Arhiva lunii septembrie 2013

Guest-post: Ar plânge astăzi Primul ministru?

“Să iasă domnul Carada de sub masă” a rostit, cedând nervos şi plângând, Primul ministru al României, D.A. Sturdza în timp ce prezida o şedinţă a Consiliului de Miniştri. Puterea şi aura politică a acestui personaj misterios a exercitat o presiune (chiar dacă în cazul de faţă ipotetică, nu există dovezi care să ateste poziţia lui Carada în Consiliu de Miniştri) psihologică impresionantă încât Primul ministru al României a putut sa aibă o cădere nervoasă izbucnind în lacrimi. Şi-l imaginează astăzi, cineva, pe Primul ministru în funcţie plângând?

Prea puţini ştiu de Eugeniu Carada, un politician liberal de culise, cu multe umbre, pretutindeni urmat şi învăluit de mister. Puţini cunosc amestecul său în “Monstruoasa coaliţie” şi înlăturarea lui Al.I. Cuza, cultivarea unor relaţii cu personalităţi precum Victor Hugo sau Giuseppe Mazzini, implicarea în vârful conducerii PNL după moartea lui Ion C. Brătianu sau redactarea după modelul belgian a Constituţiei de la 1866. Deviza acestui personaj politic a fost bine formulată cu propriile cuvinte “Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine împotriva oricui”. Idealul politicienilor de astăzi ar suna un pic diferit, trebuie doar să înlocuim “liberă” cu capitalistă” şi “împotriva” cu “în favoarea”. Lacrimi de fericire curg fără măsură peste acest ideal.

Ion C. Brătianu când făcea referire la Eugeniu Carada utiliza sintagma “amicul cel mai de preţ şi credincios”. Astăzi ”preţul” ca valoare economică este principalul liant dintre politicieni iar credinţa (crezul în valoare morală intelectuală a unui om) a fost înlocuită cu loialitatea oarbă şi strâmbă faţă de om.

La 1 august 1865, criticând politica domnitorului Al.I. Cuza, Carada scria: “Ai chemat o turmă ignorantă care, sub disciplina biciului a votat pentru creaţiunile unui dictator neruşinat. Principele Cuza nu ne mai poate înapoia acele ce ne-au răpit, căci prin acesta ar mărturisi singur nulitatea sa politică”. Curajul în politică rareori este o virtute de obicei doar învingătorii apucă să-şi confecţioneze biografia prin laude. Eugeniu Carada rămâne un spirit complex dublat de curaj imaginaţie şi inteligenţă politică ce a nutrit înfăptuirea socială ca principiu (“Fapte nu Vorbe” cum ar spune unii contemporani) privându-se de funcţii oficiale, notorietate etc.. Nu este de mirare că modelul său de politician nu-şi găseşte locul în actuala elită politică.

Observăm că alonja oratorică de condamanare a autoritarismului, ca tradiţie liberală, transforma curajul în virtute politică, astăzi curajul este istorie politică. Tradiţia e în comă. Crede cineva că Eugeniu Carada ar fi studiat atent sondajele înainte de a lua o decizie cu privire la Roşia Montană?

P.S. Un articol de Alexandru Filimon, mai multe detalii la Zetetic Group.

Momentul în care Neagu Djuvara devine ridicol

După apariţia cărţii lui Matei Cazacu nu mai există nici o scuză pentru oricine ştie să citească să mai creadă în teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor. Neagu Djuvara este demascat ca un impostor oarecare şi nimic mai mult. M-am bucurat când a apărut cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”, dar după ce am citit-o am râs cu lacrimi.

Să vă explic. Raţionamentul lui Neagu Djuvara se sprijină pe câţiva piloni. Cel mai zdravăn dintre ei spune aşa: cumanii erau catolici, Basarab (ca şi taică-său – Negru vodă/ Thocomerius – şi fiu-său Nicolae Alexandru) era catolic ergo Basarab era cuman. Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan iau pe rând documentele citate de Neagu Djuvara ca argumente pentru afirmaţia „Basarab Întemeietorul era catolic” şi demonstrează că „revoluţionarul” istoriografiei române fie le citează trunchiat, fie nu le înţelege. Apoi mai sunt adăugate câteva documente (despre care Neagu Djuvara cu greu poate spune că nu le cunoştea!) care arată cât se poate de limpede că Basarab a fost ortodox. Însă lovitura finală este alta.

Neagu Djuvara a citat în sprijinul teoriei sale o serie de legende referitoare la Negru vodă. Doar că le-a citat trunchiat. În aceste legende (încă o dată, cunoscute de Neagu Djuvara şi folosite în demonstraţia sa!) se spune că Negru vodă/ Thocomerius a fost căsătorit cu doamna Marghita, catolică de felul ei. Ei, pe când Negru vodă/ Thocomerius era plecat să se lupte cu tătarii, doamna Marghita s-a apucat de construit biserici catolice. Întors din bătălie, Negru vodă/ Thocomerius a pus mâna şi a dărâmat bisericile catolice construite de nevastă-sa. Catolic?!?!

Problema este că Neagu Djuvara a ales din aceste legende (ca şi din alte surse, mai ales documentare) doar ce i-a convenit şi a lăsat deoparte fragmentele care nu se mai potriveau cu teoria sa. O găinărie şi nimic mai mult. După ce şi-a lansat cu surle şi trâmbiţe teoria cumană, Neagu Djuvara a fost mângâiat pe creştet de câţiva istorici care nu au vrut să-l facă de râs. Însă „spărgătorul de gheaţă” cum îi place să-ţi spună nu a înţeles mesajul, a insistat cu ideile sale, ba s-a şi dat jignit. Sunt curios dacă şi ce va răspunde la argumentaţia din cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” – pe care o puteţi găsi la librăria Elefant (mai ieftină online decât din librăriile clasice!).

matei-cazacu-ioan-basarab

Maria Tănase înjurată de o englezoaică rătăcită-n Bucureşti

Scriitoarea Olivia Manning e puţin cunoscută, o englezoaică ajunsă în Bucureşti înainte de al Doilea Război Mondial, care a lăsat un portret puţin măgulitor pentru români. Problema ei a fost că s-a căsătorit în fugă cu un englez lector la British Council în România şi când a venit aici a descoperit că proaspătul soţ o înşela cu mai multe româncuţe vesele. De aici a rezultat o acreală şi o percepţie deformată a românilor şi României, defecte transmise în cartea Oliviei Manning „Trilogia balcanică”.

În rândurile următoare puteţi citi modul în care a văzut Olivia Manning o reprezentaţie dată de Maria Tănase (camuflată sub numele Florica) la o terasă de vară din Bucureşti:

Florica, în fustele ei lungi, alb cu negru, era expusă ca o coţofană în colivia orchestrei. Când aplauzele se stinseră, se avântă într-o plecăciune, apoi, deschizând gura, dădu drumul unui urlet ţigănesc – înalt şi violent. Publicul se agită. Harriet simţise sunetul ca un şoc prin şira spinării.

Primul strigăt a fost urmat de un al doilea, susţinut la o asemenea înălţime şi intensitate a tonului încât, după câţiva ani (cum o asigurase Inchcape ulterior), coardele vocale nu vor mai rezista.

Florica, transformată într-o furie în colivia orchestrei, părea făcută din fir de aramă. Avea subţirimea obişnuită a ţigăncilor şi era negricioasă ca o indiană. Când îşi aruncă, dintr-o mişcare, capul înapoi, i se văzură tendoanele gâtului şi muşchii pe braţele ei subţiri care se roteau prin aer. Lumina îi arunca reflexe în părul strâns la spate, strălucitor ca şi fruntea rotundă. Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea şi vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-şi corpul, parcă de mâne, strângându-şi pumnii şi lovindu-şi fustele şi încheie cu un alt strigăt ascuţit, pătrunzător, de stihie, susţinut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor.

Olivia Manning n-a înţeles nimic.

Proiectul colonizării evreilor din România în Africa

Căutând informaţii despre relaţiile economice româno-britanice am dat peste un proiect de colonizare a evreilor din România în Rhodesia de Nord, Zambia de astăzi. Este vorba de stenograma discuţiei dintre ministrul de Externe britanic lordul Halifax şi ministrul român de Externe Nicolae Petrescu Comnen, discuţie care a avut loc pe 17 noiembrie 1938, în timpul vizitei regelui Carol al II-lea la Londra.

Ce m-a surprins cel mai mult: nu că ministrul român de Externe al regelui Carol al II-lea cerea colonizarea evreilor din România în Africa, ci că lordul Halifax se declara de acord şi vorbea deschis despre un proiect britanic în acest sens. Mărturisesc că nu am auzit foarte multe despre proiectele britanice de colonizare a evreilor în Africa. Am mai citit câte ceva despre planurile naziştilor de deportare a evreilor în colonia franceză Madagascar şi asta după căderea Franţei (detalii aici). În rândurile ce urmează puteţi citi traducerea fragmentului cu pricina, mai jos puteţi vedea fotocopiile documentului (National Archives UK, HM Treasury, T 160/908). Chiar aş vrea să citesc un studiu serios despre implicarea Marii Britanii în chestiunile legate de evreii din Europa înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

„11. La sfârşit, dl. Comnen a ridicat chestiunea evreiască. El a spus că în România trăiesc în jur de 1 milion de evrei, însă problema evreiască din această ţară nu a devenit încă acută. Există, oricum, permanent posibilitatea apariţiei problemelor şi ca aceste probleme să devină mai mari în urma evenimentelor din alte ţări. Chestiunea evreiască din România nu este una religioasă şi nici ideologică, ci este una pur economică. Evreii din această ţară au monopolizat în mare măsură anumite profesii, cum ar fi avocatura şi medicina. Fără îndoială, asta a creat un sentiment anti-evreiesc considerabil, care s-a accentuat cu trecerea timpului. Înainte să vină aici, a fost abordat de mai multe delegaţii reprezentând minoritatea evreilor, care i-au solicitat să facă tot ce poate pentru a obţine sprijinul Guvernului Majestăţii Sale pentru găsirea unei soluţii la această problemă. Ei i-au atras atenţia asupra faptului că există mari porţiuni ale Imperiului Britanic, mai ales în Rhodesia de Nord, care ar fi foarte potrivite pentru colonizare şi dezvoltare şi care în prezent sunt foarte puţin populate de albi. Dl. Comnen şi-a dat seama că nu pot fi găsite soluţii imediate şi rapide, însă crede că dacă Imperiul Britanic ar putea, în principiu, să rezerve un anumit teritoriu britanic pentru colonizarea evreilor, mai multe guverne europene interesate de această chestiune ar fi bucuroase să discute cu Guvernul Majestăţii Sale posibilităţile prin care populaţia evreiască ar putea fi transferată gradual într-un teritoriu compact unde aceştia ar putea fără îndoială, prin vrednicia şi abilităţile lor, să adauge bogăţie şi putere Imperiului Britanic. Fără îndoială va trebui să existe o comisie care să examineze posibilităţile tehnice ale unui astfel de proiect şi a sugerat că dacă va părea posibil dintr-un punct de vedere tehnic ar putea exista un acord cu Guvernul României şi cele ale altor ţări astfel încât un anumit număr dintre cetăţenii evrei să li se permită anual să meargă în noul teritoriu. Este de părere că acest proiect ar trebui introdus treptat, iar eventualii emigranţi ar trebui să fie potriviţi pentru rolul pe care vor trebui să îl joace în noua lor casă.

12. I-am spus d-lui Comnen că de fapt chiar am luat în considerare ceva de genul acesta. Deja i-am instruit pe guvernatorii din anumite părţi ale Imperiului Colonial, inclusiv pe guvernatorul Rhodesiei de Nord să raporteze cât mai repede despre posibilitatea, în principiu, de rezervare a unui anumit teritoriu pentru punerea în practică a unui astfel de proiect. Noi suntem conştienţi de urgenţa chestiunii şi sperăm că ar putea fi posibil să facem cel puţin un anunţ preliminar la începutul săptămânii viitoare.”

Vreţi să nu mai râdă ungurii de noi în Europa?

Puteţi face şi voi ceva. Vă mai amintiţi de lansarea portalului www.europeana.eu? Căutai România şi ajungeai la Ungaria. De data asta poate ne iese altfel.

Despre ce este vorba? Cu ocazia împlinirii în 2014 a 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, portalul amintit mai sus vrea să colecteze şi să publice pe internet amintiri de familie şi poveşti personale de război, pentru a ajuta generaţiile viitoare să înţeleagă mai bine impactul acestui eveniment. Proiectul intitulat „Europeana 1914-1918” a adunat până acum peste 56.000 de fotografii reprezentând obiecte, scrisori şi jurnale scanate din perioada Primului Război Mondial, pe site-ul www.europeana1914-1918.eu.

Uniforme militare Primul Razboi Mondial

Istoria familiei voastre din Primul Război Mondial poate să ajungă pe acest portal. În zilele de 27 şi 28 septembrie, orice posesor de imagini, documente sau obiecte din Primul Război Mondial le poate digitiza în Bucureşti la Biblioteca Academiei Române (Calea Victoriei 125, Sector 1) între orele 10:00 şi 17:30. Posesorii de astfel de materiale sunt aşteptaţi şi la Cluj, în zilele de 4 şi 5 octombrie la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” (Calea Dorobanţilor 104), între orele 10:00 și 17:30. Organizatorii promit să digitizeze materialele prezentate şi să le returneze proprietarilor în aceeaşi zi.

Dacă rataţi evenimentele de mai sus, nu-i nici o problemă. Puteţi încărca materialele pe care le deţineţi în format digital direct pe site-ul www.europeana1914-1918.eu, după ce vă înregistraţi. Asta e una.

A doua este exclusiv pentru bucureştenii pe care îi interesează istoria oraşului în care locuiesc. Azi (adică vineri 20 septembrie 2013, la orele 18:00, Biblioteca Naţională, intrarea dinspre Tribunal) puteţi participa la vernisajul expoziţiei „A fost odată’n Bucureşti” unde aveţi ocazia să vedeţi 225 de cărţi poştale cu imagini din capitala de altădată. Dacă rataţi vernisajul puteţi vizita expoziţia în fiecare zi lucrătoare, între orele 08:00-18:00 până pe 15 octombrie. Iar dacă chiar nu puteţi ajunge la expoziţie, puteţi vedea o parte din imagini pe blogul organizatorului „Oraşul lui Bucur”.

A-fost-odatan-Bucuresti

Cum şi unde a fost capturat Vlad Ţepeş de Matei Corvin

Toţi ştim că Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier de Matei Corvin, mai puţin este cunoscută povestea capturării voievodului. Este una din scenele evului mediu românesc care poate fi reconstituită destul de precis, aşa cum a fost prezentată într-un poem al lui Michael Beheim „Von einem wütrich der hiess Trakle waida von der Walachei”, scriere bazată pe informaţii culese la scurtă vreme după petrecerea evenimentelor de la un călugăr, fratele Iacob, sosit din Transilvania.

În anul 1462, în înţelegere cu regele Ungariei Matei Corvin şi la iniţiativa Papei de declanşare a unei cruciade anti-otomane, Vlad Ţepeş a pornit o campanie împotriva cetăţilor turceşti de la sudul Dunării (detalii aici). A urmat invazia de pedepsire condusă de însuşi sultanul Mehmet al II-lea din vara anului 1462, al cărei rezultat a fost înlocuirea lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti cu fratele său Radu cel Frumos. Retras în Transilvania, Ţepeş a aşteptat sosirea regelui Matei Corvin şi a oştii sale. Suveranul a sosit în toamnă şi ar fi petrecut cinci săptămâni alături de Ţepeş la Braşov. Michael Beheim ne povesteşte astfel cum au pornit la război şi ce s-a întâmplat în munţi:

„Regele plănuise să plece din acest oraş spre paguba acestui turc (sultanul Mehmet II) mai întâi prin Valahia şi apoi în Turcia, împotriva acestui cumplit păgân. (…) Amândoi, împreună, s-au pus în mişcare şi, lor alăturându-li-se mulţi bărbaţi temerari în ambele oştiri, ei au mers cale de câteva mile de la oraşul numit mai sus, pătrunzând în această ţară valahă cam şase mile. Dracula credea că ar fi la el acasă, când se aflau la un castel numit Kungstain. Acolo Dracula a fost prins de un cavaler vestit al regelui pe nume Jan Jiskra, care l-a atacat primul, luându-l prizonier. În Ţara Românească, în ţara sa a fost el atras în cursă şi prins. Fiindcă aceasta oferea mai multă siguranţă, în suita regelui s-a decis să fie purtat în afara ţării sale”.

Kungstain nu este alta decât cetăţuia Oratia de la Podul Dâmboviţei, pe vechiul drum de la Bran la Rucăr, cetate numită în documentele transilvănene Kyralke, Keralkew, sau Kynnygs Steyen – Königstein, Piatra Craiului. Versantul dinspre Ţara Românească al înălţimii pe care se văd şi azi ruinele cetăţii Oratia este deosebit de abrupt, iar călătorii străini care au trecut pe aici povestesc că până în secolul al XIX lea caii, căruţele şi trăsurile erau coborâte cu ajutorul unor funii.

Scena capturării lui Vlad Ţepeş devine astfel dramatică: cel mai probabil a fost atacat de oamenii lui Matei Corvin după ce mare parte din oştenii săi care îl însoţeau coborâseră acest versant abrupt. Rămas cu puţini credincioşi, Vlad Ţepeş a fost înconjurat de oamenii lui Jan Jiskra (detalii despre el aici) „care l-a atacat primul” – textul lui Michael de Beheim lasă de înţeles cumva că ar fi existat o încăierare. Este una din scenele istoriei româneşti pe care chiar aş vedea-o într-un film.

Jan Jiskra

Jan Jiskra, cavalerul care l-a capturat pe Vlad Ţepeş.

Regele Carol al II-lea – o victimă a istoriei?!?

Adrian Cioroianu şi Stelian Tănase au susţinut ieri seară teza că regele Carol al II-lea trebuie reevaluat, nu a fost chiar aşa de rău pe cât se spune. Dar să luăm pe rând argumentele prezentate la dezbaterea „Controversatul rege Carol al II-lea”.

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

1. Cedarea Basarabiei s-a făcut în urma unui Consiliu Regal

Consiliul Regal era o instituţie marionetă, o faţadă destinată acoperirii deciziilor lui Carol al II-lea. Contraexemplul cu Consiliul Regal din 1914 unde regele Carol I a cerut să intrăm în război de partea Germaniei şi consilierii s-au opus, iar regele a cedat nu stă în picioare. Consiliul Regal nu a fost niciodată o instituţie formată în baza unei legi, cu atribuţii clare, dimpotrivă, erau adunări informale în cadrul cărora suveranul se consulta cu cei mai influenţi oameni ai ţării. Deosebirea dintre Consiliul Regal al lui Carol I şi Carol al II-lea: în primul caz membrii Consiliului chiar aveau influenţă, în al doilea caz era vorba de oameni care nu prea puteau influenţa societatea românească (al cărei mecanism tradiţional al partidelor fusese pulverizat de însuşi Carol al II-lea!).

Studiile Statului Major şi sintezele Serviciului Secret de Informaţii spuneau clar că din punct de vedere militar era imposibil de rezistat în vara anului 1940 – iar Carol al II-lea ştia foarte bine asta. Un mic exemplu: la începutul războiului România avea 35 de tancuri comparabile cu ce aveau sovieticii. Carol al II-lea a pus în scenă mascarada cu Consiliul Regal ca să se „acopere” în faţa istoriei, nimic mai mult.

2. Corupţia lui Carol al II-lea este o bârfă inventată de legionari şi preluată de comunişti

Orice studiu al izvoarelor memorialistice lămureşte rapid chestiunea. Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Victor Slăvescu, Pamfil Şeicaru, Petre Pandrea – nici unul dintre aceştia nu pot fi consideraţi legionari, ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi aceştia îl acuză pe Carol al II-lea că a patronat un gigantic sistem bazat pe corupţie. Este exclusă o înţelegere între aceşti memorialişti pentru întinarea memoriei suveranului – nici între ei nu se iubeau foarte tare. Într-adevăr, legionarii au promovat cel mai intens povestea corupţiei (aveau şi motive s-o facă) însă această corupţie este atestată din multe alte surse diverse, nu doar memorialistice. (Aici puteţi citi istoria unui caz de corupţie patronat de Carol al II-lea)

3. Carol al II-lea nu a fost un afemeiat

În formă extinsă, această teză zice aşa: Carol al II-lea i-a fost credincios Elenei Lupescu până la moarte, nu a fost un play-boy, aşa cum se spune. Din nou, sursele memorialistice spun altceva. Am scris mai pe larg aici despre viaţa intimă a regelui Carol al II-lea. Surse diverse şi extrem de bine informate (Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gavrilă Marinescu) atestă faptul că regele frecventa prostituate.

Corolarul acestei teze: ce ne interesează pe noi viaţa intimă a regelui? Dacă era un virtuos, fără să o aibă drept amantă pe Elena Lupescu, ar fi fost mai bine? Răspunsul este că ne interesează viaţa intimă a suveranului. În primul rând, ataşamentul său faţă de Elena Lupescu a creat o mare problemă în relaţia cu Marea Britanie (unde un rege a renunţat la tron pentru o amantă în aceeaşi perioadă, iar la noi regele stătea cu amanta în palat). În al doilea rând Elena Lupescu s-a implicat în politică şi în lumea afacerilor – ceea ce a încurcat foarte multe iţe. În al treilea rând, viaţa personală complicată a lui Carol al II-lea crea situaţii tâmpite – primul ministru trebuia să fie de acord să stea la masă cu amanta regală ca o condiţie pentru accesul la putere. Şi mă opresc aici. Problema lui Carol al II-lea nu a fost că a avut o amantă (ca mulţi alţi regi de altfel), problema a fost că i-a permis să se amestece în politică şi să-i influenţeze deciziile. (Vezi aici o poveste cu Elena Lupescu şi prima amantă a regelui Mihai)

4. Carol al II-lea a fost voievodul culturii interbelice

Toate păcatele lui Carol al II-lea ar fi spălate prin aceea că a investit foarte mult în cultura română. În primul rând trebuie spus că toţi regii şi reginele României au făcut asta. Carol I şi Elisabeta i-au sponsorizat pe Eminescu, Caragiale, Enescu etc. Ferdinand a fost mai zgârcit, dar Maria arunca cu banii în toate părţile fără să se uite la sume. Nu e nimic nou că regele Carol al II-lea a sponsorizat cultura română – nou la el a fost cultul personalităţii (detalii aici).

Însă regii anteriori nu au distrus sistemul politic românesc, ei au creat şi consolidat acest sistem. Carol al II-lea a instaurat o dictatură (de catifea, într-adevăr) iar vina lui cea mare este că a pulverizat un sistem politic pus pe picioare cu greutate începând din 1866. Asta plus instaurarea corupţiei instituţionalizate, fărâmarea sistemului juridic şi aplicarea asasinatelor de stat – acestea sunt vinile lui Carol al II-lea.

Într-adevăr, Carol al II-lea a fost o victimă a geopoliticii şi după căderea Franţei şi începutul dominaţiei hitleriste asupra Europei România nu mai avea nici o şansă, indiferent de ce conducător ar fi avut. Însă asta nu îl scuză cu nimic pe Carol al II-lea care a lăsat în urma sa o Românie putredă, pregătită pentru sovietizare.

Românii n-au câştigat nici o bătălie. Campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării, 1462

Toată lumea ştie că românii nu au câştigat nici o bătălie în evul mediu, că în manuale sunt scrise doar minciuni. E greu cu demitizarea, e greu de explicat de ce şi-au făcut loc în manuale anumite bătălii. Dar să vedem un exemplu limpede: campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării din iarna anului 1462. Ni s-a păstrat scrisoarea voievodului către regele Ungariei Matei Corvin în care este descrisă pe larg această campanie.

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş.Sursa foto

Oştile lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au atacat următoarele localităţi (cifra din paranteze reprezintă numărul turcilor morţi): Obluciţa şi Novoselo (1.350), Silistra (6.840), Orşova (342), Vectrem (840), Turtucaia (630), Marotin (210), Giurgiu (6.414), Novigrad (384), Sviştov (410), Ghighen (1.138), Rahova (1.460). În total: 20.018 turci omorâţi, deşi scrisoarea lui Vlad Ţepeş vorbeşte de 23.884 victime (cel mai probabil diferenţa a apărut în urma unor lupte minore. Catastiful lui Ţepeş se încheie aşa: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi”.

Am refăcut aproximativ traseul acestei campanii a lui Vlad Ţepeş pe Google Maps. Chiar dacă nu respectă drumurile din epocă, oricum imaginea campaniei pe hartă este impresionantă cu traseul ei de aproape 800 de kilometri.

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Scrisoarea către Matei Corvin este datată 11 februarie, fiind scrisă probabil la încheierea luptelor – deci atacurile s-au dat în luna ianuarie. Sursele turceşti spun că oştenii lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au nimicit totul în calea lor. Câţi români au participat la lupte? Izvoarele nu ne spun o cifră exactă, dar ca să aduni de pe câmpul de luptă 6.000 de morţi din partea turcilor cum a fost cazul la Silistra şi Giurgiu bănuiesc că atacatorii trebuie să fi fost în jur de 10-20.000. Şi acum apare întrebarea: ce fel de organizare militară aveau românii în anul 1462 astfel încât să reuşească să acopere prin lupte o distanţă de 800 de kilometri? Cum erau hrăniţi cei 10-20.000 de oameni, unde dormeau? (Nu cred că se puteau baza doar pe jaf, ar fi fost ceva „la noroc”).

Există mai multe dezbateri asupra acestei campanii a lui Vlad Ţepeş, unii susţin că au fost de fapt cel puţin două atacuri separate – dar asta nu micşorează cu nimic meritele campaniei, este vorba de o coordonare şi mai precisă a corpurilor de oaste, mult mai greu de realizat în condiţiile epocii. Imaginaţi-vă că sunteţi oştean de-al lui Vlad Ţepeş în campania din ianuarie 1462, prin zăpadă cu 30-40 de kilograme de armură, scut, sabie şi lance şi aveţi de mers 800 de kilometri, chiar şi călare.

Cum se deturnează un protest şi ce mai sper în cazul maidanezilor

Procurorii sunt ultima speranţă pentru ca moartea copilului ucis de maidanezi să nu fi fost degeaba. Presa românească se afundă în rahat pe zi ce trece, iar partea bună este că o parte din români a început să se trezească. Manifestaţiile în lanţ pe chestiunea câinilor vagabonzi constituie un model de deturnare a unei furii populare. Dar există şi părţi pozitive.

Nervii de pe Facebook

Reţeaua socială a explodat pe chestiunea copilului ucis de maidanezi. A fost o reacţie naturală – nu chestiuni sponsorizate cum e povestea Roşia Montană – am simţit asta văzând ce fel de oameni au sărit în sus. Din primele zile ale săptămânii au început să se coaguleze grupuri de discuţii (aproape imediat au apărut şi provocatori de profesie!), s-au discutat idei şi iniţiative. M-am lipit de gruparea creată în jurul articolului lui Ciprian Ciucu (mi s-a părut cea mai raţională). O primă propunere a fost organizarea unei comemorări publice, un fel de manifestaţie. De aici a început distracţia: un organizator auto-proclamat a zis vineri 19:00 la Piaţa Romană, că are el autorizaţie. Şi toată lumea a mers după el. Pentru ca în ultimul moment auto-proclamatul să spună că nu mai are autorizaţie (iar presa s-a grăbit să anunţe că manifestaţia de la Piaţa Romană a fost anulată!). După care a apărut manifestaţia de duminică a lui Nadine, cu autorizaţie şi tot ce trebuie. Premisele erau triste – o deturnare clasică, dar tot am mers la Romană vineri seară.

Ce a fost şi ce s-a scris

Mi-a fost clar de la bun început că treaba s-a împuţit, însă am fost plăcut surprins să constat că la momentul de vârf al manifestaţiei de la Piaţa Romană au fost peste 1.000 de persoane. Pentru cine cunoaşte locul: trotuarul de la coloane era plin cu oameni de la un cap la celălalt, om lângă om. Public de calitate, oameni în jur de 30 de ani, cu copii, oameni la locul lor după haine şi comportament. Au existat câteva momente cu dedicaţie (au apărut nişte şmecheri care au început cu „Jos Băsescu!”, apoi un steag monarhist, unii ziceau să mergem încolo, alţii încoace, hai la Roşia Montană, hai la Guvern, mizerii clasice). Minim de jandarmi şi poliţie.

Din păcate însă creierul de jurnalist a ajuns mai scump decât creierul de miliţian. Fie reporterii trimişi pe teren sunt decerebraţi, fie există nişte şmecheri în redacţie care modifică relatările. Din fuga calului, ce s-a scris de manifestaţia de la Piaţa Romană: Gândul.info – peste 200 de persoane; Adevărul.ro – aproape 300 de persoane; Hotnews.ro – câteva sute de bucureşteni (după ce Raluca Pantazi scrisese iniţial câteva zeci! Aritmetica asta…); Realitatea TV – sute de oameni; RTV – sute de „oamenii” (nici limba română nu e uşoară!); B1TV – câteva zeci de persoane; Antena3 – sute de persoane; Digi24 – aproximativ 100 de persoane. Doar reporterii de la Evenimentul Zilei ştiu să numere.

Şi totuşi mă bucur. Manifestaţia de la Piaţa Romană este prima mobilizare cetăţenească reală pe Facebook. A fost un eveniment curat, ceea ce demonstrează că se poate. Nadine şi protestul ei de azi începe bine, dar se va termina prost: sunt prea mulţi bani în joc şi peste câteva săptămâni o s-o aud pe Nadine că ea nu a cerut eutanasiere niciodată (şi nici nu a făcut-o!) şi uite aşa se va fâsâi încă o dată furia bucureştenilor.

La chestiune, monşer!

Treaba stă aşa: maidanezii din Bucureşti sunt o mare afacere, cu foarte mulţi bani. Trebuie să aflăm câţi bani s-au scurs din bugetul Bucureştiului şi către cine (cu nume şi prenume şi cod fiscal!) în afacerea asta a maidanezilor. Eu am câteva bănuieli, iar mecanismul îmi este clar. Sterilizarea şi adopţiile de maidanezi constituie puroiul din buba asta. În cazul copilului ucis e limpede: câine sterilizat de 8 ori pe banii mei şi care nu trebuia să se găsească pe stradă. Acesta este mecanismul – iar cifrele sunt neclare, toată lumea minte. La fel de neclară este şi legislaţia – cel puţin aşa ne mint politicienii şi jurnaliştii. Nicăieri nu am găsit o sinteză limpede, nu este clar ce vor cu adevărat cei care ne conduc. Fiecare a încercat să se suie în vreun fel pe valul furiei – iar cel mai penibil a fost Sorin Oprescu, sper să se adeverească bănuiala din Evenimentul Zilei.

Un lucru îmi este clar: nimeni dintre cei care ar putea face ceva nu vrea să rezolve problema maidanezilor din Bucureşti – nu omori găina cu ouă de aur! Toată lumea trage de timp în speranţa că va putea fi menţinut mecanismul furăciunii. Eu sper altceva: ca procurorul care anchetează cazul morţii copilului să meargă până la capăt şi să explice cum se fură banii. Sau să se autosesizeze DNA-ul, Parchetul Bucureşti – nu ştiu cum, dar un procuror nesterilizat să se apuce să scurgă infecţia din buboiul ăsta. E trist când ultima speranţă sunt procurorii.

O mutare surpriză: Times New Roman şi-a schimbat proprietarul

Deocamdată nu se cunosc foarte multe detalii, însă se pare că Times New Roman are un nou proprietar. Creşterea de neoprit a paginii Times New Roman ar fi provocat o tranzacţie trecută sub tăcere de experţii online-ului româneesc. La petrecerea de trei ani de anul trecut a vorbit mogula Andreea, vizibil emoţionată, dar susţinătoare a libertăţii de exprimare (detalii aici). Ei bine, la petrecerea de ieri seară (4 ani de Times New Roman! La mai mulţi!) ne-a fost prezentată o altă mogulă, mult mai tânără şi mai arătoasă (de unde o fi avut banii să cumpere aşa un site influent?!?). Vestea bună este că şi noua proprietară a site-ului s-a declarat la fel de ataşată de libertatea de exprimare. Sper ca experţii din social media şi web 2.0 să ne explice cât de curând dedesubturile acestei tranzacţii.

Doamne ocoleşte-i pe români!

De ce are Ponta dreptul să dispună de aurul de la Roşia Montană?

Lăsăm de-o parte Dacia şi Imperiul Roman şi venim mai în zilele noastre, în evul mediu. Medievalii ştiau ce vor, nu ca Victor Ponta, care una semnează şi alta votează.

Utopia balcanică ridică mai multe probleme în legătură cu Roşia Montană (şi face un inutil apel la raţiune). De departe cea mai importantă chestiune ridicată de Vasile mi se pare întrebarea „de ce are statul dreptul să dispună de resursele subsolului?” Şi aici trebuie să căutăm răspunsul în istorie, să vedem cum s-a ajuns la această situaţie. Am zis că lăsăm Dacia şi Imperiul Roman, mergem până în evul mediu. În feudalismul românesc resursele minerale (ocnele de sare) erau apanajul domnitorului, adică voievodul dispunea după bunul său plac de exploatarea lor, le încredinţa unor boieri apropiaţi sau mănăstirilor şi încasa pentru visteria ţării o parte mai mare sau mai mică din venituri, în funcţie de cât de simpatici îi erau administratorii. Dar cum s-a ajuns în această situaţie?

(Deşi este vorba de Roşia Montană care este în Ardeal, unde regulile erau uşor diferite dar bazate pe aceleaşi principii, mă voi referi la istoria Ţării Româneşti, pentru că în prezent românii „decid” şi mă interesează evoluţia unei mentalităţi a modului de administrare.)

Puţină teorie juridică medievală

Istoriografia română poartă de mai bine de un secol o dezbatere referitoare la „domeniul eminent” şi „darea calului” din Ţara Românească, dezbatere care a plictisit multe generaţii de studenţi la istorie, pe vremea când se studia mai aprofundat evul mediu. „Domeniul eminent” se referă la proprietatea domnitorului asupra pământului ţării, domnitorul era teoretic proprietarul tuturor resurselor oferite de pământ (în calitate de voievod, respectiv şef al armatei şi ca „uns al lui Dumnezeu”), resurse pe care le ceda nobililor din jurul său, respectiv boierilor. „Darea calului” – la tranzacţionarea moşiilor voievodul primea un cal – apare sistematic în documentele Ţării Româneşti între 1400 şi 1600, după care dispare (în 1639 era considerată „un obicei din zilele vechi”). Această „dare a calului” a fost interpretată de mai mulţi istorici ca o dovadă a „domeniului eminent” – domnitorul trebuia „despăgubit” pentru cedarea pământului, el era „proprietarul” şi încasa o „taxă notarială”. Problema este că „darea calului” apare total inconsecvent în documente: la unele tranzacţii da, la altele nu – fără să existe vreo explicaţie logică. Şi de aici a izbucnit disputa: unii au căutat să identifice o regulă, alţii au încercat să demonstreze arbitrariul puterii domneşti. „Darea calului” era fundamentală în demonstrarea „domeniului eminent”, respectiv a faptului că domnitorul era proprietarul pământului.

Povestea a rămas în coadă de peşte până la o reinterpretare recentă a lui Marian Coman [ref]Marian Coman, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Polirom, 2013, p. 32-36[/ref] . Acesta propune următoarea soluţie: „darea calului” era o taxă de moştenire încasată de la o anumită categorie socială şi se referea majoritar la cazurile în care proprietarul murea fără să aibă moştenitori direcţi de sex masculin. Pentru astfel de cazuri de stingere a unui neam exista „prădalica” – moşia boierului mort fără fii trecea în proprietatea domniei. Ca să evite „prădalica”, boierii care aveau doar fete sau care vroiau să îşi transfere moşiile către un bărbat dintr-o linie colaterală plăteau voievodului „darea calului”. Această „dare a calului” este menţionată mai clar la boierii făgărăşeni: conform vechilor obiceiuri, castelanul de Făgăraş primea calul de luptă înşeuat şi lancea unui nobil mort fără băieţi. Astfel, în Ţara Românească „domeniul eminent” şi „darea calului” erau în legătură directă cu relaţia dintre domnitor şi nobilii obligaţi să presteze serviciul militar călare.

Pe scurt: stăpânirea asupra pământului era dată de o „gaşcă” de nobili înarmaţi bine, conduşi de un voievod. Forţa militară a unui grup social a determinat proprietatea asupra pământului.

O evoluţie minimă

„Domeniul eminent” a evoluat (darea calului a dispărut după 1600) mai ales prin întărirea autorităţii domnitorului. Dacă pe la 1400 avea nevoie de nobilii cu lance şi legăturile personale erau cele ce contau, deja în secolul al XVIII lea situaţia stă diferit. Forţa militară care garanta şi justifica proprietatea trece de la nobilii locali către Imperiul Otoman, şi s-a produs fiscalizarea relaţiilor (domnitorul fanariot nu mai avea nevoie de serviciu militar în schimbul căruia să lase folosinţa unei ocne, a unei ape sau să întărească o moşie, domnitorul avea nevoie de bani cu care să-i potolească pe turci). Însă esenţa nu s-a schimbat: proprietatea a fost în continuare definită de un grup restrâns de oameni şi s-a perpetuat mentalitatea medievală a relaţiilor personale.

Contractul social (noi cei mulţi delegăm condiţionat puterea unui grup de aleşi într-o formă sau alta) a fost aplicat la români ca „formă fără fond” în secolul al XIX lea şi al XX lea – puterea a rămas în continuare în mâinile unei grupări de „prădători”. Printre multele modernizări legislative din secolul al XIX lea s-a strecurat şi Legea Minelor din 1895 – care trecea în proprietatea statului toate resursele subsolului, mai puţin petrolul. O lege pentru şmecheri, dar care a stabilit principiul valabil până în ziua de azi. Nu este nimic nou de la 1400 încoace: un grup de şmecheri dispun de resursele naturale şi umane bazându-se pe forţă.

Cum au rezolvat germanii problema câinilor vagabonzi din Bucureşti

Deşi pare incredibil, la un moment dat, Bucureştiul nu a avut câini vagabonzi. Problema a fost rezolvată de nemţi, în 1916, după ce capitala României a fost ocupată de trupele Kaiserului. Fără milă şi fără remuşcări, după cum povesteşte Constantin Bacalbaşa [ref]Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1921, p.75[/ref]:

După câteva săptămâni de la intrarea în Bucureşti, germanii au declarat război câinilor. O ordonanţă a impus taxa pe câini, botniţa şi obligaţia ca nici un câine să nu iasă pe stradă. Ordonanţa a fost executată cu toată străşnicia pe care o puneau germanii în administraţia lor. Mulţi câini au fost împuşcaţi numai fiindcă au scos capul pe poartă şi au lătrat.

Domnişoara Rosetti, fiica d-lui Radu Rosetti, fost efor al spitalelor civile, avea un căţeluş la care ţinea foarte mult. Într-o zi, câinele s-a furişat în curte şi, din poartă, a lătrat pe un ofiţer german care trecea. Îndată ofiţerul a trimis doi poliţişti germani cu ordinul de a împuşca căţeluşul.

Domnişoara Rosetti îşi luase câinele sus şi-l ţinea în braţe. Toate rugăminţile, toate implorările au fost zadarnice. Poliţiştii au zmuls câinele din braţele d-şoarei, l-au scoborât în curte, i-au tras un glonte în cap, l-au lăsat mort şi au plecat. Aceasta a fost pedeapsa meritată de un câine care îndrăznise să latre pe un ofiţer al Kaiserului.

În câteva săptămâni Bucureştii au fost curăţiţi de câini. Păcatul nu era mare.

Dincolo de aspectul propagandistic şi povestea lacrimogenă a d-şoarei Rosetti şi a nevinovatului Bubico (dar dacă d-şoara Rosetti a vrut să facă o aroganţă?), până şi Constantin Bacalbaşa recunoaşte că nemţii au făcut o treabă bună că au curăţat Bucureştiul de câinii vagabonzi. Singura scăpare acum e să ne mai ocupe nemţii o dată, dacă vor vrea.

Patrulă mixtă în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti: doi soldaţi germani şi un poliţist român.

Patrulă mixtă în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti: doi soldaţi germani şi un poliţist român. Pe fundal doi maidanezi de epocă – nici nemţii nu şi-au făcut treaba ca lumea!