-a deschis privirea către un viitor mai bun. L-a invitat în biserică, unde au îngenunchiat împreună în faţa icoanei Maicii Domnului şi i-a cerut să jure că va păstra tăcerea. După aceasta i-a dezvăluit adevărata sa persoană şi însărcinarea sa, i-a dat un medalion de aur pe care era gravat chipul ţarinei şi l-a încurajat să acţioneze împreună. Arhimandritul era cât se poate de entuziast cu privire la intenţiile ţarinei şi amândoi au călătorit la Bucureşti unde şi-au căutat alţi tovarăşi. (…)

Cu atât mai uşor i-a fost arhimandritului de Argeş să câştige o partidă puternică de partea ţarinei ruse. În fruntea acestora se găsea spătarul Pârvu Cantacuzino ca şi căpitanul arnăuţilor, iar poporul valah cerea arme ruseşti, atât de mari fuseseră progresele lor. La începutul anului 1769 s-a strâns o armată rusă la Nistru sub comanda prinţului Galiţin, iar o alta în Ucraina sub Rumianţev. Planul prinţului Galiţin era să îi blocheze pe turci lângă Nistru, să-i înfrângă acolo şi apoi să ocupe Moldova. (…)

În vreme ce era cucerit Galaţiul, Rumianţev se gândea şi la cucerirea Valahiei. Până la urmă a poruncit locotent-colonelului Karasin să facă o incursiune în Valahia cu câteva sute de oameni. Pe drum i s-au alăturat mai mulţi valahi şi astfel cu un corp de doar 400 de oameni a intrat în noaptea de 17 noiembrie 1769 în Bucureşti şi a mers direct la palatul principelui condus de arhimandritul de Argeş şi de Cantacuzino care şi-a luat acum titlul de general rus. Garda alcătuită din arnăuţi, câştigată de partea lui Cantacuzino, nu s-a opus. Principele a sărit gardul grădinii şi a reuşit să se ascundă în magazia unui negustor care l-a adăpostit două zile. După aceasta au fost jefuite palatul principelui şi întreg oraşul; toţi turcii care au fost găsiţi au fost tăiaţi în bucăţi, însuşi arhimandritul, cu medalionul la gât şi două pistoale la brâu a fost ocupat cu astfel de treburi. Cuvântul „stupai, stupai” (în rusă „înainte!”) răsuna prin toate străzile şi pieţele Bucureştiului. În a treia zi a fost descoperit principele, care a fost dus prizonier la Iaşi şi apoi în Rusia. Acum a devenit Valahia teatrul principal al războiului ruso-turc.”

Am o singură concluzie la această poveste: GRU a avut predecesori strălucitori. Iar scenariul decembrie 1989 nu a reprezentat nimic nou. Dar să revenim la zilele noastre.

Mucles general la televiziuni

Aş fi vrut să văd faţa lui Victor Ponta când a aflat că şapte sau opt mii de oameni au ieşit în stradă la Bârlad. Şi că asta este o simplă repetiţie înainte de protestul programat pentru 4 martie. Sau aş fi vrut să văd feţele redactorilor şefi şi directorilor de televiziuni când au luat decizia să boicoteze cel mai mare protest scăpat de sub control din ultimii ani. Protestele de la Universitate din 2012 au fost frecţii galenice pe lângă ce se coace la Bârlad. Singura televiziune care a dezbătut în direct protestele de la Bârlad a fost Digi24 (cine e proprietar acolo?).

Să vedem câteva analize despre subiect.

Pentru Cornel Vîlcu de la blogul Active Watch (care îndemna la luptă fără scrupule şi fără milă împotriva credincioşilor) preoţii au devenit brusc buni de când s-au implicat în organizarea protestelor de la Bârlad. Bine, preoţii trebuie să mai lupte până să fie iertaţi de Cornel Vîlcu, dar în principiu sunt pe drumul cel bun la Bârlad.

Mihai Goţiu luptă şi izbândeşte pe VoxPublika.

Andrei Bădin face pentru Evenimentul Zilei o analiză asupra protestelor de la Bârlad: Bulgaria în revoluţie, Republica Moldova cu coaliţia de guvernare aruncată în aer, guvernul cu majoritate de 70% din România ameninţat cu proteste împrăştiate prin toată ţara. Gazprom plăteşte bine pentru a-şi apăra monopolul.

În Cotidianul vedem ce spune un preot de la Bârlad despre Chevron şi gazele de şist.

Sunt bune gazele de şist?

Habar n-am cât de riscantă este cu adevărat exploatarea gazelor de şist. Orice exploatare a resurselor naturale presupune o agresiune asupra mediului înconjurător. Problema este ce profit poate fi realizat din exploatare, dacă acest profit acoperă refacerea mediului, cine plăteşte pentru această refacere şi dacă regenerarea este într-adevăr pusă în practică. Şi nu în ultimul rând: vor profita cu adevărat românii de exploatarea gazelor de şist? Pentru că dacă avem de-a face cu o nouă afacere pe stil OMV-Petrom sau Sterling-Marea Neagră, atunci eu unul zic pas.