Arhiva lunii august 2013

Super-spionul român Mihai Caraman: o fotografie inedită şi fişa de cadre

Mihai Caraman nu are nevoie de prezentare. Este spionul român care a aflat secretele NATO în anii Războiului Rece. Doar că în spaţiul public nu prea există multe fotografii ale lui Mihai Caraman – eu am reuşit să identific una la Arhivele Naţionale, alături de fişa de cadre a super-spionului [ref]Arhivele Naţionale ale României, Fond C.C. al P.C.R. Secţia Cancelarie – Dosare Anexă, dos. 355/1972, f. 74-75[/ref].

Despre povestea şi aventurile lui Mihai Caraman puteţi găsi mai multe detalii la Stelian Tănase[ref]Blog Stelian Tănase – Spionii români ai Războiului Rece[/ref]. Pe scurt, Mihai Caraman s-ar fi folosit de farmecul personal ca să-i spioneze pe capitalişti între 1958 şi 1968. Francezii Pierre Accoce şi Daniel Pouget i-au făcut un portret fabulos[ref]Pierre Accoce, Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Editura Compania, 1999, p. 104[/ref]:

Cu constituţia sa atletică – 1,75 m şi 73 kg – Caraman ar fi putut, de exemplu, să fie o glorie a stadioanelor. Regizorii în căutare de talente native n-ar fi rămas insensibili la prestanţa lui. Acest bărbat, incontestabil fermecător – păr aspru, sprâncene bine conturate, gură senzuală şi o privire insistentă care atrăgea atenţia – avea mare succes la femei. În aparenţă degajat până la nonşalanţă, avea o cultură solidă, pe care o etala cu plăcere. Toată lumea ştia că marea lui pasiune – un capriciu distins – era egiptologia. Părea imbatabil în cea de-a patra mare epocă a Egiptului antic, Noul Imperiu, în care au avut loc cuceririle faraonilor în Asia (1580-1090 î.d.Hr.).

Rămâne ca cititoarele să spună cât de imbatabil era Mihai Caraman în anul 1974, anul de când datează fotografia de mai jos.

Citeaza sursa! www.george-damian.ro

Citeaza sursa! www.george-damian.ro

Despre fişa de cadre a lui Mihai Caraman din anul 1974 nu sunt foarte multe de zis. În primul rând e dactilografiată cu corp de literă mare – semn că era destinată personal lui Nicolae Ceauşescu, care nu prea vedea să citească, dar nici nu suporta ochelarii. Era un cadru de nădejde, cam asta e concluzia fişei de cadre.

Fisa de cadre a colonelului Mihai Caraman din 1974.

P.S. Nu am mai pus watermark pe fotografii, sunt sigur că blogul meu va fi citat ca sursă a imaginilor.

Românii rămân fără istorie. Cel puţin pe internet

Interesul românilor faţă de propria istorie este la pământ, cel puţin asta am aflat după ce m-am jucat puţin cu instrumentele Google pentru cuvinte cheie. Românii caută orice tâmpenii pe Google, mai puţin despre istorie sau istoria lor. Dar să ne uităm puţin la nişte grafice şi tabele.

Pentru cuvintele cheie „istoria romanilor”, „istoria romaniei” şi istorie am constatat o scădere a interesului, abruptă şi continuă începând de prin anul 2005-2006. Au mai existat câteva vârfuri de creştere prin 2007-2008, dar după aceea interesul cade grămadă şi acolo rămâne. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat între 2006-2008 de s-a produs acest fenomen, sau nu-mi amintesc. Alt grafic, pentru cuvintele cheie „masini second hand germania” este mult mai limpede. În 2007 (aderarea la Uniunea Europeană) începe să urce abrupt, după care cade grămadă în 2009 (taxa auto). Referitor la istorie nu găsesc o explicaţie logică.

 Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istoria romanilor- - România, 2004 - prezent Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istorie- - România, 2004 - prezent Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istoria romaniei- - România, 2004 - prezent Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -masini second hand germania- - România, 2004 - prezent

În prezent, din punct de vedere cantitativ, interesul faţă de aceste cuvinte cheie este la pământ. Doar la „istorie” sunt inregistrate 301.000 de căutări lunare, însă în legătură cu siteul istorie-edu.ro care este o resursă pentru elevi şi profesori. Cuvintele cheie „istoria romaniei” şi „istoria romanilor” generează 33.000 de căutări lunare, respectiv 18.000 de căutări lunare. Comparaţi cu „masini second hand” care generează în perioadă de criză 165.000 de căutări lunare.

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-masini-second-hand Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istoria-romaniei Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istoria-romanilor Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istorie

Dintre personalităţile istorice „Stefan cel Mare” stă cel mai bine, cu 90.000 de căutări lunare, „Mihai Viteazul” are şi el 60.000, „Alexandru Ioan Cuza” – 30.000. Vlad Ţepeş stă neaşteptat de prost: doar 27.000 de căutări lunare. Iancu de Hunedoara (8.100) sau Matei Basarab (12.000) sunt pe nicăieri, de restul nu mai are rost să vorbim. „Nicolae Ceausescu” este mort şi îngropat la 12.000 de căutări lunare în România.

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-alexandru-ioan-cuza Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-iancu-de-hunedoara Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-matei-basarab Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-mihai-viteazul Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-stefan-cel-mare Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-vlad-tepes

Românii sunt interesaţi de „Becali” (90.000, cât Ştefan cel Mare), de „Oana Zavoranu” (60.000, cât Mihai Viteazul), „romanii au talent” (368.000, în afara sezonului!) şi mai ales de „can can” (4.000.000!!!).

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-can-can Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-oana-zavoranu Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-romanii-au-talent Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-becali

Şi acum una amuzantă. La câte resurse sunt investite în cercetarea istoriei comunismului şi la cât circ se face prin mass-media pe tema asta m-aş fi aşteptat ca românii să fie mult mai interesaţi de subiect. Din păcate, Google nu deţine un volum suficient de date pentru a afişa tendinţa căutărilor în România pe cuvintele cheie „istoria comunismului”. Iar din punct de vedere cantitativ a fost înregistrată o medie de 880 (!!!) de căutări lunare pentru această expresie.

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istoria-comunismului Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istoria comunismului- - România, 2004 - prezent

Prima concluzie e evidentă: românii caută pe internet chestii practice (maşini second hand) şi bârfe despre maimuţele care se scălămbăie la televizor, istoria nu este pe vreun loc fruntaş. A doua: oricât s-ar zbate „formatorii de opinie” să impună o anumită tematică (cum e asta cu istoria comunismului) românii caută tot ce îi interesează.

… şi mi-a zis tata să mă fac inginer!!!

De ce a avut loc lovitura de stat de la 23 august 1944

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

Dialogul dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din 23 august 1944

Revista Art-Emis a publicat un text prezentat drept transcrierea unei înregistrări a discuţiei purtată de regele Mihai cu mareşalul Ion Antonescu în după-masa zilei de 23 august 1944, chiar înainte de arestarea mareşalului (aici, semnalată de unul din comentatorii blogului).

Chestiunea este extrem de interesantă. Ştiu de la regretatul Florin Constantiniu că pe la sfârşitul anilor 1970 – începutul anilor 1980 printre istoricii români s-a răspândit zvonul asupra existenţei unei astfel de înregistrări, care s-ar fi aflat la Londra. În epoca interbelică existau mijloacele tehnice pentru înregistrări ambientale, serviciile de informaţii româneşti le foloseau de multă vreme (detalii aici). De asemenea, în Bucureşti erau prezenţi spionii britanici din misiunea lui de Chastelain, care imediat după arestarea lui Ion Antonescu au fost eliberaţi şi au asigurat legătura radio dintre regele Mihai şi Londra. Există astfel premisele ca înregistrarea discuţiei dintre rege şi mareşal să fi ajuns în Marea Britanie. Însă istoricii români care au mers la Londra în căutarea acestei înregistrări s-au întors cu mâna goală (cel puţin aşa mi-a spus Florin Constantiniu).

Din păcate, revista Art-Emis ne serveşte doar transcrierea înregistrării, fără necesara anexă audio care ar fi spulberat orice dubiu. Mai mult, nu este indicată nici o sursă a acestei transcrieri. Posibil ca plăcile originale să fi fost distruse şi să nu mai avem posibilitatea să auzim ce şi-au zis regele şi mareşalul. La fel de posibil este ca transcrierea să fi fost făcută înaintea distrugerii plăcilor, însă în acest caz textul a fost păstrat într-o arhivă (CNSAS?). Până nu apare o cotă de dosar în care s-a păstrat această transcriere, documentul se află sub semnul întrebării în ceea ce priveşte autenticitatea lui. Sursa dialogului se regăseşte în dosarul 215/1944, Fond CC al PCR Secţia Cancelarie, Arhivele Naţionale. Pe de altă parte, dialogul purtat este extrem de plauzibil, cu excepţia spuselor regelui Mihai care se descrie singur drept „copil prost şi bâlbâit”, chestie care îmi sună cumva fals. Evenimentele de la Palat din după masa zilei de 23 august i-au fascinat multă vreme pe istorici, care au încercat să le refacă în detaliu. Dacă această transcriere se dovedeşte autentică, va trebui pusă în context cu restul surselor. (Sunt în curs de verificare a documentului).

regele-mihai-si-ion-antonescu-pe-frontul-de-est

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate! (Se aude şi vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.

Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…

Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareşalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.

Mareşalul: Voastră, dacă vreţi.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareşalul: Astăzi sunteţi nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineaţă m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ţi permit să-ţi arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele şi eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea ţării mele?

Mareşalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toţi şi când vă chem, nu aveţi timp pentru Regele ţării.

Mareşalul: Voiam să vă spun că vă înşelaţi dacă credeţi că salvaţi ţara printr-un armistiţiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceţi observaţii şi să vă daţi păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităţilor cu naţiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareşalul: Citeşte Domnule Antonescu şi vezi, crezi că Mareşalul poate trimite o telegramă ca asta?

Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă priveşte? Dacă n-o daţi o dau eu.

Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?

Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?

Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?

Mareşalul: Nu! Aşa, nu!

Regele: Dar cum?

Mareşalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?

Mareşalul: Mareşal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.

Regele: Suferinţa este o experienţă.

Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…

Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.

Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?

Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.

Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.

Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…

Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Basarab cumanul al lui Neagu Djuvara este român. La Chişinău

Când am citit prima dată „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara am rămas cu o impresie foarte proastă. Cartea este în realitate o polemică cu un preopinent neidentificat, vândută drept o cercetare ştiinţifică revoluţionară. Presa tabloidă a titrat esenţialul: „Voievozii români au fost cumani!” şi cu asta, basta.

Neagu Djuvara a ratat (înclin să cred că voit) structura obligatorie a unei cercetări ştiinţifice care se vrea revoluţionară. Anume plictisitorul capitol introductiv, istoriografia problemei. Un cercetător cinstit rezumă rezultatele celor care au scotocit înaintea lui, arată unde crede că au greşit aceştia, prezintă noile documente identificate, reinterpretările şi raţionamentele care îi sprijină teza. La Neagu Djuvara lipsesc unele din aceste elemente, altele sunt împrăştiate abil, pe ici-pe colo. După ce am purces la verificarea împrăştiatei baze bibliografice a lui neagu Djuvara, m-am lămurit că întreaga lui carte este de fapt o polemică cu regretatul Nicolae Stoicescu.

Rămâne pe altădată să vă povestesc substratul acestei polemici, acum vreau să vă anunţ apariţia unei replici serioase şi cât se poate de bine documentate la „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara. De pe blogul lui Gheorghe Erizanu am aflat că editura Cartier de la Chişinău tocmai ce a scos de sub tipar cartea lui Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”.

Un mic detaliu: Neagu Djuvara spune că nu cunoaştem numele de botez al lui Basarab I, Matei Cazacu readuce la lumină un document sârbesc (cunoscut de ceva vreme) care ne spune clar că pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ioan (Ivanko). Când aflu cum şi de unde poate fi procurată cartea vă anunţ. Până atunci trebuie să văd cum fac eu rost de ea.

matei-cazacu-ioan-basarab

…maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială. Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – nu conta originea etnică. Doar că teoria asta nu se potriveşte de loc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sârg pe unguri pe la 1613. Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona la Braşov de pe la 1500 – asta m-a surprins citind volumul IX din Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (din care voi cita în continuare).

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim (doc. 2). Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lângă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa: „Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani”(doc. 34). Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene. Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune: „Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă” (doc. 40). Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari): „De asemeni, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german” (doc. 73).

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii. Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tâmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn din 1523: „De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii” (doc. 76).

Prevederile acestor statute erau puse în aplicare cu stricteţe, după cum se poate vedea din documentul pe care îl reproduc integral în continuare:

„1558 Legitimarea fiului lui Vincenţiu, vicecastelan al cetăţii Bran.

În lunea înainte de sărbătoarea tuturor sfinţilor, domnii staroşti şi bătrâni ai breslei ţesătorilor de lână au compărut în faţa domnilor senatori în casa sfatului şi au întrebat dacă să primească în breasla lor pe fiul lui Incze pârcălabul. Drept urmare domnii mei au cercetat cu sârguinţă originea sa şi au aflat că Incze din partea mamei este de origine germană şi din partea tatălui un şcheian adevărat, care de asemenea sunt de credinţă creştină şi luând în considerare pe Dumnezeu şi dreptatea sa, senatorii au pronunţat ţesătorilor de lână care au fost prezenţi în locul întregii bresle, că el corespunde breslei şi să-l primească şi să-l trateze potrivit dreptului de breaslă.”(doc. 124)

Cel puţin la Braşov nu prea se verifică teoria cu lipsa conştiinţei naţionale la 1500.