Arhiva lunii octombrie 2013

Fiscalitatea fanariotă, o lecţie de istorie pentru Guvernul Ponta

Constantin Mavrocordat

Constantin Mavrocordat

Ponta nu înţelege că românii sunt antrenaţi din cele mai vechi timpuri să evite impozitele. Mă amuză teribil capcana în care e prins Ponta – are nevoie de bani şi tot încearcă să inventeze nişte impozite noi, care inevitabil vor scoate din sărite populaţia – dar în acelaşi timp vrea să rămână uscat şi curat la bumbureaţă, să nu-l înjure lumea. Nu mai fac inventarul tuturor tentativelor, de la mărirea cotei unice la noua taxă pe carburanţi, oricum românii au memoria scurtă şi deja au uitat promisiunile lui Ponta din campania electorală.

Românii nu sunt neapărat împotriva impozitelor. Altele sunt cauzele fugii de taxare. Prima este faptul că s-a depăşit limita de suportabilitate. Este imposibil să fii contribuabil corect atunci când taxele te ucid. Ce faci? Mori de foame de dragul taxelor lui Ponta sau rişti puşcăria şi intri la evaziune? Al doilea motiv al fugii de impozite este neîncrederea în guvernanţi: de ce să le dau bani unora care şi-i bagă în buzunare?!? După mai bine de 20 de ani de guvernări democratice, toată lumea e lămurită: principalul scop al politicienilor este să scurgă banii din buget spre propriile buzunare, lăsând mai multe sau mai puţine firimituri pentru fraieri. Povestea cu „legalizarea fondului clasei” este o şmecherie prin care se doreşte exercitarea unui control de stat asupra unor bani care cât de cât îşi fac treaba. De parcă românii sunt tâmpiţi să-i mai dea nişte bani pe mână lui Pricopie!

Apoi vine dezechilibrul colosal în care se găseşte societatea românească. Avem aşa: 5,3 milioane pensionari şi 4,3 milioane angajaţi (dintre care 1,2 milioane bugetari). Deci 3,1 milioane angajaţi în economia reală plătesc salariile şi pensiile pentru 6,5 milioane bugetari şi pensionari. Pur şi simplu nu merge. Dar mai este o problemă: conform recensământului din 2011, populaţia stabilă peste 20 de ani din România este de 15,8 milioane oameni. Toate datele comunicate public indică 5,3 milioane pensionari şi 4,3 milioane angajaţi, total 9,6 milioane. Concluzia: 6,2 milioane de români merg pe sub radarul fiscal! La aceştia mai adăugaţi-i şi pe cei 1,5 milioane de români plecaţi din ţară, constataţi lipsă la recensământul din 2011. Cifrele astea trebuie comparate cu cifra de 18,3 milioane români înregistraţi cu drept de vot (adică peste 18 ani).

La toate acestea mai adăugaţi faptul că statul român nu ştie câţi cetăţeni are, după cum s-a văzut la ultimul recensământ. Cât despre susţinerea actualului guvern, treaba stă aşa: toţi invocă cifra de 7,4 milioane de români care au votat împotriva lui Băsescu la referendumul din 2012. Însă aceştia nu au votat pentru mărirea taxelor şi impozitelor, au votat împotriva unei persoane, după o îndelungată campanie de demonizare a respectivului. Adevărata susţinere pentru guvernul USL s-a văzut la alegerile legislative din 2012. Iar aici se schimbă treaba: au participat 41,76% din românii cu drept de vot – adică circa 7,6 milioane, din care aproximativ 60% au votat USL – adică 4,6 milioane. Aceasta este cifra românilor care i-au susţinut în decembrie 2012 pe actualii guvernanţi: 4,6 milioane din 18,3 milioane, cam 25%. Ponta şi guvernarea USL merg pe un strat de gheaţă extrem de subţire.

Dar să trecem la lecţia de istorie.

Istoria fiscalităţii fanariote pentru uzul guvernanţilor actuali, de la J.C. Engel citire

Constantin Mavrocordat, 1739

Una din principalele schimbări în domeniul fiscal a fost numărarea tuturor locuitorilor. Astfel a îndepărtat dintr-o dată toate vechile taxe strânse în momente diferite şi sub diferite motive, stabilind o singură taxă de 10 lei pe familie, care putea fi plătită în patru rate; de aceea a primit numele de sfert. Primul sfert al anului 1739 a fost de 367.500 de lei, iar toate sferturile au ajuns la 1.470.000 de lei, ceea ce înseamnă că pe atunci locuiau în ţară 147.000 de familii care plăteau bir.

Mihail Racoviţă, 1741

Mihail Racoviţă s-a purtat ca un adevărat arendaş al principatului, adică a stors din ţară tot ce se putea stoarce. Mai întâi i-a pus din nou pe preoţi să plătească bir, o măsură care nu l-a făcut foarte iubit. Mănăstirile trebuiau să plătească tributul în două tranşe, iar popii în patru, pe lângă asta trebuiau să plătească şi alte taxe. Apoi a adăugat spre marea împovărare a ţăranilor pe lângă cele patru sferturi un al cincilea. În afara de aceasta a reintrodus darea pe vite, numită văcărit. Ca urmare a acestor noi dări care îi culcau la pământ, ţăranii au început să fugă peste Dunăre, pe pământul turcesc.

Constantin Mavrocordat, 1745

A încercat să rămână credincios principiilor reformei sale anterioare; a pus la sfârşitul anului 1745 să se facă o nouă conscripţie şi a aflat cu mare uimire că mai rămăseseră doar 70.000 de familii care să plătească impozite. Pe de o parte numărul familiilor care plăteau dări se micşorase foarte mult, pe de alta principele trebuia să plătească datoriile vechi şi pe cele noi, mai trebuia în fiecare an să trimită mari sume de bani la Constantinopol pentru confirmarea domniei – astfel a apărut nevoia pentru mărirea dărilor: a fost adunat şi un al şaselea sfert. Mănăstirile şi popii au fost puşi să plătească patru sferturi.

Grigore Ghica, 1748

Cu ajutorul intrigilor şi al banilor acesta şi-a răsturnat înaintaşul, însă ţara nu a avut decât de suferit în urma acestor dese schimbări. După domnul Sulzer acesta a introdus pe lângă cele şase sferturi şi bairamul, sau darul de Paşti, apoi o altă dare cu numele de lipsa (adică completarea sferturilor acelora care nu puteau plăti). Breviario chronologico arată că nu doar a fost continuată strângerea dării văcăritului, ci a şi fost mărit cu o para.

Constantin Racoviţă (fiul lui Mihail Racoviţă) 1753-1756

Acesta a fost mutat de pe tronul Moldovei pe cel al Valahiei. Boierii valahi au sperat că sub el vor trăi vremuri mai bune, însă speranţele lor au fost deşarte. Noul principe şi-a adus cu el un favorit grec, care sub titlul de postelnic a administrat de fapt finanţele. Această administrare a constat de fapt în strângerea sferturilor de mai multe ori, cu cât acestea erau mai împovărătoare, pentru a putea fi plătite datoriile făcute de Constantin Racoviţă înaintea numirii ca principe.

Constantin Mavrocordat, 1756-1758

A reuşit să fie pus domn nu doar plătind o mulţime de bani, ci şi promiţând achitarea datoriilor. De aceea a trebuit să mărească numărul sferturilor la 12, în anul 1757 s-au plătit atâtea sferturi câte luni sunt în an, după ce la început trebuiau plătite de patru ori pe an, pe lângă acestea s-a mai plătit şi ajutoriţa, o completare a impozitului. Nemulţumirea faţă de sistemul sferturilor era foarte de mare, deşi la început acesta a fost bine gândit, însă intrigile şi mituirile l-au stricat cu totul şi l-au făcut să fie ruinător; la conscripţia din 1757 au fost găsite doar 85.000 de familii. Constantin Mavrocordat a vrut în 1758 să uşureze această situaţie. A desfiinţat impozitele lunare, ca şi denumirea de sfert şi a introdus un sistem de plată de patru ori pe an; deasupra fiecărui ispravnic a pus câte un boier ca să controleze strângerea impozitului, de asemenea fiecare ispravnic a primit instrucţiuni despre când şi cât să ridice pentru visterie de la populaţie pe baza listelor.

Scarlat Ghica, 1758 – 1761

Acesta a vrut să fie mutat din Moldova în Valahia, un salt care l-a costat 2.000 de pungi de galbeni. Cu astfel de datorii nu s-a simţit legat de suferinţele ţăranilor valahi. Nu a fost mulţumit de cele stabilite de predecesorii săi deoarece un sfert din bir îi aducea doar 200.000 de lei, iar 800.000 în total i se păreau prea puţini. Astfel a transformat din nou cele patru plăţi dintr-un an în plăţi lunare, a dublat ajutoriţa şi ploconul, iar cu toate veniturile adunate dijmăritul, vinăritul, oieritul, birul pe sare şi vămile a strâns 2.546.828 de lei din ţară.

Alexandru Şuţu 1802 (Moldova), nota consulului rus:

În actele păstrate de la înaintaşii subsemnatului se găseşte că înainte de tratatul de la Kainardji în fiecare an se strângeau 8 sferturi, adică în fiecare lună se strângea impozitul care era de fiecare dată de aproape 60.000 de piaştri; ca şi o ajutoriţă de iarnă care consta în 4 sferturi, după care principele Constantin Moruzi a introdus ajutoriţa de vară; astfel din vreme în vreme aceste impozite au crescut până la 42 de sferturi.

Concluzii

Trebuie să ştii câţi contribuabili ai. Trebuie să le pui nişte taxe şi impozite pe care să le poată suporta. Dacă nu faci asta, contribuabilii vor dispărea şi vei încasa de fapt mai puţini bani, deşi creşti cuantumul taxelor şi impozitelor.

Roşia Montană la 1805 prin ochii unui neamţ

Uneori mă apucă disperarea când văd cum se repetă la nesfârşit istoria românilor, în cercuri vicioase din care parcă nu putem ieşi. Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un maistru miner din Saxonia, a vizitat Roşia Montană la 29 noiembrie 1805 şi ne-a lăsat următoarea descriere a locului:

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

„În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie, <cât> şi o înaltă cultură, datorată unor cunoştinţe ştiinţifice, cu ignoranţa care se întâlneşte doar la şerbi. Aşa se întâmplă şi cu exploatarea intreprinderilor miniere, care, la Nojag, se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Faptul că pasiunea perfecţionării stă în loc, chiar şi la întreprinderea minieră aparţinând corporaţiei, ce reprezintă cea mai mare parte, se datorează caracterului naţiei, care o mână aproape în exclusivitate şi raporturilor faţă de stat, dar, mai ales, naturii munţilor, răscoliţi în căutarea aurului de-a lungul a peste două milenii.

Toate împrejurimile de la Roşia Montană, care, ca majoritatea oraşelor de mineri, se află într-o vale adâncă, au un aspect părăginit, deşert şi sălbatic, deoarece toţi munţii pe care-i întâlneşti, la o depărtare de o oră de acest mic târg, conţin aur, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind la suprafaţă găuriţi, în toate felurile, de numeroase puţuri de mină. Fiecare piatră, pe care hazardul o aduce pe jghiabul de încărcare conţine urme de aur […].

Regulamentu este întru totul întocmit conform raporturilor locale şi de aceea este foarte convenabil. Membrii corporaţiei sunt, în cea mai mare parte, mineri români săraci care preferă să fie folosiţi, contra unui salariu mic, dar sigur, la un meşteşug amar, decât să se priceapă la speculaţii, ale căror speranţe minunate reuşesc doar prin sacrificii iniţiale. Nici ceilalţi membri ai corporaţiei nu vor să rişte sume mari pentru un rezultat nesigur; de aceea exploatarea de galerii costisitoare, puţurile adânci sau diversele lucrări pregătitoare pentru înlăturarea obstacolelor sunt de-abia la început şi majoritatea speculaţiilor miniere se reduc nu numai la obţinerea salariului zilnic, prin extragerea şi prepararea minereului, ci şi la găsirea mai multor fante şi filoane, încât <fiecare> este, din când în când, îndeajuns de fericit să fie răsplătit cu o concreţiune minerală reniformă de aur nativ […] Membrii corporaţiei, al căror număr într-o mină este, rareori, mai mare de 6 până la 9, iau în consideraţie uneori sfatul funcţionarilor, dar niciodată <nu primesc> ordine din <partea acestora>; ei îşi aleg şefii, de obicei, după aprecieri proprii, conduc, dirijează, plătesc salarii şi câştiga ei înşişi; căci uneori se lucrează şi în schimburi, încât minerii de aici acţionează, într-o zi, în trei schimburi. Socotelile se fac fără concursul funcţionarilor şi împărţirea produselor, care se plătesc, ca şi la Zlatna, se face cu şi mai puţine greutăţi; deoarece, după cum se întâmpla în cele mai vechi timpuri ale mineritului, vinele metalice se împart în mină între membrii corporaţiei, după numărul jgheaburilor <existente>, pentru ca apoi fiecare să se îngrijească în continuare de profit şi să se poată apăra contra furtului şi a sustragerii.

În privinţa felului în care funcţionarii unguri au perfecţionat exploatarea minieră, nu se observă nimic aici. În întreaga întreprindere domneşte o simplitate naturală şi aurul, cel mai scump metal, este extras de către o clasă de oameni foarte săraci; căci nevoia de a-şi asigura subzistenţa zilnică este cauza care îndeamnă pe lucrătorii din Roşia Montană la efort, la economii şi la înlăturarea cheltuielilor […].

Imposibilitatea unei astfel de vieţi, în sălbaticii munţi inaccesibili, duce pe mineri la nevoia, nu numai de a suporta ei înşişi munca în mină, ci de a îndemna şi pe copiii lor să se îndrepte spre o sărăcie asemănătoare; deoarece nu am văzut mineri mai săraci decât românii din bogata regiune auriferă de la Roşia Montană. Trupurile lor vânjoase şi rezistente le dau o sănătate rar întâlnită printre mineri şi hărnicia îi face capabili de încordări care adesea nu sunt răsplătite. Îngrădiţi într-un cerc al acţiunii, ei nu ştiu altceva decât să străpungă, să puşte, să prelucreze şi să vegheze la ştrempuri, iar fără hărnicia mâinilor lor, nu ar fi în stare să constrângă natura să le ofere vreun adăpost. Prin aceea că se străduiesc să lucreze în propriul lor folos, <ei> sunt pentru stat, prin veniturile nete aduse acestuia, prin fructul sforţărilor lor, poate la fel de bănoşi ca şi înviorarea şi industria unei regiuni, care, fără de aceasta, ar fi fost probabil sălbatică, locuită doar de urşi şi lupi; dar le rămâne <minerilor> un câştig cât să nu moară de foame într-o ţară foarte ieftină. Pentru mulţi locuitori, foamea este oricum un puternic mijloc de constrângere către minerit; nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea dacă <din punct de vedere> politic n-ar fi mai avantajos să se facă ceva pentru binele numeroaselor familii sărace şi să nu li se ia definitiv speranţa în posibilitatea de a ajunge, prin minerit, la un grad mai puţin neînsemnat de tihnă şi bună stare. Creşterea mizeriei, în care gem minerii din Roşia Montană, poate duce la situaţia ca dorul nestăpânit <al acestora> după o stare mai bună să le dea, până la urmă, curajul să renunţe la felul lor de viaţă şi, prin aceasta, să păgubească întreaga exploatare minieră deoarece prosperitatea ei de-abia poate fi determinată prin ordine şi regulamente, ci se lasă aşteptată doar de la succesul lent al unor noi privilegii şi ajutoare […].”

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti 2004, p. 211

O icoană a Arhanghelului Mihail din Valea Timocului bulgăresc

Iconostasul bisericii din satul Rabrovo de lângă Vidin are o icoană a Arhanghelului Mihail cu o inscripţie în limba română. „Eu şi cuţitul cel înfricoşat înaintea hramului Domnului şed. Privesc milostiveşte la cei buni şi la cei greşiţi, iară pe cei greşiţi cu cuţitul meu cel …”

Arhanghelul Mihail din Rabrovo

_______________________________________________

Arhanghelul Mihail din Rabrovo - 2

Pe acelaşi iconostas apare şi Sfântul Gheorghe, pe a cărui icoană este scris în bulgară numele pictorilor şi anul realizării picturii: „Izografi ot Tarnoska ta kaza ot Travna Nikola Gheorghiev Vitan Mikolu 1869”.

Sfantul Gheorghe din Rabrovo - 2

Pe scurt: în 1869, pe vremea Imperiului Otoman, românii de la sud de Dunăre puteau să-şi folosească limba maternă. În 2013, pe vremea Uniunii Europene, limba română este interzisă în spaţiul public din Bulgaria.

Un mic secret: presa nu are nici o importanţă!

ziar

Cel puţin din punctul de vedere al istoriei, ştirile de prin ziare nu au decât cel mult o importanţă marginală. Pentru evenimentele din trecut, articolele de presă pot servi cel mult la refacerea atmosferei, la înţelegerea modului în care se încerca manevrarea populaţiei, aşteptările şi influenţele din diverse zone de putere. Însă aproape nici un articol de ziar din trecut nu serveşte la „restabilirea adevărului istoric”.

Să vă dau un exemplu. Prin anii ’30 armata română avea nevoie de măşti de gaze; Nicolae Malaxa a intrat în negocieri cu o firmă germană: vroia să obţină licenţa de fabricare plus utilajele necesare, el punând la dispoziţie terenul pentru noua fabrică şi garanta existenţa contractelor cu statul. Nemţii au zis pas, mai avuseseră experienţe negative cu Malaxa – care însă nu s-a lăsat şi s-a dat deoparte, în locul lui negociind cu firma germană chipurile un alt afacerist din România, Emil Ochs (în spatele căruia se găsea tot Malaxa). După ce Emil Ochs a semnat cu nemţii a avut o revelaţie, anume că nu are nevoie de Malaxa, aşa că l-a scos din combinaţie. Brusc, în presa de la Bcureşti au bubuit articole de investigaţie: Ochs jidanul care fură statul, păcăleşte armata cu măşti de gaze proaste etc. Şi uite-aşa contractul cu nemţii a picat şi contractul pentru măştile de gaze s-a făcut cu polonezii. Dacă ar fi să ne luăm doar după ce scria presa despre această afacere am rămâne cu impresia că ministrul de Război Paul Anghelescu a fost campionul anti-corupţiei – în realitate el era unul din slugoii Elenei Lupescu şi credincios intereselor de afaceri ale lui Malaxa.

Pentru „stabilirea adevărului istoric” presa nu este bună de nimic; documentele create de instituţiile de stat sau private, ale serviciilor de informaţii şi mai ales memoriile şi corespondenţa participanţilor direcţi la evenimente – toate acestea trebuie puse laolaltă şi analizate, păstrând în minte întrebarea „ce interese avea cel care a scris acest document?”. „Adevărul istoric” este o reconstrucţie cu multe imprecizii, iar presa este pe ultimul loc ca valoare informativă printre sursele istorice.

De multe ori mă întreb cum ar putea fi scrisă istoria din 1989 încoace. Ce arhive ale partidelor politice există, câţi dintre oamenii politici şi-au scris memoriile cu cinismul lui Constantin Argetoianu, câtă corespondenţă mai poate fi recuperată pentru istoricii viitorului din această epocă a e-mailurilor? Uneori am impresia că intrăm într-un nou secol de „linişte istorică” a românilor, cum au fost veacurile dinaintea secolului al XIV-lea, când începe istoria noastră scrisă.

Revenind la presa de azi şi valoarea ei de sursă pentru istoricii viitorului: ca să vă lămuriţi nu trebuie decât să aruncaţi o privire asupra „afacerii Times New Roman, regele ţiganilor şi Patriarhul”, cu detalii la Eftimie şi la Vasile.

La ce sunt buni istoricii. Cazul retrocedărilor imobiliare către supuşii maghiari

Sorin Oprescu era să leşine de surprindere când a aflat că sub Piaţa Universităţii se găsesc ruinele Mănăstirii Sfântul Sava cu cimitirul aferent şi că trebuie făcută descărcarea arheologică înainte să se facă parcarea subterană. Dacă Sorin Oprescu şi-ar fi întrebat la timp angajaţii – respectiv istoricii de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti – ar fi ştiut că locul unde vroia să sape avea dedesubt nişte trecut cu arheologie. Sau putea să citească placa de pe clădirea unde scrie mare PSD din Piaţa Universităţii, pe placă scrie mic că acolo a fost o mănăstire. Un prim exemplu, variantă simplă.

Mai complicat este cu proprietăţile maghiare din Transilvania. Primesc de multă vreme mesaje referitoare la abuzurile săvârşite cu legea-n mână cu privire la retrocedări masive de clădiri, terenuri şi păduri din Transilvania către cetăţeni şi instituţii de origine maghiară. Nu am resursele şi cunoştinţele juridice să înţeleg toate mecanismele fenomenului, pot doar să spun că se desfăşoară la un nivel foarte extins. Ar fi interesant un studiu pe tema asta, să ştim şi noi exact ce proprietăţi imobiliare au fost retrocedate către supuşi ai statului maghiar, care este suprafaţa lor, unde sunt situate (cine ar putea face aşa ceva?!?). Pentru că mi se pare o măgărie infinită.

Prin procesul optanţilor din perioada interbelică (încheiat în 1930) proprietarii maghiari din Transilvania ale căror terenuri au fost expropriate au fost despăgubiţi. Există un tratat de prietenie din 1954 prin care Ungaria şi România se obligă reciproc să renunţe la cereri de despăgubire. Tratatul ăsta a fost folosit de Budapesta atunci când statul român a deschis subiectul moştenirii Gojdu (o altă nesimţire infinită!) – ce mai vreţi, nu aţi spus că gata cu despăgubirile între noi? Pe de altă parte, ungurii au dat-o la şmecherie: retrocedările din Transilvania au fost făcute pentru persoane private şi instituţii religioase – adică nu se aplică tratatul din 1954. Ar fi interesant de văzut în câte cazuri instanţele româneşti au procedat la retrocedare integrală care s-a referit la exproprierile din 1921. Din câte ştiu eu, retrocedările se referă la exproprierile din perioada comunistă, nu la cele din 1921. Dar cine să se ocupe de toate detaliile acestea?

Şi ştiţi ce va fi frumos? Momentul în care Viktor Orban – sau orice alt băiat vesel de la Budapesta – va cumpăra/ naţionaliza proprietăţile imobiliare ale cetăţenilor/ instituţiilor de origine maghiară din România. De asta m-ar interesa să ştiu cât a fost retrocedat şi pe unde, să ştiu dacă-mi iau paşaportul cu mine când o să merg pe Autostrada Transilvania.

P.S. Bineînţeles, Mircea Toma o să-mi explice că un astfel de studiu este incorect politic şi discriminatoriu şi etc.

Averea reginei Maria şi cum a fost împărţită ea

Despre regina Maria se spune că nu prea cunoştea valoarea banilor pe care îi arunca în stânga şi-n dreapta. Împărţirea moştenirii ei din 1938 între Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana arată că totuşi regina Maria a fost destul de strângătoare. Avea în depozite bancare şi acţiuni suma de 130.453.184 lei (după scăderea datoriilor) şi următoarele clădiri proprietate personală: un imobil în Bucureşti de 215 mp, palatul Balcic, castelul Bran, castelul Copăceni din judeţul Ilfov, un imobil la Braşov lângă gara Bartolomeu, castelul Medieşu Aurit şi un imobil în Iaşi. Puteţi vedea detaliile împărţelii în actul oficial reprodus mai jos.

Regina Maria

Regina Maria

O mare problemă a acestui act de împărţeală este că nu a inclus şi bijuteriile reginei Maria. Constantin Argetoianu a consemnat astfel discuţiile asupra averii reginei, purtate de urmaşi imediat după moartea ei.

De luni dimineaţa, membrii Familiei Regale se ceartă ca ţiganii pe moştenire. Regina a lăsat un testament, o scrisoare adresată Regelui şi alta, pe englezeşte, copiilor. Testamentul, ca toate testamentele oamenilor geniali care nu consultă avocaţi, e idiot. Nu se ocupă decât de bunurile imobiliare şi lasă – după câte am aflat – Branul Prinţesei Ileana, Balcicul Regelui Carol şi Copăcenii Elisabetei. Punct. Despre bunurile ei mobile, bani, titluri, bijuterii – nimic. Şi pe astea toate se ceartă moştenitorii, reproţând Ileanei tot cât i-a dat mumă-sa de la mână la mână – şi i-a dat mult. Dar nici asupra imobilelor nu sunt de acord. Regele nu vrea să lase Branul Ileanei. Şi legatul acesta, trebuie recunoscut, nu prea are sens. Branul a fost dăruit Reginei României de oraşul Braşov. Regina trebuia să-l lase unui Prinţ român sau unei Prinţese românce, iar nu Ileanei care s-a înstrăinat. E admisibil ca Branul, în inima ţării, să ajungă după moartea Ileanei pe mâinile unor Arhiduci de Habsburg?

În afară de piesele mari distribuite de Regină încă în viaţă, Regina avea trei diademe mari pe care le-a împărţit între cele 3 fiice ale sale. Cea mai frumoasă, moştenită de la mumă-sa, şi evaluată la 3 milioane şi 1/2 franci elveţieni i-a dat-o Ileanei. Un splendid lanţ de briliante cu o cruce ce atârna pe el şi purta un enorm safir în mijloc, Regina l-a lăsat pentru viitoarea soţie a Voievodului Mihai (notă – safirul a fost scos la vânzare de regele Mihai, detalii aici).

Lumea continuă să fie nedumerită în chestiunea testamentelor şi succesiunii Reginei; să vedem ce legate mai ies la lumină. Nu se poate contesta că au şi „moştenitorii” cei dârji dreptate. Regina, cât a trăit a îmbâcsit pe Ileana. I-a cumpărat Sonnenbergul lângă Viena, o vilă Worthersee şi i-a dat bani cu nemiluita – milioane. Acum, la moarte, vrea să-i mai lase şi cea mai frumoasă diademă, cea evaluată la 3 1/2 milioane franci elveţieni. Un Nicolae cu degetul în gură, o Elisabetă aprigă cum e – urlă şi protestează şi cer ca toate „donaţiile” primite de Ileana să fie „raportate” la succesiune.

Certurile relatate de Argetoianu sunt cât se poate de bine ilustrate în cele 5 proiecte de împărţeală a averii, pline de tăieturi şi adăugiri. Nu le mai reproduc pe acestea, ci vă las spre lectură o copie a împărţelii finale, semnată de ministrul Justiţiei.

Vin din Basarabia la Bucureşti

Trebuie să importăm de la Chişinău „Festivalul Vinului”, e un motiv serios de petrecere într-o piaţă publică. Un prim pas a fost făcut anul ăsta la „Sankt Petersburg Pub” din centrul vechi al Bucureştiului, unde au fost prezentate vinuri din Basarabia, produse de Purcari, Cricova şi F’autor. Ca să vă faceţi o idee despre ce se întâmplă la Festivalul Vinului din Chişinău vedeţi un clip de la început aici şi unul de la sfârşit aici. Ediţia de la Bucureşti a fost cuminte, mult prea cuminte, dar să aşteptăm să vedem cum evoluează lucrurile.

Imperator Travel a scris despre vinurile din Basarabia de la faţa locului (aici). Eu vă spun că merită să cumpăraţi orice sticlă care arată precum cele din imaginea de mai jos. Şi nu atât pentru că Rusia îi şantajează pe basarabeni şi-i ameninţă că nu le mai cumpără vinurile, dar vinul de Purcari chiar este bun.

Negru de Purcari