Arhiva lunii iulie 2013

Una veselă cu combaterea discriminării în România. USL, nu-l schimbăm puţin pe Csaba Asztalos?

La sfârşitul anului 2011 profesorul Radu Baltasiu a publicat un studiu în care spune că românii din judeţele Harghita şi Covasna sunt pe cale de dispariţie (aici). În iulie 2013 profesorul Radu Baltasiu a primit un avertisment de la CNCD că îi discriminează pe maghiari (aici). Asta e povestea pe scurt, dar de fapt ea este mult mai veselă.

Studiul profesorului Baltasiu a fost hăcuit de mai mulţi băieţi, pe locul fruntaş fiind Mircea Toma (am scris pe larg despre asta aici). Pentru că studiul a fost realizat şi publicat sub egida Centrului European de Studii în Probleme Etnice din cadrul Academiei Române, Mircea Toma şi ciracii săi au dat-o perversă, împotriva Academiei, au comparat studiul CESPE cu vestitul raport SANU de la Belgrad care ar fi declanşat violenţele interetnice din Iugoslavia, măgăriile clasice.

Şi cum studiul profesorului Baltasiu le stă băieţilor în gât, anul ăsta au găsit pe cineva care să facă o sesizare la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin martie. După ce a dezbătut chestiunea, CNCD a sărit din baie pe 10 iulie cu decizia: sancţionarea centrului Academiei Române cu avertisment, recomandându-i totodată ca pe viitor să elimine terminologia care încalcă demnitatea persoanelor de origine maghiară. Ce i-a supărat pe înţelepţii de la CNCD? Păi formularea de mai jos:

„Elitele maghiare au chiar un aparat conceptual care denotă preocuparea pentru organizarea-influenţarea proceselor demografice. Astfel, principala lor grijă este asigurarea «reproducerii etnice maghiare». Din acest punct de vedere, familiile mixte, în special acelea unde «femeile maghiare nasc copii români» primesc o atenţie specială”

Deci se încalcă legea, deci sancţiune. Presa vuieşte, Academia Română sancţionată de CNCD, interviuri cu preşedintele Academiei, tot circul de rigoare.

Stai aşa că nu-i aşa. Profesorul Baltasiu a avut şi el o luare de poziţie în dezbaterea de la CNCD din martie până în iulie, mai precis, pe 19 aprilie a transmis un document înregistrat în care explica mai multe chestii. Printre care şi expresia aia urâtă cu «femeile maghiare nasc copii români» care – surpriză! – a fost preluată dintr-un studiu realizat de Csata Istvan şi Kiss Tamas ”Perspective demografice în jud Harghita”, de la pg. 51 (studiu publicat de Consiliul Judeţean Harghita, aici, de teamă că o să facă picioare de pe internet mi-am permis să-l preiau aici, are o primă pagină veselă, zice aşa: „Manuscris. Citarea în această variantă este interzisă!” – deja intrăm în plin suprarealism: internetul este un spaţiu public, iar interzicerea citării este cel puţin delirantă, bănuiala mea este că adaosul a apărut după declanşarea circului de la CNCD).

Şi acum concluzia: doi cercetători maghiari fac nişte afirmaţii, un cercetător român le preia şi este sancţionat pentru asta de CNCD (deşi CNCD primise explicaţiile). Satisfăcut Mircea Toma?

P.S. Csaba Asztalos este preşedintele CNCD din 2005, ceea ce îmi indică o stagnare a carierei sale. N-ar putea să cadă în sus pe scări? Să fie avansat undeva de unde să nu mai patroneze decizii d-astea imbecile.

Dîrjava bulgarilor, dîrjava rumânilor şi podul de la Vidin

Mi-am dat seama că bulgarii nu ne vor iubi deloc atunci când am văzut prin 2005 nordul Bulgariei, de la Ruse la Vidin. O regiune extrem de tristă în comparaţie cu nordul Dunării. Sărăcia nu era cu mult mai mare, problema era depopularea masivă: satele erau goale, cu zeci de case cu ferestre acoperite de scânduri, oameni puţini, animale puţine. Pe malul românesc viaţa pulsează haotic şi agresiv – mi-am zis atunci că să-i ferească Dumnezeu pe bulgari să poată trece rumânii Dunărea cu uşurinţă. Bulgarii au bătut din pinteni pentru podul Vidin – Calafat şi acum avem veselul război al roşiilor. Taxa de primă înmatriculare i-a învăţat pe români drumul Bulgariei, reglementările europene împiedică legislaţiile protecţioniste, iar oltenii şi muntenii şi-au găsit un debuşeu unde să-şi liniştească neastâmpărul.

Un reportaj din EvZ m-a făcut să zâmbesc: tanti Verotnica de la Vidin le transmite rumânilor să-i lase pe bulgari în „dîrjava” lor. Dar cine este държава bulgarilor? Traducerea simplă este „ţară”, însă termenul este ceva mai complicat, mai ales că este un cuvânt foarte vechi (mă voi folosi în continuare de explicaţiile din cartea „Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală secolele XIV-XVI” de Marian Coman).

Multă vreme termenii zemlia, oblasti, drjava, otcina, baştina din documentele medievale slavone româneşti au fost traduşi prin „ţară”, deşi erau evidente inconsecvenţele şi nepotrivirile acestei traduceri. Problema porneşte de la o neînţelegere simplă: traducătorii au echivalat aceste cuvinte diferite cu sensul modern al termenului „ţară”, fără să se străduiască să înţeleagă şi redea „programul politic şi administrativ” al epocii care se ascundea în spatele folosirii diferite a cuvintelor. Cancelaria voievozilor transmitea un mesaj destul de precis şi coerent prin alegerea unui anumit termen, care avea fiecare un sens diferit. Oblasti desemna întinderea teritorială a exercitării puterii voievodului. Drjava se referea la exercitarea puterii voievodului şi era folosit atunci când se adresa slujbaşilor domneşti sau când se referea la braşoveni sau secui – „subunităţi administrative” din Ardeal, care şi el era desemnat drept drjava (spre deosebire de Ungaria, care era zemlia; uneori în caz excepţional li se acorda Braşovului sau Sibiului titlul de zemlia, însă doar pentru a câştiga bunăvoinţa adresanţilor prin ridicarea rangului). Otcina şi baştina aveau strânsă legătură cu moştenirea şi transferul domniei, însă erau folosiţi diferit: baştina sublinia legitimitatea pretenţiilor faţă de o moştenire, iar otcina sublinia legitimitatea stăpânirii efective. Termenul „superior” care le „îngloba” pe toate cele anterioare era zemlia, care era ambivalent: întotdeauna era în legătură cu voievodul (ţara era „a lui”) şi se referea la comunitatea politică a celor guvernaţi de domnitor şi boierii săi.

Acum vedem altfel cererea Verotnicăi de la Vidin „să fie lăsaţi bulgarii în dîrjava lor”: nu vrea să ajungă sub stăpânirea românilor.

O carte pentru Liviu Dragnea. Altfel despre regionalizare

Ştiu că nu este frumos să-i trimiţi pe politicieni la lectură, dar asta este, nu mă pot abţine. Deci: mi-aş dori foarte mult ca Liviu Dragnea să citească „Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)” de Marian Coman, cercetător al Institutului de Istorie Nicola Iorga.

De ce îl pun pe Dragnea să citească istorie medievală? Păi, în primul rând pentru că reorganizarea administrativă dirijată de domnia sa este total incoerentă. Pur şi simplu nu pot să înţeleg cum va fi administrată România conform viziunii lui Dragnea – şi mă tem că nici Dragnea nu pricepe. Iar cartea de care vă spun demonstrează că Ţara Românească avea pe la 1300 o administraţie mult mai coerentă decât înghesuiala de idei din căpăţânile baronilor locali de azi. Şi aşa ajungem din nou la evul mediu: baronii locali de azi sunt mult mai hapsâni decât boierii primilor Basarabi. Vorba lui Eminescu „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

Revenind: Marian Coman pune câteva întrebări simple – câte judeţe existau în Ţara Românească? cum erau administrate aceste judeţe? care era rolul lor? Problema este că istoricii nu au oferit răspunsuri coerente la aceste întrebări, din mai multe motive. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea istoriografia românească încă se ocupa cu strângerea surselor medievale (alcătuirea unor corpusuri de documente voievodale, colecţii de scrisori medievale şi documente externe, editarea cronicilor interne şi externe, ce spuneau călătorii străini despre ţările române etc.). În perioada comunistă s-a încheiat parţial acest enorm efort de cercetare, însă interpretarea surselor s-a izbit de o problemă majoră: istoria era văzută de Partidul Comunist drept o resursă politică şi ca atare istoricii trebuiau să respecte directivele partidului. Unii au ştiut şi au reuşit să evite capcanele materialismului dialectic, alţii s-au subordonat directivelor, fiecare cum l-a ajutat mintea şi conştiinţa. În plus a existat o viziune „încremenită” – de exemplu, în cazul judeţelor (şi nu numai) erau puse laolată informaţii de la 1300 cu cele de la 1500 sau 1600, când în realitate au existat permanent evoluţii ale administraţiei. De la 1900 până acum judeţele româneşti s-au modificat ca formă şi atribuţii de vreo 3 ori – de ce ar fi rămas neschimbate de la 1300 la 1600?

Aici intervine Marian Coman şi propune o viziune asupra evoluţiei judeţelor în primele două secole ale Ţării Româneşti. Iar aici ajunge la câteva concluzii care răstoarnă multe teze ce păreau bătute în cuie. În primul rând voievozii nu îşi exercitau puterea cu adevărat decât în zonele din jurul primelor capitale ale Valahiei (Câmpulung – Curtea de Argeş – Târgovişte). Restul ţării le cam „scăpa printre degete” voievozilor, în două forme: boierii mehedinţi (un nume de clan mai degrabă, nu denumire geografică) ţineau „aproape” şi îl dominau pe voievod, în vreme ce boierii buzoieni preferau să-şi plătească birul şi să se ţină departe de stăpânire (cu excepţia nefericită a lui Vintilă vodă, boier buzoian ajuns domnitor şi căsăpit la Jiu, unde fusese invitat de credincioşii săi boieri olteni la o vânătoare de cerbi). O altă teză a lui Marian Coman care l-ar putea interesa pe Dragnea: judeţele nu erau percepute în primele secole ale Valahiei drept unităţi teritoriale distincte şi perfect trasate. Judeţele erau în realitate conglomerate de sate solidare la plata taxelor. Administraţia medievală a Ţării Româneşti (ca toate celelate administraţii medievale!) se concentra asupra relaţiilor dintre comunităţi cu privilegii diferite: voievodul, nobilii, târgoveţii, ţăranii, mănăstirile.

Marian Coman mai propune o serie de alte rezolvări pentru probleme controversate ale evului mediu românesc: darea calului (care i-a înnebunit pe mulţi la seminarii, mai ales prin anii ’70, o polemică veche şi extrem de interesantă), originea numelui Basarabiei, localizarea Podunaviei lui Mircea cel Bătrân, trasarea graniţei dintre Ţara Românească şi Ardeal la 1520. (Multe din propunerile lui Marian Coman sunt de-a dreptul eretice, însă demonstraţiile sunt elegante şi bazate pe o bază documentară ireproşabilă).

Dacă trece pe aici vreun consilier de-al domnului Dragnea: cartea poate fi cumpărată în format electronic de aici şi în format tipărit de aici.

S-a lansat numărul 3 al revistei Daily Cotcodac

Ieri seară am fost la petrecerea Daily Cotcodac & Viasat History unde m-am bucurat să simt din nou mirosul de cerneală tipografică. Daily Cotcodac pe hârtie e o chestie rară, apare o dată pe an, anul acesta cu sprijinul Viasat History.

Din ce am scris eu pe-acolo cel mai mândru sunt de povestea şoselei Bucureşti-Oradea care nu a fost construită în perioada interbelică: a fost şi scumpă, şi neterminată. Contractul Bechtel e glumă pe lângă jaful de atunci. Textul integral o să-l semnalez când îl va publica Julius online. O poveste veselă dacă nu ar fi fost tristă (pregătesc şi o variantă documentată pentru Magazin istoric, o să apară undeva prin toamnă). N-aş putea să vă spun unde puteţi găsi printul Daily Cotcodac, sper să îl lămuresc pe Julius să îl pună pe net în format electronic la un moment dat.

invitatie-lansare-Daily-Cotcodac-Istoria-amuzanta1

De când se ascultă telefoanele în România? Dintotdeauna!

De fapt, telefoanele sunt ascultate în România de când au fost instalate. Iar ascultarea se făcea direct în centrală, la cască, se stenografia discuţia şi apoi era bătută la maşină pentru cititorii de rang înalt. Pentru cazuri speciale existau şi dispozitive de înregistrare. Directorul Serviciului Secret de Informaţii Mihail Moruzov avea microfoane ascunse în birou şi un dispozitiv de înregistrat pe plăci, plus o instalaţie identică în Mercedesul de serviciu. Şeful serviciului tehnic al SSI Gheorghe Cristescu inventase un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor pe sârmă acoperită cu un strat magnetic (un precursor de magnetofon). Există informaţii că discuţia dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din după-masa zilei de 23 august 1944 a fost înregistrată.

Oamenii informaţi ştiau foarte bine că telefoanele erau ascultate. În martie 1939, după ce Germania a invadat Cehoslovacia, industriaşul Nicolae Malaxa l-a trimis pe directorul său executiv Adrian Dumitrescu la Paris ca să vorbească de la un telefon public cu ambasadorul român la Londra Viorel Tilea. Aşa a primit acesta instrucţiunile în baza cărora a declanşat un tămbălău diplomatic european spunând că Hitler vrea să invadeze România. Malaxa ştia foarte bine că telefoanele din România erau ascultate.

Vă propun spre lectură stenogramele unor convorbiri telefonice ale lui Nicolae Titulescu din anul 1936 pe care le-am găsit în dosarele regelui Carol al II-lea. În acea vreme Titulescu tocmai ce fusese mătrăşit din funcţia de ministru de Externe şi încerca să îşi păstreze imaginea curată. În seara zilei de 1 iulie 1936 Titulescu vorbeşte cu directorul ziarului Universul Stelian Popescu şi cu ministrul de Externe Savel Rădulescu. A doua zi Titulescu vorbeşte iar cu Stelian Popescu căruia îi spune că probabil ministrul de Interne Ion Inculeţ „a citit fişele noastre telefonice de azi dimineaţă” (pagina 7 din imaginile de mai jos). Am găsit rătăcite multe astfel de stenograme: erau ascultate şi telefoanele din cârciumi, hoteluri, instituţii publice – fără milă şi fără îndurare.

Două istorioare noi: iobagi români plus SPP şi Dictachiorul

Am început de curând două colaborări în spaţiul virtual care sper să meargă bine. Prima este cu Maestrul Eftimie de la TimesNewRoman, al cărui rezultat îl puteţi citi aici (poveste cu sepepişti din perioada interbelică).

A doua înfrăţire este cu site-ul printransilvania.ro, coordonat de Andrei Crivăţ, unde voi scrie mici istorii locale transilvane, de preferinţă medievale. Va fi vesel, o să încerc să vă arăt lumea transilvăneană medievală de zi cu zi, prima poveste o puteţi citi aici.

De ce l-a omorât Carol al II-lea pe Corneliu Zelea Codreanu

În toamna anului 1938 Mişcarea Legionară aproape dispăruse din viaţa politică a României, spaţiul public era asaltat de propaganda pro-regele Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu era în închisoare, ca şi cea mai mare parte a şefilor legionari. Şi totuşi Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis sub pretextul fugii de sub escortă în noaptea de 29 noiembrie 1938.

Faptele

Documentele păstrate ne spun foarte puţine despre împrejurările în care s-a produs acest eveniment. O reconstituire a faptelor din timpul guvernării legionare arată că uciderea lui Codreanu a fost pregătită în detaliu. Şeful Mişcării Legionare, împreună cu „Nicadorii” şi „Decemvirii” (două grupuri de legionari condamnaţi la închisoare pentru asasinarea premierului I.G. Duca şi a disidentului Mihail Stelescu) au fost suiţi în două maşini; deţinuţii erau legaţi de mâini şi de picioare şi în spatele fiecăruia se găsea câte un jandarm. Maşinile au fost oprite în dreptul satului Tâncăbeşti, unde prizonierii trebuiau executaţi prin ştrangulare, doar că jandarmii din maşina în care se găsea Codreanu nu au respectat consemnul. A fost nevoie de îndemnul unui maior care a ordonat cu pistolul în mână „Executarea!” Cadavrele au fost apoi scoase din maşini şi au fost trase în ele mai multe gloanţe pentru a simula împuşcarea în timpul unei presupuse evadări. De la Tâncăbeşti cadavrele au fost duse la închisoarea Jilava, unde au fost stropite cu acid sulfuric (cel mai probabil pentru a nu mai putea fi recunoscute), iar asupra gropii comune a fost turnată o placă de beton. Întreaga operaţiune ar fi fost pusă la cale de generalul Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Nimeni din România nu a crezut scenariul „fugii de sub escortă”, iar Constantin Argetoianu se întreba în memoriile sale de ce a fost nevoie de tot acest scenariu complicat. Îmi scapă sensul ştrangulării în maşină – nu îi puteau împuşca direct? Sau ca să nu umple maşinile cu sânge: îi scoteau în câmp şi îi împuşcau acolo. De ce ştrangularea?

Pregătirea

Singura menţiune documentară care face legătura dintre acest asasinat şi regele Carol al II-lea se găseşte în însemnările zilnice ale lui Armand Călinescu, pe atunci ministru de Interne şi om de încredere al regelui (ulterior, prim ministru care va fi asasinat de legionari în toamna anului 1939). La 13 noiembrie 1939 Călinescu scria în agenda sa: „Urdăreanu: Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Însemnarea merită câteva explicaţii: Ernest Urdăreanu era în acel moment mareşalul Casei Regale, mâna dreaptă a regelui Carol al II-lea care se ocupa de toate treburile murdare ale stăpânului. Codreanu şi Mişcarea Legionară se aflau de câţiva ani într-o tendinţă electorală ascendentă şi într-un conflict deschis cu regele Carol al II-lea. La un moment dat suveranul i-ar fi sugerat lui Codreanu ca aceasta să-i cedeze conducerea Mişcării Legionare, idee respinsă. Iuliu Maniu era şi el în conflict deschis cu regele din cauza amantei Elena Lupescu (şeful ţărăniştilor cerea insistent plecarea ei). Armand Călinescu provenea din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi nu şi-a uitat originile politice – astfel că l-a protejat pe Maniu.

Situaţia internaţională a României

Tot 13 noiembrie este ziua în care regele Carol al II-lea a plecat însoţit de Ernest Urdăreanu într-un turneu european pe traseul Londra-Paris-Berlin. În toamna anului 1938 România se găsea într-o situaţie dezastruoasă: Franţa şi Marea Britanie fuseseră de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei în beneficiul Germaniei lui Hitler – ceea ce ridica în mod natural chestiunea graniţelor României, graniţe contestate de Ungaria, Bulgaria şi Rusia sovietică. În plus, armata română ducea lipsă de armament şi nu existau nici fabrici pentru producerea muniţiei. Carol al II-lea a mers în principalele capitale europene cu două întrebări: cine garantează frontierele României şi cine ne oferă armament?

La Londra şi la Paris Carol al II-lea a primit ridicări din umeri. Am găsit în arhivele britanice stenograma discuţiei dintre Carol al II-lea şi ministrul britanic de Externe Halifax. O discuţie dură, care nu lăsa nici o speranţă de ajutor pentru România – ba mai mult, Halifax îl îndemna pe Carol al II-lea să se înţeleagă cu Germania. Oricât am căutat, nu am reuşit să găsesc stenograma discuţiei lui Carol al II-lea cu oficialii francezi. Însă dintr-o discuţie a lui Carol al II-lea cu Constantin Argetoianu rezultă că şi francezii l-au trimis pe regele României să se înţeleagă cu Hitler.

Carol al II-lea s-a întâlnit cu Hitler pe 24 noiembrie 1938, iar dialogul nu a adus nici un fel de clarificări în sensul dorit de regele României. Hitler a preferat să poarte discuţia în termeni generali şi nu a oferit nici un fel de garanţii pentru graniţele româneşti. (După discuţia cu Carol al II-lea, Hitler i-a spus ministrului său de Externe von Ribbentrop că Ungaria şi România trebuie menţinute ca două fiare încinse pentru a fi modelate după interesul Germaniei – ceea ce s-a şi întâmplat). Pe 26 noiembrie 1938 Carol al II-lea s-a întâlnit cu Göring; această discuţie a fost orientată în principal spre aspectele economice. Regele României a fost de acord cu aplicarea unui plan economic comun româno-german pe 5 sau 10 ani – ceea ce avea să se întâmple şi să ducă la dominarea economiei româneşti de interesele germane. Pe 28 noiembrie Carol al II-lea ajungea în România, în noaptea 29-30 noiembrie era asasinat Corneliu Zelea Codreanu.

Explicaţia

În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înţeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (şi în întregul spaţiu sud-est european), iar Franţa şi Marea Britanie nu doreau şi nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situaţie. Hitler şi cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanţii teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic şi Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligenţa: a înţeles că după ce România avea să intre în sfera de influenţă economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-şi exercita influenţa politică. Şi chiar dacă Hitler şi diplomaţia nazistă (cu excepţia unor facţiuni mistice din SS şi SA) nu iubeau foarte tare Mişcarea Legionară, totuşi cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii româneşti (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat şi exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluţie prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Doar că nu a reuşit să fugă de soarta sa, scenariul expus mai sus a fost doar amânat: s-a produs în 1940 cu generalul Ion Antonescu partener al Germaniei naziste (după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului).

Sunt de acord cu Zoso: satul românesc trebuie să moară

Zoso a zis că „satele româneşti ar trebui rase de pe faţa pământului şi ţăranii înecaţi ca şobolanii” (aici) ceea ce i-a enervat pe mulţi care au lipsit la cursul de limba română la care s-a predat hiperbola (prin clasa a VI-a dacă îmi amintesc bine, paşa Hassan „şi vodă-i un munte”, dar mai bine învăţăm comentarii pe de rost).

Corolarul Mihai Gâdea

Povestea are şi o latură veselă furnizată de Mihai Gâdea care i-a dedicat minute bune lui Zoso (aici) în baza raţionamentului: Zoso i-a luat un interviu lui Băsescu, deci este băsist, Zoso a zis că satele trebuie distruse şi ţăranii înecaţi, deci Zoso promovează genocidul, deci Băsescu promovează genocidul. Eu nu cred că Gâdea este prost, cel mai probabil doar face pe prostul în speranţa că va rămâne aşa.

Probabil lipsit de orice legătură, de curând Băsescu a lansat o strategie pentru agricultura românească (o puteţi citi aici) iar Voiculescu are nişte interese gigantice în agricultură şi fondurile europene (aici). Un detaliu despre profesionalismul media şi internet: o căutare pentru „strategie agricolă băsescu” scoate la iveală glumele lui Ponta, nu vreo ştire sau vreo analiză asupra documentului lansat de preşedinţie.

Strategie-agricola-Basescu

Bine, şi satele?

Pe toţi cei care s-au ofuscat la spusele lui Zoso vreau să-i întreb când au fost ultima oară în vreun sat românesc. Să recapitulăm: singura porţiune asfaltată este drumul naţional (plin de biciclişti şi căruţe nesemnalizate, prin Dobrogea unii uscau nişte plante pe asfalt) restul sunt drumuri desfundate, pline de noroi şi bolovani; nu există sisteme de canalizare, ci găuri săpate în pământ; nu există servicii de salubritate; nu există servicii medicale; majoritatea locuitorilor sunt şomeri zdrenţăroşi încălţaţi cu gumari care experimentează imunitatea la boli dispărute în alte părţi de genul TBC (mă mir că n-a apărut şi lepra). Primarul, popa şi şeful de post sunt împăraţi (aproape a dispărut din constelaţie directorul şcolii, pe ăsta nu-l mai bagă nimeni în seamă). Oamenii se tratează după ureche cu medicamente expirate şi reinventează ritualuri tribale. Nu există nici o speranţă pentru vreun loc de muncă, fiecare îşi cultivă petecul de pământ ca să se hrănească şi se mai cârpesc cu nişte pensii mizere. Cei în putere au plecat de mult în Italia şi Spania, au construit nişte case noi de care nu vor apuca să se bucure vreodată pentru că mor prin alte ţări în accidente de muncă fără asigurare sau pentru că îşi dau seama că nu are rost să se întoarcă. Ăia care cântă şi dansează veseli în costume populare imaculate la „Tezaur folcloric” nu sunt ţărani, nu au fost niciodată.

Satele au devenit mormintele poporului român. De multă vreme nu mai sunt rezervoare demografice, de multă vreme şi-au pierdut orice relevanţă economică. O simplă privire pe media de vârstă a locuitorilor din mediul rural lămureşte pe oricine că satele româneşti vor dispărea de la sine în mai puţin de 20-30 de ani. În Bulgaria am văzut zeci de sate în care jumătate din case aveau scânduri bătute în ferestre, iar în curând peisajul acesta se va răspândi la nordul Dunării.

O clasă politică criminală

Deşi Gâdea îl acuză pe Zoso de incitare la genocid, în realitate tocmai patronul lui, Dan Voiculescu, este cel care a pus în mişcare genocidul împotriva ţăranilor români. Dan Voiculescu este chintesenţa regimului criminal care ne ucide zi de zi de 24 de ani. Fost securist, îmbogăţit peste noapte din delapidarea fondurilor regimului comunist, politician intrat în parlament fără ca partidul lui să depăşească vreodată 2%, sforar care fuge de judecată, patron al unui trust de presă manipulator, păstrător al unui sistem corupt pe care să îl poată folosi în interes propriu. Dan Voiculescu are interese gigantice în agricultură şi şi-a pus un maimuţoi drept ministru al Agriculturii, dar nu pentru a moderniza satele româneşti.

Nu este nevoie să inventăm nimic, doar trebuie să mergem la bibliotecă. Încă din anii ’30 Mihail Manoilescu explica că agricultura trebuie mecanizată, că forţa de muncă suplimentară din mediul rural trebuie folosită în industrie. Satul românesc aşa cum este el acum va dispărea, mai devreme sau mai târziu pentru că nu vor mai exista ţărani şi în forma actuală nu se poate susţine din punct de vedere economic.

P.S. Câteva observaţii primite pe Facebook şi la comentarii mă fac să cred că nu mi-am precizat clar poziţia. Satul românesc trebuie să dispară în forma coruptă şi auto-distructivă în care există acum. Nu ştiu care este cea mai bună soluţie a problemelor proprietăţii terenurilor şi modului de exploatare – probabil că asocierea micilor proprietari; nu ştiu care sunt soluţiile pentru agricultură – probabil se găsesc câteva în strategia avansată de Băsescu (dar scrisă de experţi şi oameni care muncesc în domeniu). Ştiu doar că satul românesc a intrat pe un drum care duce la distrugere din cauza clasei politice corupte care ne conduce.

O idee nazistă preluată de sovietici pentru înrobirea României

Cu multă vreme înainte de venirea naziştilor la putere, marile firme germane puseseră pe picioare un plan de transformare a statelor din Europa de est în pieţe de desfacere şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane s-au reunit în aşa numita Mitteleuropäischer Wirtschaftstag (Uniunea Economică pentru Europa Centrală) la data de 6 decembrie 1926. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea nici un nume mare al economiei germane: penetrarea economică în spaţiul central şi sud-est european în sensul transformării sale în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. MWT a colaborat strâns cu statul german, ministere şi servicii de informaţii, iar după 1933 a găsit calea să se apropie de Hitler reuşind să-şi împletească interesele cu cele ale proaspătului dictator. (detalii aici)

Sistemul german de capturare a economiei româneşti

După anul 1931 orice fel de credit internaţional a dispărut – parte din cauza crizei globale, parte din cauza unor decizii protecţioniste luate de Statele Unite şi Marea Britanie. În lipsa creditelor, comerţul internaţional a fost orientat pe sistemul clearing-ului – statele încheiau acorduri bilaterale care reglementau schimburile comerciale astfel: exporturile erau echivalate în moneda statului mai puternic şi se constituia un credit în favoarea statului exportator care era folosit pentru achitarea importurilor. Practic: România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.

Începând cu 1935 (când a fost semnat un acord comercial româno-german) Germania a dus o politică treptată de acaparare a economiei româneşti folosind sistemul clearing-ului. Germanii au făcut tot posibilul să acapareze cât mai mult din exporturile româneşti şi să se îndatoreze cât mai mult faţă de România. Ideea era simplă: mărcile germane erau blocate în Germania, românii nu aveau oricum ce face, decât să cumpere produse industriale germane.

Pe de altă parte România era blocată în propriul sistem economic. Existau trei produse de export româneşti: petrolul, cerealele şi cheresteaua – şi fiecare dintre ele avea propriile probleme. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, cu două consecinţe: preţ mult mai mare decât grâul american şi cel sovietic, iar dacă nu era vândut îi băga în faliment pe micii fermieri, ceea ce provoca tensiuni sociale (amintiţi-vă de dilemele economice ale lui Ilie Moromete). Cheresteaua era singurul produs competitiv, însă nu putea susţine singură economia românească.

Franţa şi Marea Britanie refuza să cumpere grâul românesc mult prea scump, iar industria petrolieră din România era deţinută în proporţie de 42% de concerne franco-britanice (statul român deţinea doar 29%!) astfel că principala grijă a aliaţilor noştri occidentali era să-i împiedice pe germani să cumpere petrol românesc, nu să cumpere ei mai mult. Şi chiar dacă ar fi cumpărat mai mult din România tot nu ar fi fost un mare câştig: plăţile cu Londra şi Parisul se făceau tot în sistem clearing şi ne vindeau tot ce voiau ei.

Germania a ştiut să împletească politica şi economia: au acceptat preţurile mari ale cerealelor româneşti, s-au îndatorat masiv faţă de România şi au început să facă presiuni. Scopul germanilor, mai ales înainte de izbucnirea războiului: să-şi asigure importurile de petrol necesare armatei şi să-şi creeze un mecanism de presiune politică pentru cazul în care România o lua razna. O analiză comparativă a balanţei comerciale româno-germane pentru lunile ianuarie-martie 1938 şi ianuarie-martie 1939 scotea la iveală apariţia unui deficit de 13,45 milioane mărci germane în 1939 faţă de un deficit de 1,85 milioane mărci germane în 1938. Naziştilor le plăcea să fie datori.

Problemele economiei româneşti şi decontul

Planul general economic al României în perioada interbelică a fost simplu: profiturile din vânzarea petrolului şi a cerealelor trebuiau investite în crearea unor industrii româneşti. Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale). Corupţia şi lipsa de capacitate administrativă plus faptul că marii fabricanţi de armament nu îşi cedau licenţele chiar aşa uşor (iar românii nu au reuşit să inventeze arme) au făcut ca planul să eşueze în mare parte. Nici sistemul clearing-ului nu funcţiona: francezii şi britanicii evitau să ne vândă armament (sau ne vindeau foarte puţin), germanii limitau drastic exporturile de arme (la un moment dat Hitler a spus ceva de genul „românilor o să le dau triciclete, nu tancuri”). Au fost construite câteva fabrici de armament, însă din punctul de vedere al aviaţiei şi tancurilor România era inexistentă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Decontul cu Germania a venit în anul 1938. După ce a anexat Austria, a dezmembrat şi ocupat Cehoslovacia, Germania a venit cu nota de plată la Bucureşti. Creierul operaţiunii a fost Karl August Clodius (diplomat, preşedintele Comisiei economice româno-germane şi unul din sprijinitorii MWT). De la 37 de lei pe o marcă Clodius a cerut în 1938 creşterea cursului de schimb la 45 de lei pe marcă. Românii s-au târguit cum au ştiut mai bine, însă au trebuit să accepte creşteri succesive ale cursului. În 1939 negocierile economice au fost conduse de Helmut Wohlthat care a venit cu o idee nouă: crearea de unităţi economice mixte româno-germane în agricultură şi exploatări petroliere. Ministrul Economiei Ion Bujoiu spunea că astfel: „ţara noastră era redusă în acest caz la o simplă furnizoare de braţe de muncă, bogăţiile ei naturale şi posibilităţile de producţie servind exclusiv la satisfacerea nevoilor germane”. Tot la negocierile din martie 1939, germanii au cerut iar creşterea cursului la 50 de lei pe o marcă motivând că grâul românesc e prea scump – însă creşterea urma să se aplice şi la petrol şi cherestea. De frică să nu păţească ce a păţit Cehoslovacia, România a acceptat cererile economice germane: mărirea cotei de export la petrol, înfiinţarea de întreprinderi mixte româno-germane (a respins doar creşterea cursului). Mecanismul clearing-ului şi al îndatorării a dat rezultate.

Karl Clodius a fost capturat de sovietici la Bucureşti în 1944 şi a murit în prizonierat în 1952. Se pare că nu a stat prin lagăre, ci a fost folosit de sovietici drept consultant economic pentru spaţiul balcanic. Ideea nazistă a întreprinderilor mixte cu românii a fost preluată cu entuziasm de sovietici: Moscova a luat participările germane la aceste întreprinderi mixte drept despăgubiri de război şi aşa au apărut primele Sovromuri de care am scăpat abia în 1956. MWT a fost reevaluată în anul 2006 ca un „model european” pentru sud-estul Europei.

Karl Clodius

Karl Clodius