Arhiva lunii mai 2013

Prima iubită a regelui Mihai, adusă la aşternut de Elena Lupescu

Jurnalul lui Carol al II lea ne spune cu amănunte povestea primei iubiri a regelui Mihai. Este vorba de o tânără numită Yvonne, „recrutată” pentru relaţia cu tânărul Mihai de chiar amanta regală Elena Lupescu. În această relaţie a fost implicat şi aghiotantul lui Carol al II lea, comandorul Ştiubei – care şi el avea o relaţie intimă cu iubita lui Mihai. Povestea de dragoste dintre regele Mihai şi Yvonne a durat aproape doi ani de zile, din 1937 până în 1939, când în urma unor negocieri dificile iubita regală a primit două milioane de lei şi a părăsit România. Dispariţia bruscă a „Yvonnichii” din viaţa lui Mihai avea să-i provoace acestuia disperarea. Regele Carol al II lea găsea timp să se ocupe de iubita fiului său în cursul verii anului 1939 – anul în care avea să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial. Am extras în continuare mai multe paragrafe din Jurnalul regelui Carol al II lea care ilustrează evoluţia primei iubiri a regelui Mihai.

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Început dificil

Conform însemnărilor lui Carol al II lea începuturile relaţiei lui Mihai cu Yvonne au fost relativ dificile:

9 aprilie 1937 Tratativele Duduii cu părinţii Yvonichii au dat rezultatul scontat, i-au acceptat propunerea, îmi pare bine pentru Mihăiţă.

13 aprilie 1937 Seara, Yvonica din nou la Mihăiţă, cu acelaşi rezultat ca prima dată.

14 aprilie 1937 Vorbit cu Duduia despre cazul Mihăiţă – Yvonica; va vorbi cu familia şi cu fata, care nu s-a ţinut de cuvânt; sunt toţi destul de interesaţi ca afacerea să se sfârşească cum dorim.

2 mai 1937 Sculat târziu. La 12 3/4, plecat cu trenul la Sinaia pentru vacanţa de Paşti. Sosit pe la 4; vremea acoperită, răcoare. D(uduia), la cină. Mihăiţă, la masa, cu Yvonica.

29 mai 1937 La 5, soseşte şi Mihăiţă, foarte impresionat de vederea lui Dan; a fost înainte de plecare la capela cimitirilui. Este o durere generală. Azi dimineaţă, a voit şi părintele Nae (Popescu) şi Preda să vorbească copiilor la şcoală de camaradul lor, dar n-au putut, căci i-au podidit lacrimile. A venit şi Yvonica să-l vază pe Mihăiţă. Au fost, după – amiază, amândoi la mine. Atmosferă tristă.

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Iubire regală

Relaţia lui Mihai cu Yvonne s-a „aşezat” în cursul anului 1938, însă în 1939 Carol al II lea a decis că este cazul ca ea să ia sfârşit. Pentru încheierea relaţiei a fost delegată tot Elena Lupescu, care a purtat discuţiile necesare. Nu se ştie ce şi-ar fi dorit Yvonne, însă cert este că nu a vrut să renunţe foarte uşor la relaţia cu vlăstarul regal:

5 iunie 1938 Întorşi seara, cinema. Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o cu orice preţ pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a angajat pentru astă-seară.

6 iunie 1938 Seara, cinema. Două filme detective, unul bun, celălalt idiot. Au fost numai D(uduia) şi Urdăreanu, Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu-i-se dorul de ieri cu Yvonica.

16 iulie 1939 Ştubei a adus răspunsul. Atât soţia sa, cât şi fata nu vor să plece în străinătate şi, mai ales, în America. Yvonica a cerut s-o vază pe Duduia. A rămas ca mâne să vie la Bucureşti şi să se mai facă un efort înainte de a trece la alte măsuri, drastice.

18 iulie 1939 La Bucureşti, o căldură fenomenală. Ziua de azi a întrecut cea de ieri. Spre seară, Duduia a văzut-o pe Yvonica, care, după multe schimbări la faţă şi vorbe adesea nechibzuite, a rămas să dea răspunsul ei mâne dimineaţă. A constatat că nu poate fi vorbă de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii.

19 iulie 1939 Yvonica a fost la D (uduia), după cum rămăsese ieri, cu răspunsul că va pleca, dar că refuză să scrie lui Mihăiţă o scrisoare de adio. (…) Seara, l-am chemat pe Malaxa să-l rog să-l lase pe Costache să meagă cu noi cu iahtul, căci, după decepţia ce o va avea Mihăiţă din cauza Yvonichii, e bine să aibă un camarad cu el.

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Supărarea lui Mihai

Pentru a-l mângâia pe Mihai, regele Carol al II lea a aranjat o croazieră regală după ce a perfectat plecarea Yvonnei – o croazieră în mijlocul unei veri fierbinţi, când întreaga lume se pregătea de război.

24 iulie 1939 Yvonica a dat scrisorile cerute şi i-sa depus la bancă dota de 2.000.000 lei.

27 iulie 1939 Ne deşteptăm ca să fim pe punte pentru intrarea în Bosfor. Sunt extrem de nervos din cauza lui Mihăiţă. Va fi pentru el o groaznică lovitură când va vedea că Yvonica nu este cu noi. La 12, aruncăm ancora în faţa Palatului Dolma Bahce. La 12 1/2, se îmbarcă Mihăiţă, pe care-l primim cu toţii foarte cald. Se înţelege uşor că disperarea lui a fost extremă, mai ales când a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conţinea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simţ de tandresă şi de inimă. Bietul copil a fost disperat şi pentru prima dată l-am văzut plângând cu nesaţ. Îşi lăsase capul pe umărul meu şi lacrimile curgeau cu nesaţ. I-am spus că nimeni mai bine decât mine pricepe desperarea lui şi adânca lui durere şi mâhnire şi că bine face că plânge, că îl va uşura. Totuşi îl rog ca în faţa celorlalţi să fie bărbat şi prinţ. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. După amiază Duduia a vorbit lung cu Mihăiţă căruia de dimineaţă Urdăreanu îi spusese că Ştiubei a venit să-i vorbească de această chestiune şi ea a primit bani. Săracul băiat este foarte adânc mâhnit şi nu vrea decât un singur lucru: s-o revadă şi să aibă o explicaţiune cu ea, căci nu mai pricepe nimica şi o iubeşte aşa de mult. Acuză pe părinţii ei şi se plânge că purtarea ei şi mai ales scrisoarea ei este urâtă, cum zice el, o scrisoare care nici unui servitor n-ar scrie. Toate prostiile ce le-a făcut a fost împins de ea să le facă şi zice că adesea, i-a atras ei atenţia, dar n-a voit să auză. Spre lauda lui, trebuie să zic că a fost foarte curagios.

4 august 1939 Un alt semn îmbucurător la Mihăiţă: a început din nou să fumeze, ceea ce e un semn că o rupe din ce în ce cu trecutul, căci el promisese Yvonichii că nu va mai fuma.

12 august 1939 Iată, s-a sfârşit şi această călătorie, la care eu şi D (uduia) ne bucurasem aşa de mult. N-a fost ce am aşteptat. Întâi, de la început, grija cea mare pentru Mihăiţă. Cel puţin de acest punct de vedere, lucrurile s-au liniştit. Pare să fie complect dizgustat de Yvonica, îndeosebi pe chestiunea că ea trăieşte cu Ştiubei.

Misterul

Cine a fost această Yvonica? Care era numele ei real? Ce s-a ales de ea în America? Dacă Securitatea ştia de existenţa ei fără îndoială că a urmărit-o şi ar trebui să existe ceva documente pe la CNSAS. Ştiau serviciile de informaţii americane cine a venit în SUA în vara anului 1939? Dacă da, atunci cu siguranţă s-au păstrat nişte documente.

Ar fi interesant de găsit şi o fotografie cu această primă amantă a regelui Mihai. Iar dacă ar putea fi identificaţi urmaşi de-ai ei sau ceva rude poate că ar avea de spus o poveste interesantă. Până atunci nu pot decât să vă recomand să citiţi cartea „Carol al II lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice” de la librăria Okian. Este o transcriere a jurnalelor regelui Carol al II lea, pline de poveşti picante şi dezvăluiri ale dedesubturilor politicii înalte de la Bucureşti în perioada interbelică.

Bomba atomică a lui Ceauşescu din 1989

Cartea lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” nu putea să apară fără să fie condamnată de Vladimir Tismăneanu (aici). E un articol cu multe piruete, ar fi o pierdere de vreme descifrarea lor; mult mai direct este însă Petre Iancu de la Deutsche Welle care zice aşa:

Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al „geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Ca de obicei, când este vorba de distrugerea unei cărţi şi a autorului ei, măciucaşii nu şi-au pierdut timpul cu lectura. Iar noua carte a lui Larry Watts este la fel ca prima: înţesată cu documente în mare parte inedite sau ignorate, documente care îi susţin întreaga argumentaţie. Mai mult, Larry Watts a preferat să se bazeze pe documente din afara României, tocmai pentru a nu fi acuzat de „pactizare” cu Partidul Comunist Român şi temuta Securitate. Precauţie inutilă, istoria comunismului din România trebuie scrisă conform directivelor lui Vladimir Tismăneanu şi nu altfel (o situaţie care îl pune pe pontiful anticomunist pe aceeaşi treaptă cu Roller, dar aceasta este o altă discuţie).

Dar să revenim la „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece”: în anul 1989 România devenise ţinta unei operaţiuni de propagandă neagră care urmărea să transmită un set de mesaje cu „încadrare juridică”: Ceauşescu ar deţine bomba atomică, Ceauşescu intenţionează să atace Ungaria, Ceauşescu supune minoritatea maghiară unui genocid. Ceauşescu, un dictator dement şi periculos care călca în picioare toate principiile fundamentale ale ONU. Set identic de acuzaţii cu cele aduse lui Saddam Hussein (Ceauşescu a ratat asocierea cu terorismul internaţional Ossama bin Laden, dar îl are în cârcă pe Carlos Şacalul).

Sursa de unde erau propagate aceste informaţii în 1989: Budapesta. Larry Watts le demontează pe rând în noua sa carte: România nu avea bomba atomică, România nu intenţiona să atace Ungaria. Iar despre genocidul practicat de Ceauşescu împotriva ungurilor din România ne lămurim foarte repede dacă aruncăm o privire la evoluţia demografică.

evolutia-demografica-a-maghiarilor-din-romania

Numărul maghiarilor din România a crescut constant, abia după 1990 începe o scădere abruptă – dar nici vorbă de genocid, este un fenomen general pentru populaţia României (emigrare, scăderea natalităţii).

Mai mult: ceea ce spune Larry Watts spre indignarea unora în 2013 era cunoscut încă din 1989. Departamentul de analiză al postului de radio Europa Liberă a demontat punct cu punct toate acuzaţiile propagate de Budapesta în vara anului 1989: nici vorbă de bombă atomică, nici vorbă de intenţii agresive împotriva Ungariei, nici vorbă de genocidă (puteţi descărca documentul aici, în limba engleză). Doar că adevărul nu interesa pe nimeni în 1989, aşa cum nu interesează în 2013.

Noua carte a lui Larry Watts o puteţi găsi la librăria online Libris.

cei-dintai-vor-fi-cei-din-urma-romania-si-sfarsitul-razboiului-rece_1_produs

Gânduri pentru o Wikipedia medievală a românilor

Am câteva idei despre cum s-ar putea face o Wikipedia a evului mediu românesc, o chestie solidă, serioasă. Nu e foarte greu şi ar rezulta o bază de date care ar putea fi folosită în foarte multe feluri.

Primul pas: toate documentele medievale

Unitatea de bază a acestei Wikipedia ar urma să fie documentele păstrate până la noi, de la Basarab I până la Constantin Brâncoveanu. Nu este foarte greu, dar e mult de muncă. Mai întâi trebuie montat un motoraş de Wikipedia pe un domeniu .ro. Apoi trebuie introduse rezumatele documentelor emise de voievozi (documente gata editate, traduse şi cu rezumatele făcute, pe www.dacoromanica.ro se găsesc în format pdf parte din aceste documente, restul se găsesc pe la bibliotecile mari). Rezumatele trebuie introduse cu mai multe câmpuri cheie: data emiterii documentului, numele voievodului, locul, marii dregători amintiţi, moşiile etc. (sunt şi nişte standarde internaţionale după care ne putem ghida, cunosc eu pe cineva care ştie mai multe). Nu e mare lucru, colecţiile DIR şi DRH conţin vreo 10.000 de documente. După ce terminăm cu astea luăm şi Catalogul documentelor medievale (aici e mai mult de lucru). Apoi introducem în baza asta de date şi scrisorile de la voievozi şi boieri editate de Ioan Bogdan, Tocilescu, Iorga şi Giurescu. Şi după ce introducem vreo 30.000 – 40.000 de documente edite, mergem şi la filialele Arhivelor Naţionale din fiecare judeţ şi băgăm în baza de date documentele inedite din inventarele lor. Iar când vom termina şi această fază a proiectului punem la pagina fiecărui voievod citatele din cronici despre domnia fiecăruia. Dacă chiar vrem să facem treaba completă putem începe să introducem şi informaţiile din arhivele străine, deşi aici chiar este mult de muncă.

De ce?

Păi vom avea aşa: pagina fiecărui voievod cu un scurt rezumat biografic, lista documentelor emise de el, lista documentelor în care este amintit plus ce spun cronicile despre el şi domnia lui. Putem să facem astfel de pagini şi pentru soţiile voievozilor. Iar dacă indexarea este făcută deştept putem face interogări complexe. Putem vedea istoria unui sat de la înfiinţarea lui. Putem vedea evoluţia familiilor boiereşti şi a clanurilor care i-au condus pe români, istoria oraşelor. Indexarea şi interogările încrucişate constituie esenţa.

Cine?

Păi dacă e Wikipedia, oricine. Punem la dispoziţia doritorilor colecţiile de documente în format pdf şi tot ce trebuie să facă este să transcrie rezumatele documentelor. O mână de aleşi se pot ocupa de indexare. Şi mai trebuie un plan de lucru, adică ne apucăm de un volum de documente şi nu începem altul până nu-l terminăm pe cel început. Voluntari?

Sigiliul voievodului Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, 1499

Sigiliul voievodului Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, 1499

Cât au scris românii în evul mediu

Damian P. Bogdan număra în 1956 aproape 7.000 de documente slavo-române emise de cancelariile domneşti din Valahia (cca. 3.000) şi Moldova (4000, plus 11 altele din Transilvania) pentru secolele XIV – XVII (Documente privind istoria României, Introducere, vol I, p. 114). Destul de multe, dacă ţinem cont că este vorba de cele mai pretenţioase documente, scrise pe pergament, multe cu semnăturile voievozilor, documente care atestau proprietatea asupra pământului sau diferite privilegii (bine păstrate şi cu şanse mari de supravieţuire). Românii au început să scrie în slavonă aşa cum occidentalii au început să scrie în latină, sub influenţa bisericii. Din ce ştiu eu, cel mai vechi document slavon păstrat este de la Vladislav, voievodul Ţării Româneşti, din anul 1369 (se găseşte la Arhivele Naţionale Braşov, este un privilegiu comercial pentru negustorii saşi).

Însă din ce ştiu nimeni nu s-a apucat să numere câte înscrisuri produse în ţările române s-au păstrat în total. Întâmplător am dat peste un studiu al lui Petre Petcuţ privind preţurile robilor ţigani între anii 1593-1653 (Anuarul Centrului de Studii Rome I/2008). Petre Petcuţ a numărat pentru această perioadă 8.000 de înscrisuri inventariate doar în Ţara Românească.

La un moment dat o prietenă mi se plângea că românii nu scriau în evul mediu. Părerea mea este totuşi că scriau destul de mult şi este falsă impresia că românii din evul mediu erau nişte primitivi.

sigiliu-roman-1392

Pecete de la voievodul Moldovei Roman, din anul 1392

Sport şi sănătate pentru nemţoaice în epoca nazistă. Galerie foto

Bund Deutscher Mädel – Liga Fetelor Germane a fost organizaţia care s-a ocupat de educaţia nazistă a fetelor din Germania. Tabere, instrucţie, marşuri, gimnastică, îndoctrinare. Am adunat aici câteva imagini de la activităţile BDM din anii ’30 – ’40.

Când şi cum s-au hotărât ruşii să anexeze Basarabia. Trei documente

Pe 16 mai 1812 Rusia a anexat Basarabia prin semnarea Păcii de la Bucureşti cu Imperiul Otoman. Dar cum le-a venit ruşilor ideea să anexeze Basarabia? Principatele române au fost răvăşite în tot secolul al XVIII lea de zeci de războaie purtate între imperiile vecine. Teritoriile românilor deveniseră un fel de teren pentru înfruntarea dintre armatele turcilor, austriecilor şi ruşilor, însă singura anexare teritorială a fost cea a Bucovinei din 1775, luată de austrieci.

Se pare că ruşii au ajuns la ideea anexării Principatelor române (sau cel puţin a unei părţi din acestea) cu câţiva ani mai înainte de anexarea propriu-zisă. Pe 14 iunie 1807 Napoleon îl înfrângea la Friedland pe ţarul rus Alexandru I. În paralel, mai la sud, armatele ruse ocupaseră Moldova şi Valahia la sfârşitul anului 1806 (când generalul Michelson emitea o proclamaţie în numele ţarului prin care promitea respectarea drepturilor acestor principate, mai multe detalii aici).

Împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru îşi împart Europa la Tilsit

Împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru îşi împart Europa la Tilsit

La 7 iulie 1807 împăratul Napoleon şi ţarul Alexandru semnau tratatul de la Tilsit în care se prevedea clar la articolul 22 retragerea trupelor ruse din Principatele române:

Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahiei şi Moldovei, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Sultanului până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv între Rusia şi Poarta otomană.

La 10 iulie 1807 ţarul Alexandru îi trimitea generalului Michelson (comandantul trupelor ruse din Principatele române) ordinul de retragere dincolo de Nistru. Generalul nu s-a grăbit foarte tare să se retragă şi oricum, diplomaţia rusă stabilise două principii pentru negocierile cu francezii: primul – nici un fel de cedare din teritoriile Rusiei; al doilea – schimburile teritoriale trebuiau făcute pe socoteala altor ţări. În privinţa evacuării militare a Principatelor române diplomaţii ruşi urmăreau ca Napoleon să nu se poată amesteca în negocierile lor cu turcii (vezi primul document de mai jos).

Răsturnarea de situaţie a venit pe 19 august 1807 când ministrul de externe rus, baronul Budberg, i-a recomandat ţarului Alexandru să nu îşi retragă trupele din Principatele române (vezi al doilea document de mai jos, sugestia iniţială a venit din partea generalului Michelson). Motivaţia acestei încălcări a Tratatului de la Tilsit vechi de nici o lună era una militară: retrăgându-se dincolo de Nistru ruşii ar fi pierdut o poziţie strategică faţă de turci (demarcaţia pe Dunăre fiind mai interesantă decât demarcaţia pe Nistru). Ţarul a fost de acord cu propunerea ministrului său şi a doua zi, pe 20 august 1807, pleca de la Sankt Petersburg către Bucureşti ordinul către generalul Michelson prin care i se transmitea acestuia să nu se retragă din Principatele române şi îi erau făcute o serie de sugestii pentru motivarea diplomatică a acestei acţiuni.

Andrey Iakovlevici von Budberg, ministrul de Externe al Rusiei 1806-1807

Andrey Iakovlevici von Budberg, ministrul de Externe al Rusiei 1806-1807

Acesta a fost momentul în care ruşii s-au hotărât să nu se mai retragă din teritoriile românilor. Au urmat ani de negocieri între ruşi şi otomani, între ruşi şi francezi, au fost propuse multe proiecte de împărţire a Europei şi a lumii în cadrul cărora românii erau o simplă monedă de schimb. Până în 1812 ruşii şi francezii au discutat de zeci de ori despre teritoriile românilor, existând inclusiv varianta anexării în bloc a Valahiei şi Moldovei la Imperiul Ţarist. Până la urmă a fost anexată doar Basarabia în 1812 – însă momentul în care ruşii s-au hotărât să nu mai plece de pe teritoriile românilor a fost 19 august 1807, ziua în care baronul Budberg i-a recomandat ţarului să încalce Tratatul de la Tilsit şi să nu îşi mai retragă trupele din Valahia şi Moldova.

Ivan Ivanovici Michelson, generalul rus care a avut ideea să nu se mai retragă din Principatele române (sursa foto istoria.md)

Ivan Ivanovici Michelson, generalul rus care a avut ideea să nu se mai retragă din Principatele române (sursa foto istoria.md)

DOCUMENTE

1. Fragment din memoriul rus intitulat: «Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să trateze încheierea păcii. Puncte de discutat între plenipotenţiarii rus şi francez.» iunie 1807. Diplomaţia rusă se pregătea pentru negocierile de pace şi îşi stabilea principalele linii de acţiune. Deşi armata rusă fusese înfrântă pe câmpul de luptă, se căutau mijloace pentru a fi păstrată stăpânirea asupra Principatelor române Valahia şi Moldova. Redactat imediat după o înfrângere militară majoră, memoriul de mai jos stabileşte în anexa sa un principiu al reciprocităţii pentru evacuarea Principatelor române.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 562-567).

Integritatea Imperiului Rus propriuzis. După intenţiile pe care inamicul le-a manifestat din momentul primelor propuneri de armistiţiu care i-au fost făcute, nu părea că cineva vrea să conteste acest punct capital. Deci, nu va mai trebui menţionat, doar dacă se simte că Rusia este departe de a se afla într-o situaţie de a face sacrificiul unei părţi oarecare din teritoriul său. […]

[…] 3) Evacuarea Moldovei şi Valahiei. Fără îndoială, va fi de dorit ca făcând pacea cu Franţa noi să ne putem păstra posibilitatea de a trata de comun acord cu Poarta. Însă cum nu ne putem face iluzii de a putea evita intervenţia lui Bonaparte în acest aranjament, trebuie să încercăm, promiţând evacuarea celor două principate, obţinerea obligaţiei ca până la pacea definitivă între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia vor rămâne în deplina stăpânire a drepturilor şi privilegiilor ce le-au fost acordate începând cu tratatul de la Kainargi. […]

2. Referatul baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către Împăratul Alexandru I, din 19 August 1807. Petersburg, prin care se cere renunţarea la evacuarea Principatelor române. Acesta este primul document care indică faptul că Imperiul Ţarist nu avea în realitate nici cea mai mică intenţie să respecte prevederile Tratatului de la Tilsit. Ambiguităţile din înţelegerea realizată între cei doi împăraţi urmau să fie folosite de abilii diplomaţi ruşi pentru a negocia păstrarea Valahiei şi Moldovei sub stăpânirea ţaristă.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 594-595).

Prezentându-vă rapoartele generalului Michelson şi cel al consilierului personal Laşkarev referitoare la deschiderea negocierilor între acesta şi plenipotenţiarul turc cred că am datoria să prezint Majestăţii Voastre Imperiale opinia mea despre importanţa care există pentru noi ca armatele noastre, în parte cel puţin, să rămână în Principate până la pacea definitivă şi să nu se retragă în josul Nistrului. Deşi a fost stipulat, într-un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa, că după semnarea actului de armistiţiu între armata turcă şi a noastră cele două oştiri să se retragă peste Dunăre şi Nistru pentru toată perioada cât vor dura negocierile până la pacea definitivă, de acest articol profită numai Poarta şi este în dezavantajul nostru. Din moment ce armatele noastre vor fi în josul Nistrului ce ar putea să împiedice turcii să facă incursiuni în Valahia, traversând Dunărea şi să devasteze ţinuturile de acolo? În caz că nu se încheie pacea definitivă, trei sau patru zile le vor fi suficiente pentru turci să traverseze Dunărea şi să ocupe nu numai cetăţile din partea stângă a acestui fluviu, unde se găsesc acum trupele noastre, însă de asemenea şi alte localităţi şi locuri fortificate care se află acum în mâinile noastre, înainte ca armatele din josul Nistrului să poată întreprinde cele mai minime măsuri pentru a se opune. Am pregătit în baza acestei opinii o depeşă pentru generalul Michelson pe care o supun aici aprecierii Majestăţii Voastre Imperiale.

3. Scrisoarea baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către generalul Michelson, din 20 august 1807, Petersburg, prin care i se aduc la cunoştinţă comandantului trupelor ruse din Principatele române condiţiile şi metodele prin care trebuie menţinută prezenţa militară rusă în Valahia şi Moldova.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900 p. 597-599).

Au fost primite la timp toate rapoartele Excelenţei Voastre către Majestatea Sa Împăratul, la fel ca şi celelalte pe care mi le-aţi adresat personal cu diferite ocazii. Ultimul, din data de 5 a acestei luni, au ajuns ieri printr-un curier special. Am văzut conţinutul său şi Împăratul a binevoit să-mi ordone să vă comunic, domnule, voinţa sa supremă, pe care am onoarea să v-o prezint.

Majestatea Sa Imperială este complet de acord cu observaţiile conţinute în rapoartele Dumneavoastră precedente referitoare la dificultăţile care pot urma retragerii armatelor noastre în josul Nistrului în cazul în care pacea definitivă cu Poarta nu va fi încheiată. Primele instrucţiuni privind armistiţiul, date de Excelenţa Voastră în acest sens printr-un rescript imperial din 28 iunie s-au bazat pe un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa; însă incovenientul suprem al acestei măsuri constă incontestabil în distanţele disproporţional inegale la care se află cele două armate după retragere faţă de poziţiile pe care le ocupă acum. Turcii vor putea trece Dunărea din primul moment şi să ocupe poziţii mai avantajoase şi totodată majoritatea cetăţilor unde se află armatele noastre acum, înainte ca acestea să treacă Nistrul din nou. Ţelul principal al armistiţiului trebuie să fie încetarea completă a ostilităţilor şi începerea imediată a negocierilor pentru pacea definitivă. Cele două puncte, semnate deja de către plenipotenţiari şi pe care ni le-aţi comunicat, conţin tot ce trebuie în acest sens. Ar fi mult de dorit ca actul însăşi să prevadă aceste stipulări şi Împăratul să vă încredinţeze într-o manieră specială grija eforturilor dumneavoastră perseverente. Trebuie doar extins mai mult primul punct pentru a-i cuprinde şi pe sârbi în armistiţiu sau să se introducă un articol special în acest sens; cât despre retragerea celor două armate, este de dorit, din motivele enunţate mai sus, să fie trecută complet sub tăcere: ca armatele turceşti să rămână acolo unde se găsesc în momentul armistiţiului, cu condiţia ca noi să ne păstrăm poziţiile ocupate, chiar şi dacă trebuie să reducem numărul trupelor care se găsesc acum acolo.

În cazul în care (ceea ce va fi extrem de regretabil) au stipulat deja retragerea armatelor sau că a fost imposibil de a aduce modificări, este esenţial pentru noi ca voi să încercaţi să tărăgănaţi, sub diferite pretexte favorabile, lucrurile în ceea ce ţine de retragerea completă a armatelor noaste. Articolele al douăsprezecelea şi al cincisprezecelea al proiectului turc nu pot figura în actul de armistiţiu, căci ele trebuie să formeze temeiul negocierii tratatului definitiv de pace; însă dacă, în schimbul bunăvoinţei noastre referitor la unele articole, noi putem obţine articolul care ne este necesar, referitor la menţinerea unei părţi mai mici a trupelor noastre în principate, pot obţine imediat restituirea insulei Tenedos şi chemarea în porturi a forţelor noastre maritime de la Marea Neagră din locurile unde sunt plecate. […]

În sfârşit, trebuie să adaug, de asemenea, că dispoziţia cu care am fost de acord şi care stipulează, că în cazul în care nu se încheie pacea, ostilităţile să nu înceapă înaintea primăverii, nu este nicidecum în acord cu interesele noastre. Turcii ţin la ea, pentru că ei nu pot primi întăririle din Asia înainte de primăvară, în timp ce noi în toate anotimpurile putem să mobilizăm armatele noastre într-un număr superior de trupe. Din aceste considerente, este de o necesitate mare pentru noi ca acest articol să fie modificat şi să se stipuleze în locul său că în caz de redeschidere a ostilităţilor cele două părţi vor fi absolvite de a da un avertisment cu treizeci de zile înainte. Majestatea Sa Imperială recunoaşte în întregime eforturile perseverente ale Excelenţei Voastre în această problemă.

Fetele din Bucureşti la ştrand, în 1941. Galerie foto

Câteva imagini cu ştrandurile bucureştene Floreasca şi Bragadiru în vara anului 1941, din colecţia fotografului german Willy Prager.

Autobiografia lui Vladimir Putin povestită de însuşi autorul ei

Vladimir Putin: În realitate viaţa mea este foarte simplă, se vede ca în palmă. Am terminat şcoala, am intrat la Universtate.

Am terminat Universitatea – am intrat în K.G.B.

Am încheiat cu K.G.B.-ul – din nou la Universitate.

De la Universitate – la Sobceak.

De la Sobceak – la Moscova, la Direcţia Treburi.

După aceea – în aparatul preşedintelui.

De acolo – la F.S.B.

După aceea, m-au numit premier.

În prezent – preşedinte în funcţie. Asta-i tot!

Reporter: Au fost, însă, şi detalii?!?

Vladimir Putin: Da, au fost.

Extras din cartea „La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000

Putin

 

Sparta, căluşarii şi Jocul lui Ender

De mii de ani există o singură reţetă pentru crearea de războinici. Tineri supuşi izolării sociale, presiunilor fizice şi psihice care să îi transforme pentru a crede că singurele şanse de supravieţuire sunt capacităţile proprii şi sprijinul camarazilor. În societăţile tribale această izolare socială însoţită de dificultăţi constituia şi ritul de transformare a adolescentului în bărbat (de la pieile roşii la războinicii leopard din Africa). Mecanismul a fost „industrializat” de spartani, a căror societate avea drept singur scop crearea de războinici perfecţi. Şi atenienii aveau o instituţie similară, efebia, care însă era pe o durată determinată – scopul atenienilor era să creeze cetăţeni, nu doar războinici. Acelaşi rol îl aveau şi „lupii daci”. Căluşarii au fost şi ei o confrerie războinică (izolare socială, abstinenţă sexuală, antrenamente dure; „dansul” lor nu este altceva decât o formă de antrenament şi războinicii spartani „dansau” toată ziua, doar că mişcările din dans repetau mişcările de luptă).

Asta este povestea din „Jocul lui Ender” – povestea creării unui războinic perfect după o reţetă veche de mii de ani. Tocmai ce a fost lansat trailerul filmului:

Şi o imagine din film.

Jocul-lui-Ender

De comparat cu discursul sergentului Hartman din „Full Metal Jacket”.

If you ladies leave my island, if you survive recruit training, you will be a weapon. You will be a minister of death praying for war. But until that day you are pukes. You are the lowest form of life on Earth. You are not even human fucking beings. You are nothing but unorganized grabastic pieces of amphibian shit! Because I am hard, you will not like me. But the more you hate me, the more you will learn. I am hard but I am fair. There is no racial bigotry here. I do not look down on niggers, kikes, wops or greasers. Here you are all equally worthless. And my orders are to weed out all non-hackers who do not pack the gear to serve in my beloved Corps. Do you maggots understand that?

În rest, abia aştept să ajungă şi în România filmul „Jocul lui Ender”. Orson Scott Card, autorul cărţii, tocmai ce mi-a devenit mai simpatic după ce am citit următorul comentariu la adresa lui pe Youtube:

Orson ScottCard, the author of Ender’s Game, is a raging homophobe who has advocated a violent overthrow of the US Government before the legalization of equal marriage laws. And has used his money and power (as a board member of the „National Organization for Marriage”) to make life harder for LGBT people just trying to have equal rights under the law and live their lives in peace. I will not be supporting him by seeing this film.

Pentru cei care nu aţi citit „Jocul lui Ender” puteţi găsi cartea aici.