Arhiva lunii iunie 2013

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă). Pentru toţi oamenii întregi la cap era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp.

În perioada interbelică soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia). Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

Înaintea semnării acordului de la Munchen, de la stânga la dreapta: premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii. Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba. La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război. Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă. La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei. În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!). De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940. Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România. De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva. Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

Atrocităţile sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din iunie 1940

La începutul anului 1940 regele Carol al II-lea le promitea basarabenilor că nu îi va abandona în faţa sovieticilor (detalii aici). Însă regimul de corupţie care domnea în România a lăsat armata fără armament, iar sistemele de alianţe care garantau graniţele României dispăruseră de mult. Pe 28 iunie 1940 România a cedat Basarabia fără luptă. În rândurile de mai jos puteţi citi un raport al Serviciului Secret de Informaţii care sintetiza dezastrul retragerii armatei şi autorităţilor române din Basarabia. Până la urmă a fost un rezultat de neevitat al corupţiei.

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre retragerea din Basarabia

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatului

1. În termen de patru zile, cu începere dela 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române.

2. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de forţele Armatei Roşii.

3. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

4. Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc..

5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor şi autorităţilor române

Trupele şi autorităţile române au căutat să respecte întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; cunoscându-se însă că evacuarea în acest termen nu se va putea realiza complect, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor iniţiale, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

A. Comportarea sovietelor în timpul retragerii armatei şi autorităţilor române

Comportarea guvernului sovietic

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-odată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie. În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeu conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcarea de paraşutişti, fapt ce a împiedicat şi desorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei. În acelaş timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea şi înarmarea elementelor ostile şi tulburente locale prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor. aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând aresări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul şi încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că, unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovitice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origină cu rechiziţiile (animale, cai şi căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi Autorităţilor române de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecierei jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărire a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S..

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a isbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de libertate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând Basarabenilor şi Bucovinenilor acelaş regim şi bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţa, ascunzând contrasturile dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din U.R.S.S., şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei cari voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

B. Comportarea sovietelor după retragerea Armatei şi Autorităţilor Române

Comportarea faţă de ofiţerii arestaţi

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo.

b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anti-comunist şi anti-sovietic.

c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltraterea soldaţilor basarabeni de sub comandă.

d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi de a se pregăti pentru un eventual războiu împotriva U.R.S.S..

e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldaţi şi populaţia civilă.

f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii români au făcut şi ordonat rechiziţii dela populaţia basarabeană şi bucovineană.

g) În şfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi. În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări – să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi.

Deasemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare. Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări – presiuni şi maltratări morale – să dea informaţiuni asupra organizării şi dotării Comandamentului Armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor din România.

Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informaţiuni asupra intenţiunilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui tratamentulo la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării. Deasemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaăi grade, sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul reţinerii

Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şiinfractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile. Erau cazaţi câte 16-18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi săîşi aştearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă, şi preparată în condiţiuni infecte, constând în general dintrîo apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi, şi uneori ciorbă de varză şi sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaş ceai sau apa dela macaroane.

Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile şi în hârdău.

Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. Deasemenea nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

Din cauza promiscuităţii, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii, şi din cauza lipsei de îngrijire higienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medici cât şi medicamente strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină şi tinctură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente.

Paznicii închisorii şi sentinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării. Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primt toate lucrurile. Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoscă învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiunile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

C. Atitudinea faţă de populaţia civilă

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă.

Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de traiu.

Intelectualii români erau deasemenea arestaţi şi duşi în interiorul U.R.S.S., mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi fost ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunţurilor făcute şi a informaţiunilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriu român.

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S..

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostateci. Mutora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române. Deasemenea foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.

Mulţi foşti funcţionari români, cari nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să contuinue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei, bisericile au fost redeschise, însă cei cari le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arăta că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a) În primul rând se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentrucă acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

b) În al doilea rând, prin teroarea deslănţuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia Armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S..

c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

Presa online va fi pe bani. Dar nu în România

De la Victor Kapra via Zoso am aflat de un studiu despre viitorul jurnalismului online realizat de Reuters Institute for the Study of Journalism. Ce-mi place la acest studiu: în viitor se va plăti pentru ştirile de pe internet pentru simplu motiv că ştirile gratis sunt de calitate slabă (detalii aici).

Tinerii între 25-34 de ani sunt cei mai dispuşi să plătească pentru ştiri online, bărbaţii sunt mai dispuşi decât femeile la aşa ceva, utilizatorii de tabletă şi smartphone sunt mai înclinaţi să plătească pentru ştiri digitale, oamenii cu mai mulţi bani sunt cei care vor informaţii de calitate contra cost, latinii sunt înclinaţi să plătească pentru articole „la bucată” în vreme ce nordicii plătesc abonamente periodice, în Marea Britanie procentul celor care cumpără ştiri pe internet a crescu de la 4% la 9% într-un singur an, în general majoritatea oamenilor se aşteaptă într-un fel sau altul ca în viitor să plătească pentru ştiri pe internet.

Bineînţeles, studiul este valabil pentru ţările Europei occidentale, România rămâne o junglă din punctul de vedere al mass-media. Noi retrăim începuturile jurnalismului de prin secolul al XIX-lea, doar că fără tipar cu linotip, pe Facebook, bloguri şi platforme de ştiri: re-inventăm limba română, ştirile sunt îngropate în articole de opinie. Şi în general nu se prea poate vorbi de mass-media în România, avem de-a face cu diverse surse de propagandă ale unor grupuri de interese politico-economice. Greu de spus când vom ajunge din urmă tendinţa existentă în Europa occidentală. Cel mai probabil în momentul în care românii vor reveni la convingerea „aţi minţit poporul/ cu televizorul”.

Aleksandr Dughin la Chişinău şi puţină teorie a constipaţiei

Prizonier la Moscova, şeful spionilor români Eugen Cristescu a fost interogat săptămâni la rând despre Mişcarea Legionară. Erau atât de fascinaţi sovieticii de legionarii români, încât Cristescu nu doar scria volume de declaraţii, dar ţinea prelegeri în faţa unor săli pline cu tipi care luau notiţe cu acribie. Sovieticii vroiau să ştie cât mai multe despre ideologia legionară, modul de organizare, măsurile luate de autorităţi împotriva Mişcării Legionare, cauze şi efecte etc.

Sunt puţin cunoscute anumite detalii istorice. De exemplu „Protocoalele înţelepţilor Sionului” au fost publicate prima dată în foileton de ziaristul Pavel Cruşevan originar din Basarabia (din satul Ghindeşti). „Protocoalele înţelepţilor Sionului” au apărut în august-septembrie 1903 în ziarul Znamya de la Sankt Petersburg. Pavel Cruşevan deţinea la Chişinău ziarul Basarabeţ (de limbă rusă) considerat că a incitat la pogromul anti-evreiesc de la Chişinău din aprilie 1903. Pavel Cruşevan era un membru marcant al „Sutelor Negre”, o organizaţie pro-monarhică, sprijinitoare a autoritarismului ţarist.

Aproape nici un istoric nu a studiat legătura dintre pogromul anti-evreiesc de la Chişinău din aprilie 1903 şi răscoalele ţărăneşti din România din 1907. Răscoalele din 1907 au început în regiunea Moldovei ca pogromuri anti-evreieşti – însă detaliile documentare lipsesc (în mare parte datorită faptului că regele Carol I a strâns majoritatea documentelor referitoare la aceste evenimente şi cel mai probabil le-a distrus; nu prea e motiv de laudă să pui armata împotriva propriului popor). Oricum, din studiile publicate până acum reiese că Poliţia de Siguranţă urmărea în 1907 pista unei influenţe externe în răscoalele ţărăneşti, un „export” din Basarabia (grefat pe o situaţie internă extrem de instabilă din punct de vedere social). Mergând mai departe, trebuie amintită gruparea de extremă dreapta de la Iaşi dinainte şi de după Primul Război Mondial (A.C. Cuza) ale cărei (posibile) legături şi influenţe venite de la Sutele Negre din Chişinău nu au fost până acum studiate (din ce ştiu eu). Un detaliu care m-a frapat: denumirea organizaţiei „Sutelor Negre” de la Chişinău era „Uniunea Arhanghelului Mihail”. Şi mai trebuie să amintesc de „pista sovietică” în rebeliunea legionară din ianuarie 1941: Serviciul Secret de Informaţii condus de Eugen Cristescu afirma că legionarii ar fi folosit armament şi muniţie de provenienţă sovietică (deşi este posibil ca Cristescu să-i fi furnizat lui Ion Antonescu „muniţie” pentru discuţiile cu naziştii).

Revenind la zilele noastre: azi a sosit la Chişinău politologul rus Aleksandr Dughin. Un alt „export” interesant de la Moscova pentru români. Dughin spune în esenţă că Basarabia este românească şi ar trebui să se unească cu România. Cu o condiţie: România să se alăture Rusiei, să fie de partea Uniunii Eurasiatice. Dughin are o întreagă teorie: pe lumea asta există „popoare ale mării” cărora li se opun „popoarele uscatului”. „Popoarele mării” colonizează şi se ocupă cu comerţul, sunt predispuse schimbărilor, în vreme ce „popoarele uscatului” sunt sedentare, legate de pământ şi de tradiţii. V-aţi prins cine este cine. Sunt curios să văd ce va spune Dughin la Chişinău (au început deja să apară unele chestii, dar sunt în rusă…, aşteptăm traducerile).

Recomandare de carte: „Bolundu'” de Maestrul Kyre

Maestrul Kyre al „Şcolii de la Victoria” a scos carte. Îi zice „Bolundu’” şi se găseşte la chioşcul din faţa Muzeului Literaturii din Bucureşti. În curând în toate librăriile din ţară şi de la Buhuşi. Poate chiar şi pe internet! (vă anunţ dacă va fi cazul)
Deşi cartea Maestrului Kyre nu este cu poezii, are totuşi o poezie pe coperta a IV-a.

Poezia poeziilor

(Stocadă)

1. De-ar fi să scriu 140 de poezii,
Aşa meseriaş ca şi acum n-aş fi.
2. De-ar fi să scriu 145 de poezii,
Aşa meseriaş ca şi acum nu m-aş simţi
3. De-ar fi 155 de poezii să scriu,
Nici gând aşa meseriaş ca şi acum să fiu.
……………………………………………………….
n-1. Dar de la 195 de poezii în sus,
Meseriaşi ca mine alţii nu-s.
n. Aşa că tu să nu te simţi pizmaş
Că nu eşti chiar aşa meseriaş.
n+1. Şi chiar de-ar fi (absurd!) să nu mai scriu,
Meseriaş ca mine zău de ştiu.

COPERTA-BOLUNDU

Recomand.

Galerie foto: Odesa sub ocupaţia română în 1943

M-am gândit să completez cu mai multe imagini amintirile unui rus care a trăit în Odesa din timpul ocupaţiei române, amintiri publicate de ziarul Timpul de la Chişinău. Iată aici un fragment din memoriile lui Evgheni Tverskoi:

Treptat, viaţa în Odesa s-a normalizat. Staliniştii au lăsat însă multe distrugeri. Întreprinderile din Odesa au fost aruncate în aer. Depozitele cu produse alimentare, la fel, au fost nimicite, iar intrarea în port a fost blocată de vase scufundate.

Românii au reconstruit, în primul rând, bisericile. Ulterior, au demarat lucrările de refacere a fondului locativ-comunal. Muncitorii şi ţăranii s-au implicat activ. Pentru opt ore de muncă ei primeau 4-7 mărci. Administraţia orăşenească i-a asigurat cu raţii, care depăşea până şi normele din Germania. Precizez că un singur muncitor primea în fiecare lună – 0,5 kg de unt, un litru de ulei de floarea-soarelui, 2 kg de zahăr, 5-6 kg de cereale, făină şi macaroane, 2 kg de carne, o jumătate de litru de vodcă, 300 de ţigări şi un kilogram de pâine pe zi.

(…)

Oamenii erau asiguraţi nu doar cu o bucată de pâine. Au apărut şi locuri de distracţie. Românii au renovat Opera orăşenească din Odesa. Binecunoscutul tenor Seliavin a fost numit directorul acesteia (în timpul regimului stalinist el primea o pensie mizeră). Românii şi germanii veneau la Odesa ca să ascultele operele „Boris Godunov”, „Evgheni Oneghin” sau baletele „Lacul lebedelor”, „Frumoasa adormită” etc. De asemenea, a fost reconstruit Conservatorul din Odesa condus de celebra interpretă Lidia Lipkovskaia.

Şi acum imaginile, provenite din arhiva fotografului german Willy Pragher.

Ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova. Mapa secretă a lui Lenin

În 1965 Brejnev i-a spus lui Ceauşescu că aurul din tezaurul României de la Moscova a fost furat de alb-gardişti. Brejnev minţea fără să clipească şi atunci când spunea că arhivele lor nu conţin date despre soarta aurului românesc după ce acesta a fost evacuat în Siberia. Minciuna „aurul românesc a fost furat şi cheltuit de alb-gardişti” nu era nouă, încă din 1921, la o întâlnire de la Varşovia, diplomaţii sovietici le-au spus acelaşi lucru reprezentanţilor României. Doar că documentele sovietice, puţine şi ieşite greu la iveală, spun altă poveste.

Lenin

Mapa secretă a lui Lenin

Documentele lui Lenin au fost accesibile istoricilor puţină vreme în 1993, după care arhivele au fost din nou închise. Chiar şi aşa, a mai ieşit câte ceva la lumină. În septembrie 1921 Lenin i-a cerut ministrului de Finanţe să îi prezinte un inventar precis al rezervelor de aur deţinute, subliniind că vrea să ştie exact soarta aurului românesc. Bolşevicii aveau nevoie de mijloace de plată forte pentru a-şi începe programul de reconstrucţie. Lenin a primit rapid răspunsul în 1921: aur românesc în valoare de 117,5 milioane ruble aur. La începutul anului 1922 un nou raport i-a fost transmis lui Lenin, iar aurul românesc era evaluat la 108 milioane ruble aur (semn că începuse cheltuirea lui). Tot în 1922, în luna august, un nou raport secret vorbeşte despre rezervele de aur din Sala Armelor de la Kremlin (fără să spună expres că este aur românesc, dar acolo fuseseră depozitate lăzile cu tezaurul BNR) – concluzia era că existau 1.357 de lăzi cu aur care nu fuseseră încă inventariate.

Problema aurului românesc şi ruta americană

Există percepţia falsă că aurul românesc trimis la Moscova a fost sub formă de lingouri. În realitate, cele 1.738 de casete expediate la Moscova în decembrie 1916 conţineau monede de aur, germane şi austriece în mare parte, şi foarte puţine lingouri marcate de BNR (de aici apar tot felul de confuzii în ceea ce priveşte evaluarea valorii aurului, cert este că au fost trimise la Moscova 93,4 tone de aur).

În 1921 presa americană sesiza o adevărată avalanşă de aur pe piaţa SUA şi se întreba dacă nu cumva aurul provenea din Rusia bolşevică, aflată în acel moment sub embargo. Ambasadorul american la Bucureşti a început în acelaşi an să se intereseze foarte insistent despre simbolurile româneşti de pe lingourile de aur şi soarta tezaurului de la Moscova. Fără să existe dovezi clare, este foarte posibil ca aurul românesc de la Moscova să fi fost (cel puţin parţial) topit şi folosit pentru a finanţa programul bolşevic de reconstrucţie.

Minciuna rămâne

Alb-gardiştii din Siberia au suferit principalele înfrângeri încă din 1919, iar la începutul lui 1920 a fost executat comandantul lor, amiralul Alexander Kolceak. De vreme ce în 1921 Lenin primea rapoarte exacte despre aurul românesc este greu de crezut povestea că a fost furat şi cheltuit de Kolceak. Misterul rămâne câtă vreme arhivele ruseşti sunt închise, dar este limpede că există documente care spun precis ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova.

P.S. În revista Magazin istoric din iunie 2013 găsiţi mai multe detalii despre povestea tezaurului de la Moscova.

Ce vrea Rusia de la România şi ce aş vrea eu de la Rusia

Am aflat care este poziţia Rusiei faţă de România (nu pot să vă spun cine şi cum, Chatham House rule). Pe scurt, ar fi bine să nu fie rău. Se pare că noua teză a Moscovei în relaţia cu România este „să lăsăm istoria de o parte, să fim pragmatici şi să ne ocupăm de prezent şii viitor”. Frumos şi generos, nimic de zis.

La Moscova nu este încă foarte clar de ce cu restul statelor din fostul bloc socialist s-a reuşit „resetarea” relaţiilor, dar cu România încă nu. (Vedeţi aici unele detalii despre cine îi finanţează distracţia lui Viktor Orban de la Budapesta). Cehia, Serbia, Ungaria, Bulgaria şi chiar Polonia s-au re-împrietenit cu Rusia (dacă vor fi fost certaţi vreodată). Aşa că Moscova transmite semnale că doreşte o „resetare” a relaţiilor cu România.

Din punct de vedere economic ruşii nu sunt supăraţi pe noi: în 2012 au exportat în România de 3 miliarde dolari, România a avut exporturi în Rusia în valoare de 1,3 miliarde dolari. Chiar nu au de ce să se plângă la o aşa balanţă comercială. Dar ruşii ar dori să îşi extindă investiţiile în România (au ei destule investiţii, dar parcă ar mai vrea) şi pentru asta ar avea nevoie de nişte garanţii politice. Da, şi ar mai vrea o intensificare a relaţiilor culturale. Pe de altă parte, ruşii sunt conştienţi că „resetarea” asta are nevoie de sprijinul societăţii româneşti. Şi aici ajugem la expresia „există stereotipuri exagerate printre români cu privire la Rusia” – şi tot la istorie ne întoarcem…

Ruşii ne reproşează că tratăm istoria emoţional în loc să o tratăm raţional şi logic. Haideţi să facem chestia asta, să ne uităm raţional şi logic la istorie: 1812 – Rusia anexează Basarabia; 1878 – Rusia anexează Basarabia de sud; 1918 – Rusia confiscă tezaurul României (93,4 tone aur); 1924 – Rusia inventează poporul moldovenesc şi limba moldovenească pentru a re-anexa Basarabia; 1940 – Rusia anexează Basarabia şi Bucovina de Nord; 1944 – din nou este pierdută Basarabia, începe impunerea regimului comunist în România; 1992 – războiul din Transnistria şi ameţeala rezultată cu Republica Moldova, continuarea poveştii cu poporul moldovenesc şi limba moldovenească. (Şi România a avut păcatele ei în relaţia asta, mai ales continuarea ofensivei dincolo de Nistru în al Doilea Război Mondial).

După ce te uiţi la ultimii 200 de ani de istorie comună cu ruşii, raţional şi logic te întrebi: de ce ai vrea să mai ai de-a face cu ei?!?! Chiar nu îi înţeleg pe ruşi cu „resetarea” asta. Există un tratat bilateral româno-rus, România nu are nici un fel de intenţii agresive faţă de Rusia, suntem parteneri în diverse organizaţii şi structuri internaţionale, le plătim gazele naturale cu foarte mulţi bani, avem balanţa comercială dezechilibrată în favoarea lor. Lasă-ne frate-n sărăcia noastră, ne descurcăm noi şi fără resetare.

Chiar vor ruşii ca românii să-i iubească? Nimic mai simplu! Pentru început nu trebuie să facă altceva decât să încarce un tren cu 93,4 tone de aur pe care să-l expedieze în România.

O invenţie jurnalistică de la Contributors.ro

Prin anii ’90 revista „22” aplica o inovaţie în ceea ce priveşte dreptul la replică. Să zicem că cineva era „ciupit” într-un articol din „22” şi respectivul se hotăra să replice trimiţând un articol redacţiei. Redacţia, în loc să publice (sau să nu publice!) respectivul drept la replică făcea altceva: îi punea la dispoziţie „ciupitorului” iniţial replica proaspăt sosită. Astfel era exclusă orice fel de surpriză neplăcută care ar fi putut deranja, iar revista „22” publica în ediţia următoare replica „ciupitului” alături de contrareplica „ciupitorului”. Asta în cazul în care era acordat dreptul la replică.

Misteriosul editor de la Contributors.ro m-a pus azi în faţa unei noi invenţii jurnalistice (site-ul nu este asumat de vreo persoană cu nume şi prenume). Eu am scris pe 22 mai un articol despre recenta carte a lui Larry Watts, Marius Mioc mi-a dat o replică pe Contributors.ro pe 1 iunie, eu am trimis un drept la replică pe 2 iunie şi până azi nu s-a întâmplat nimic. L-am întrebat pe e-mail pe editorul Contributors.ro ce s-a întâmplat cu dreptul meu la replică şi mi-a dat un răspuns surprinzător: a lipit replica mea la articolul iniţial al lui Marius Mioc! Chestia asta trebuie neapărat introdusă în manualul de jurnalism la secţiunea „Cum să administrezi o dezbatere”.

Legătura dintre mall-ul de azi şi circul foamei al lui Ceauşescu

Îmi amintesc că era iarnă şi se întunecase când am văzut din tramvai o construcţie la intersecţia dintre Calea Rahovei şi Trafic greu. Am întrebat-o pe mama ce se construieşte acolo, iar ea m-a strâns de mână şi mi-a zis că îmi spune mai târziu.

După ce am coborât din tramvai mi-a spus că acolo va fi un „circ al foamei”. N-am înţeles, aşa că am întrebat-o ce e „circul foamei” şi am aflat că Ceauşescu vroia să ne oblige pe toţi să mâncăm la nişte cantine din nişte clădiri foarte mari ce se construiau peste tot în Bucureşti. Perspectiva asta m-a îngrijorat: mâncarea de cantină de pe vremea lui Ceauşescu era înfiorătoare. Am întrebat dacă o să mai putem găti acasă, mama nu ştia sigur dacă ni se va permite, ştia că vom primi nişte cartele şi vom mânca la grămadă în cantine o mâncare proastă. „Dar cum o să ne oblige să nu mai gătim acasă?” – „Dumnezeu ştie, mamă… or să ne taie gazele, or să se închidă alimentările… cine ştie?” Vedeam cu ochii minţii cozi gigantice (eram sigur că vor fi cozi!) cu nişte tăvi soioase în mână, pentru a primi un polonic de zeamă infectă.

Acum mă uit la mall-urile construite peste fundaţiile „circurilor foamei” şi la cum se înghesuie românii să mănânce o mâncare proastă şi scumpă pe care o plătesc cu nişte cartele sau carduri, naiba să le ia.

Replică lui Marius Mioc: Propaganda maghiară şi bomba nucleară a lui Ceauşescu

Marius Mioc îmi pune în cârcă puţin onorabilul titlu de propagandist ceauşist (pe blog şi pe Contributors.ro) – chestie care cere nişte clarificări. L-am supărat pe Marius Mioc cu articolul de aici, unde am comentat recenta carte a lui Larry Watts.

Disputa

În esenţă am spus că în vara anului 1989 Nicolae Ceauşescu a fost supus unui tir de propagandă neagră din partea Budapestei pe trei chestiuni: intenţia de a fabrica o armă atomică, intenţia de a ataca Ungaria şi practicarea unui genocid împotriva minorităţii maghiare. Marius Mioc încearcă să-mi demonteze afirmaţiile şi îşi încheie raţionamentul astfel:

În concluzie, în 1989 nişte surse obscure şi care pe planul politicii internaţionale nu erau luate în seamă de nimeni, aduceau lui Ceauşescu acuzaţii că ar pregăti o bombă atomică, că ar vrea să atace militar Ungaria şi că ar supune minoritatea maghiară la genocid. În ceea ce priveşte bomba atomică, însuşi Ceauşescu fusese cel care stîrnise discuţiile prin declaraţiile lui (şi să notăm performanţa recentă a propagandei ceauşiste: cei care au reprodus cu acurateţe vorbele lui Ceauşescu sînt acuzaţi de propagandă neagră împotriva lui Ceauşescu!). Pe plan internaţional însă conducătorul român a fost corect apreciat: ca un demagog mincinos a cărui vorbe nu merită luate în serios.

Relevanţa acestor fapte pentru întîmplările din 1989 e nulă. E ca şi cînd ar apărea azi un articol în revista “Can Can” şi cineva ar trage concluzii legate de politica unor guverne în temeiul respectivului articol. Comparaţia cu Saddam Hussein – a cărui situaţie era discutată în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, făcea obiectul unor rezoluţii ONU, întreaga presă internaţională dezbătea acel subiect – e forţată. Despre “genocidul lui Ceauşescu” s-a vorbit la modul serios abia DUPĂ izbucnirea revoluţiei şi după ce s-a tras în manifestanţi.

“Propagandă neagră” împotriva lui Ceauşescu? Mai degrabă propagandă de reabilitare a lui Ceauşescu.

Precizare: l-am adus în discuţie pe Saddam Hussein pentru a sublinia seriozitatea acuzaţiilor aduse lui Ceauşescu. Să reţinem principalul argument al lui Marius Mioc: acuzaţiile împotriva lui Ceauşescu erau aduse de nişte surse obscure, fără relevanţă pe plan internaţional şi în cel al evenimentelor din 1989.

Cu documentele pe masă

Pentru a prezenta evoluţia acuzaţiilor proferate împotriva lui Ceauşescu în vara anului 1989 mă voi folosi de câteva documente interne ale postului de radio Europa Liberă (unele dintre ele le-am publicat în suplimentul Dosare Ultrasecrete al ziarului ZIUA, numărul 538 din 8 noiembrie 2008). Este vorba de analiza lui Vladimir Socor din 4 mai 1989 „Ceauşescu claims that Romania could make nuclear weapons”, analiza lui Kevin Devlin din 16 iunie 1989 „Hungary’s new defense doctrine: Enemy not the West, but Romania”, rezumatul interviului RFE cu Matyas Szuros din 20 iulie 1989, analiza lui Douglas Clarke din 27 iulie 1989 „The Romanian military threat to Hungary”. (am pus trimiteri către site-ul OSA Archivum, dar pentru orice eventualitate am salvat fişierele, de exemplu prima pagină a analizei lui Douglas Clarke nu poate fi citită pe site-ul OSA Archivum, eu am descărcat raportul integral în 2008, îl puteţi vedea aici).

Pasărea pe limba ei piere

În 1984 Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu postului de radio BBC în care a declarat că dezvoltarea industrială şi tehnologică a României a ajuns la nivelul în care „dacă am dori să fabricăm o armă nucleară, am putea să o facem”. Nimeni nu s-a băşicat în urma acestei declaraţii.

În august 1988 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit la Arad cu Karoly Grosz (secretar general al Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria, principalul partid comunist de la Budapesta). La această întâlnire Ceauşescu le-a spus ungurilor că România „poate fabrica orice, inclusiv dispozitive nucleare”. Informaţia aceasta a fost făcută publică de Matyas Szuros în 1989, când era preşedintele parlamentului de la Budapesta (Szuros a participat la întâlnirea de la Arad din 1988).

Pe 14 aprilie 1989, Ceauşescu a ţinut la Bucureşti un discurs în care a spus aşa:

Putem fabrica orice tip de echipament. (…) Există totuşi un domeniu în care nu dorim să ne implicăm: cel al armelor nucleare. Da, avem această capacitate tehnologică, însă nu dorim s-o urmăm, deoarece ne opunem ferm armelor nucleare, a căror folosire ar însemna distrugerea vieţii de pe planetă”.

De la această declaraţie a început circul.

Cronologia propagandei maghiare

15 noiembrie 1988 – preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros a dezvăluit povestea cu afirmaţia lui Ceauşescu de la Arad din august 1988. Ştirea a fost retransmisă în toată lumea de agenţia de presă Reuters.

8 mai 1989 – în revista germană Der Spiegel a apărut un articol în care se afirmă că România va fabrica rachete cu rază medie de acţiune pe baza unor planuri furnizate de o firmă vest-germană. În articol se spunea clar că rachetele sunt dorite pentru a fi folosite cu arme nucleare (link).

14 iunie 1989 – Imre Pozsgay (membru al Biroului Politic de la Budapesta) a dat un interviu ziarului italian La Stampa în care a spus că Ungaria îşi reconsideră strategia de securitate şi îşi va muta trupele de la graniţa cu Austria la graniţa cu România. În acelaşi ziar, Csaba Tabajdi (pe atunci adjunctul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Comitetului Central de la Budapesta, în prezent membru al Parlamentului European) spunea că România pregăteşte arma nucleară şi vrea să cumpere rachete cu rază medie de acţiune; a întărit spusele lui Pozsgay referitoare la mutarea trupelor maghiare pe graniţa cu România.

10 iulie 1989 – Ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn a susţinut o conferinţă de presă la Budapesta în care a subliniat trei chestiuni: oficiali români înalţi au anunţat capacitatea de fabricare a armelor nucleare; România va fabrica în curând rachete cu rază medie; România a ameninţat securitatea teritorială a Ungariei. Ştirea a fost transmisă în limba engleză de MTI (agenţia naţională de presă a Ungariei); în cotidianul The New York Times a apărut pe 11 iulie 1989 articolul „Hungary cites military threat from Romania” semnat de Henry Kamm.

16 iulie 1989 – ziarul italian La Repubblica a publicat un interviu luat de jurnalistul Andrea Tarquini ministrului ungar de Externe Gyula Horn. Tarquini a lansat informaţia că România a comandat din Argentina rachete Condor cu rază medie de acţiune. În cadrul interviului Gyula Horn a spus că o confruntare militară dintre România şi Ungaria este în afara oricărei discuţii, însă deciziile României provoacă tensiuni.

14 iulie 1989 – preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros a acordat un interviu secţiei române a RFE în care a spus că afirmaţia lui Nicolae Ceauşescu despre armele nucleare a sunat „ca un fel de şantaj”. (Szuros era trist şi pentru că românii au ocupat Budapesta de 2 ori).

Surse obscure?

Am enumerat aici în principal declaraţiile oficiale emise de la Budapesta. Acestea bineînţeles că au fost întoarse pe toate părţile de ziare maghiare ca Nepszabadsag, Magyar Hirlap, Magyar Nemzet şi Budapester Rundschau. Dar să vedem care au fost „sursele obscure”: preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros, ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn, Imre Pozsgay (membru al Biroului Politic de la Budapesta), Csaba Tabajdi (adjunctul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Comitetului Central de la Budapesta). Publicaţiile de tip „Can-Can” care vehiculau acuzaţiile maghiare din vara anului 1989: agenţia de presă Reuters, revista germană Der Spiegel, ziarele italiene La Stampa şi La Repubblica, cotidianul american The New York Times.

Aceasta este o cronologie minimă a propagandei maghiare împotriva lui Ceauşescu, bazată pe patru rapoarte interne ale RFE. Sunt sigur că o cercetare extinsă asupra presei internaţionale din anul 1989 ar dovedi că mult mai multe publicaţii au relatat despre subiectul armelor nucleare ale lui Nicolae Ceauşescu la pachet cu intenţiile agresive ale României faţă de Ungaria. Sunt sigur că în arhiva MAE de la Bucureşti au fost păstrate rapoartele venite de la ambasadele româneşti cu revista presei. Ce greutate au avut acuzaţiile maghiare în politica principalilor actori internaţionali? Vom putea evalua asta după ce vor fi deschise arhivele diplomatice ale perioadei (deşi s-ar putea să fi fost publicate unele documente, voi mai căuta).

Un lucru este cert pentru mine: în vara anului 1989 a existat o propagandă maghiară îndreptată împotriva României, bazată pe deformarea unor declaraţii ale lui Nicolae Ceauşescu. Asta este tot ceea ce am vrut să spun. Acuzaţiile lui Marius Mioc că aş fi „propagandist ceauşist” sau existenţa unei „propagande de reabilitare a lui Ceauşescu” fac parte dintr-o viziune pe care nu o împărtăşesc asupra scrierii istoriei („monopolul ideilor”, cu sprijin politic dacă se poate, mulţumesc frumos).

P.S. Mai rămâne de discutat propaganda de la Budapesta asupra „genocidului” maghiarilor din România, care nu a fost chiar aşa de obscură pe cât vrea Marius Mioc să ne facă să credem. Nu în ultimul rând mai trebuie analizat monopolul asupra interpretării trecutului şi implicarea politică în acest fenomen. Dar mai avem timp.

 P.P.S. Noua carte a lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” discută mai pe larg povestea confruntărilor româno-maghiare din 1989, o puteţi găsi la librăria online Libris.