Arhiva lunii noiembrie 2013

Banii chinezeşti miros a eşec european

Forumul chino-est european de la Bcureşti a fost tratat pe de-o parte festivist, pe de alta cu îmbufnare occidentaloidă. Ioan Stanomir ne spune că dorinţa de valori europene trebuie să fie mai tare decât foamea, Vlad Mixich ne anunţă în exclusivitate că China este condusă de comunişti, iar Moise Guran ne forţează imaginaţia: China de azi este ca o Românie cu un Ceauşescu mai şmecher. Mircea Platon iese din schema asta fără să intre în festivismul pro-guvernamental, exprimându-şi speranţa că banii chinezi ne vor ajuta să ieşim din foamea care ne-a cuprins – subliniind în acelaşi timp că Occidentul ne-a tratat cu dosul.

Ceea ce este adevărat. Aderarea la UE nu ne-a prea adus mari beneficii. România a fost transformată într-o regiune exportatoare de forţă de muncă şi de materii prime, un hinterland european (performanţă realizată sub ameninţarea unui conflict de tip iugoslav şi cu largul concurs al compradorilor locali, gata să privatizeze şi vândă la fier vechi uzinele epocii de aur). Ne-am întors la vorbele lui Tudor Vladimirescu din 1821 „ţara asta altă tarapana nu are, decât din neguţătorie trăieşte”. Perversitatea maximă este că ne-am procopsit şi cu un ciopor de corifei occidentaloizi care ne explică obsedaţi de o teorie antică a unui neamţ că românii (latini, sudişti, est-europeni, ortodocşi – taraţi de o roabă de păcate) pur şi simplu nu sunt capabili de modernizare. Ceva de genul: sunteţi proşti şi d-aia vă jefuim. Bineînţeles, doar dacă gândeşti aşa, necum să-ţi mai exprimi aceste gânduri eretice devii automat ceauşisto-comunist-fundamentalisto-legionar-fascist-homofob-anti-european.

În prima parte a secolului al XIX-lea călătorii străini se uitau la ţăranii români cu aceeaşi privire cu care se uitau la pieile roşii sau boşimani. Nişte unii încremeniţi într-un neolitic glorios, care îşi ţeseau hainele folosindu-se de nişte instrumente din lemn făcute cu mâinile lor. Abia după o relativă stabilizare politică a estului european au putut românii să ridice capul, să-şi modernizeze limba, să-şi creeze primele generaţii de ingineri, medici şi alte caste folositoare modernizării. Secolul al XIX-lea a modernizat parţial oamenii, folosind resursele puţine ale unei economii agrare primitive. Abia în secolul al XX-lea s-a demarat procesul de industrializare a spaţiului românesc – proces afectat de două războaie mondiale. Cum-necum s-a creat o industrie românească, s-au imaginat şi început o serie de proiecte mari (construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier şi a celor de pe cursurile majore; combinatul siderurgic de la Galaţi care iniţial trebuia să fie la Brăila, electrificarea tuturor localităţilor, modernizarea şi extinderea reţelei de şosele, fabrici de automobile, industrie uşoară, conducte de gaze pentru localităţile mari etc.)

Peste acest început promiţător a venit dezastrul sovietic. În primă fază România a fost tratată ca hinterland al imperiului condus de la Moscova, celebrele Sovromuri au stors ţara de resurse. Planul Valev a mărturisit aceeaşi gândire imperială: unde e câmpie facem agricultură, nu mai contează ce vor locuitorii. Comunişti-necomunişti, conducătorii României din acei ani au reluat planurile interbelice şi le-au repus în mişcare. Iar China ne-a ajutat în această direcţie. Comuniştii de la Bucureşti au reuşit să scape de soarta unui hinterland sovietic şi au comis erezia: au intrat în relaţii cu occidentul european. Acum regina Angliei poate să spună ce vrea, însă în 1978 l-a plimbat pe Ceauşescu prin centrul Londrei în caleaşcă, dictator-nedictator (detalii aici).

Următoarea fază a modernizării economice a României ar fi trebuit să vină prin aderarea la UE. Ceea ce nu s-a întâmplat. Băncile vestice şi-au păstrat profiturile în România pe perioadă de criză, iar fondurile europene nu au intrat în economia românească. Bineînţeles, explicaţia e simplă: românii sunt corupţi şi incapabili să administreze banii europeni. Eu am o bănuială sinistră, că banii UE sunt pentru cine trebuie, nu pentru cine are nevoie de ei. Până una-alta România e contributor net la bugetul UE şi în acelaşi timp şi-o ia în barbă regulat de la Franţa, Olanda, Marea Britanie şi Germania. Iar dacă ne întoarcem către China primim avertisment că trebuie să respectăm regulile europene (detalii aici).

Dar mai este ceva. Banii vin întotdeauna cu un preţ (am pregătit pentru Magazin istoric un articol despre cum ne-au lăsat baltă britanicii în toamna anului 1938, francezii însă îşi ţin dosite documentele, în esenţă Londra ne-a spus înainte de Al Doilea Război Mondial că nu ne poate oferi ajutor pentru că investiţiile româneşti nu erau profitabile). Banii chinezeşti vin la pachet cu o serie de condiţii economice, dacă nu şi politice. Construiesc chinezii autostrăzi? Să vă aşteptaţi la taxe pentru acele autostrăzi, taxe ce vor trebui să le acopere investiţia şi să le înapoieze un profit. Orice investiţie chinezească în România va funcţiona pe baza acestui mecanism.

P.S. pentru basarabeni: UE rămâne în continuare mai bună decât Rusia.

Gogoaşa cu torţionarul Vişinescu

Aproape era să înghit pe nemestecate povestea cu pedepsirea torţionarilor din vremea comunismului. Dezvăluirea a fost pusă în scenă cu dibăcie de trustul Pro, după care s-au repezit şi alţii să ţină trena subiectului. Torţionarul care dă cu pumnul în reporteri şi a omorât oameni în închisorile comuniste a fost dat pe mâna procuraturii!

Mie mi-a sunat de la bun început a subiect de vară, născut cu forcepsul. Dar m-am lămurit pe de-a-ntregul în momentul în care am aflat că fostul temnicer Alexandru Vişinescu se face vinovat de moartea a 12 (doisprezece!) oameni în perioada în care a fost directorul închisorii de la Râmnicu Sărat. Iniţial a fost dat pe mâna procuraturii pentru 5 (cinci!) victime, după care investigatorii de la IICCMER au mai descoperit încă 7 (şapte!) victime (detalii aici). Repet: directorul unei închisori comuniste este anchetat pentru genocid în baza a 12 certificate de deces (trebuie dovedit la tribunal cu probe dincolo de orice îndoială că cei 12 au murit din cauza lui Vişinescu). Genocid – 12 victime.

Mai mult: Curtea Constituţională va decide pe 12 decembrie dacă Vişinescu va putea fi judecat sau nu pentru crimele din urmă cu 50 de ani (detalii aici). Aproape că îmi doresc ca Vişinescu să aibă parte de o decizie favorabilă de la Curtea Constituţională şi apoi să îşi găsească un avocat deştept şi pus pe făcut bani care să-i dea în judecată pe toţi cei care au promovat povestea asta cu genocidul şi torţionarul, să câştige şi să le ia banii.

Nu neg că Vişinescu ar fi omorât oameni în puşcărie – însă acest lucru trebuie dovedit. Iar alăturarea „genocid – 12 morţi” aruncă în derizoriu întregul demers. Dacă cineva ar fi vrut să facă o treabă serioasă ar fi trebuit să înceapă de la arhiva Direcţiei Penitenciarelor. În închisoare se intră în baza unei condamnări (sau a unei adrese din partea Securităţii în perioada de abuzuri) şi se iese în baza  unei adrese de eliberare sau a certificatului de deces. Care hârtii sunt păstrate la arhivă. Treaba era simplă: se adunau certificatele de deces din închisorile comuniste şi aveam o cifră globală. Apoi se lua la puricat fiecare caz, că doar medicii legişti de pe vremea aia nu erau tâmpiţi să scrie la cauza morţii „bătut de tovarăşul torţionar Vişinescu, directorul penitenciarului”.

Aşa aveam un început serios, nu 12 cazuri găsite în fugă pentru susţinerea unei campanii de presă. Şi mai trebuiau făcute multe cercetări pentru a se stabili legătura limpede dintre acţiunile celor bănuiţi că ar fi fost torţionari şi moartea victimelor lor. Însă asta ar fi fost o treabă serioasă, iar noi nu ne ocupăm cu aşa ceva. Ideea a fost să umplem spaţiul mediatic cu o poveste incendiară, dup-aia – Dumnzeu cu mila. Chiar îmi doresc ca Vişinescu sau urmaşii săi să găsească un avocat deştept.

Cum m-am îndrăgostit de arhive

Cu 17 ani în urmă audiam cursul profesorului Marcel Ciucă „Izvoare şi surse de arhivă”, un curs dificil şi care acum mi se pare foarte greu de plasat. În principiu trebuie să înveţi să te descurci prin hăţişul de documente păstrate, unele tipărite, altele prăfuite prin depozite de arhivă. Pe de o parte pentru un proaspăt absolvent de liceu poate fi o chestie extrem de tehnică şi greu de digerat, un bagaj de termeni noi, polemici şi dispute vechi de sute de ani, istoria istoriei învăţată mecanic în liceu. Ceea ce era clar în manual devine fluid, evenimentele devin greu de „apucat”. Dar dacă acest curs ar fi pus undeva spre sfârşitul studiilor universitare? Atunci ar apărea întrebarea cum de a trecut studiosul prin atâţia ani fără să se ocupe de temelia cercetării istorice, anume documentele de arhivă.

În sfârşit, în toamna anului 1996 am mers pentru prima oară la sala de studiu a Arhivelor Naţionale din Bucureşti. Conform dictonului „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”, Marcel Ciucă şi-a început cursul ducându-ne într-un depozit al Arhivelor Naţionale unde ne-a arătat câteva din comorile păstrate aici: primul document scris din spaţiul românesc (un hrisov al lui Vladislav Vlaicu din 1368, dacă nu greşesc), o inscripţie alb pe negru pe un petic de bumbac găsită în mormântul unui tătar din Moldova, nişte scrieri pe frunze de palmier aduse de regele Carol al II-lea de prin nişte insule pacifice şi multe altele (mai multe detalii despre comorile de la Arhivele Naţionale într-un reportaj Realitatea TV).

Concluzia a fost un îndemn de a trece pe la sala de studiu şi a demara o cercetare proprie. Asistenta domnului Ciucă, Ioana Grigorie pe atunci, mi-a recomandat un fond proaspăt dat în cercetare, „Ministerul de Interne – Diverse”. O colecţie amestecată de rapoarte informative asupra partidelor politice din perioada interbelică, în mare parte dedicată Mişcării Legionare. Atunci ca şi acum nu a fost nici o problemă cu accesul: singurul document care mi-a fost cerut a fost un buletin de identitate valabil şi din prima zi am putut citi inventarul fondului. Câteva luni de zile am răsfoit fascinat dosarele acestui fond, comparând documentele de aici cu informaţiile deja publicate în cărţi şi reviste, descoperind erori şi confirmări. Brusc, cursul profesorului Ciucă s-a luminat şi a devenit extrem de interesant. M-a cuprins ambiţia să digitizez şi să indexez „Colecţia Hurmuzaki” (cine ştie despre ce vorbesc poate să râdă, aşa cum a făcut profesorul Ciucă în toamna anului 1996 care mi-a pus totuşi la dispoziţie câteva volume şi mi-a zâmbit îngăduitor când mi-am mărturisit înfrângerea; abia acum o parte din această colecţie a fost digitizată pe www.dacoromanica.ro, indexul mai aşteaptă).

Despre profesorul Marcel Ciucă nu se prea vorbeşte în spaţiul public. Arhivele Naţionale organizează pentru domnia sa cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani lansarea volumului „Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel-Dumitru Ciucă septuagenarii”, 21 noiembrie 2013, orele 12:00 la sediul Arhivelor Naţionale din Bucureşti.

Lansare-Marcel-Ciuca

Unde începe şi unde se termină furtul de articole pe internet?

Toată lumea ştie că de principiu tot ce e pe internet e gratis. Apoi toată lumea ştie că dacă citezi sursa şi dai link e OK să iei tot articolul. De vreo 3 ani de când scriu constant pe blog am avut ocazia să mă lovesc de tot felul de situaţii. Dar mai întâi să eliminăm nelămuririle.

Nu, nimic din ce este pe internet nu este gratis. Tot ce e pe internet a costat bani sau timp, diferenţa e că unele chestii sunt oferite gratis (cele mai multe), altele sunt pe bani (mai puţine). Normal ar fi fost ca cele mai multe chestii să fie de calitate şi să fie pe bani. În timp se va echilibra balanţa.

Nu, nu e OK să preiei articolul integral, chiar dacă citezi sursa şi dai link. Aşa s-a ridicat Hotnews, pe hoţie. Au furat ani de-a rândul articole bune publicate de ziare ale căror directori şi redctori-şefi nu ştiau cu internetul (mulţi nu ştiau să-şi pornească singuri calculatoarele!).

Pe vremea presei tipărite, ziarele nu se copiau între ele. Se mai preluau idei, mergeau ziariştii ciucure pe aceeaşi pistă, dar rareori se tipărea într-un ziar un articol apărut deja în altul. La fel ar trebui să fie şi pe internet, cred eu. Există pe undeva o prevedere a Consiliului Român de Presă care spune că preluările de articole se fac în limita a 800 de caractere, cu link către articolul original. Rareori am văzut să se întâmple asta.

Şi nu înţeleg care este logica să copiezi integral un articol scris de altcineva. Bine, în unele situaţii merge, când este vorba de ceva dărâmător, merge să faci asta de câteva ori pe an. Dar altfel? Ce demonstrezi? Că îţi e lene să scrii pe blogul tău? Că nu ai idei? Că vrei să ai mult conţinut pe munca altora? Ţi-a plăcut un articol? Foarte frumos, scrie de ce ţi-a plăcut (sau de ce nu ţi-a plăcut!). Am câţiva prieteni care m-au întrebat dacă sunt de acord să-mi preia articolele. Le-am răspuns că nu am nimic împotrivă, dar în acelaşi timp le-am expus raţionamentul de mai sus.

Dar haideţi să vă povestesc câteva din experienţele mele cu furtul de articole.

Am descoperit în colecţia de microfilme de la Arhivele Naţionale un raport nazist despre economia României. L-am tradus din germană în română şi l-am publicat pe blog. Unui băiat deştept de la Cotidianul i-a plăcut articolul şi l-a preluat integral aici, fără să spună de unde. N-au răspuns la mesaje, dar mi-au făcut o concesie: la sfârşit au scris „Tradus de George Damian” şi au pus un link către articolul original.

Acelaşi articol mi l-a preluat un alt deştept, omul de la Ponturi Fierbinţi. Când i-am atras atenţia că fură, mi-a răspuns că el a modificat primele rânduri ale articolului şi astfel nu mai avem de-a face cu acelaşi articol. Nu tu link, nu tu atribuire.

Criterii.ro şi Infoportal.rtv.net sunt din altă categorie de şmecheri. Preiau articolul integral şi la sfârşit specifică sursa, dar nu mai pun link.

Unui băiet de la Piatza.net i-a plăcut un articol de-al meu cu fiscalitatea fanariotă. L-a luat cu totul, fără link şi fără atribuire.

Un caz special este Badpolitics. A preluat integral mai multe articole de pe blogul meu (cu link la sfârşit) după care m-a trecut pe „LISTA SUBUMANILOR. Psihopaţi şi primitivi degeneraţi care au instigat la CRIMĂ!”. Când am scris pe Facebook că mă fură şi-apoi mă înjură, nenea Badpolitics mi-a explicat că dacă a pus link, totul e OK. Şi apoi mi-a spus că va şterge toate articolele mele. Foarte frumos, eu am de gând să îi las toate pingback-urile, ca să aibă cadou nişte linkuri către „Page not found”.

Şi mai am poveşti dintr-astea, de la moldovenistul Pascaru care nu voia să pună link pe motiv că în Republica Moldova nu se aplică legile româneşti (între timp pagina a dispărut), până la cazul uşor delirant cu Ceaşcadecultură.ro.

Pe de altă parte e posibil să fiu eu cel care greşeşte.

Cine sunt volohii lui Vasile Stati?

Unul din atleţii moldovenismului de la Chişinău – Vasile Stati – încearcă din răsputeri, nici el nu ştie ce, dar tot ce îi reuşeşte este să fie incoerent. În 2012 a publicat la Odesa o cărţulie cu titlul „Moldova, istoria adevărată”, volumaş cu pretenţia de a fi un compendiu care să-i lămurească pe nelămuriţi asupra istoriei moldoveneşti. Pe lângă fermitatea unor convingeri, Vasile Stati mă impresionează prin graţia cu care sare peste problemele dificile.

Omul este foarte sigur că moldovenii sunt diferiţi de români, însă nu se osteneşte foarte tare să şi demonstreze asta. Treaba începe cu dacii liberi de la est de Carpaţi care nu au fost înglobaţi în Imperiul Roman. Care daci liberi sunt strămoşii moldovenilor. Cum de au ajuns dacii liberi, cu o limbă diferită de limba latină să fie strămoşii moldovenilor vorbitori ai unei limbi neolatine? Vasile Stati nu-şi bate capul să ne explice. Este de ajuns afirmaţia că dacii liberi sunt strămoşii moldovenilor.

dac-liber

Peste doar câteva rânduri ajungem la „volohi”. „Volohi”? Nu e limpede de unde au apărut volohii, dar şi ei sunt strămoşii moldovenilor. Pe o hartă care schiţează etnogeneza poporului moldovenesc volohii vin de undeva din vest, de prin Transilvania şi se amestecă cu rusinii/maloruşii deja prezenţi între Carpaţi şi Nistru. Nu este deloc clar ce s-a întâmplat cu dacii liberi de pe aceste pământuri – i-a mâncat lupul? Au fugit în lume? Mister.

Un lucru e sigur pentru Vasile Stati: „volohii” de la est de Carpaţi sunt total diferiţi de „valahii” de la sud de Carpaţi. Iar „volohii” s-au amestecat cu slavii şi cam aşa au apărut moldovenii. Fără nici o legătură cu spurcaţii de valahi dintre Carpaţi şi Dunăre.

(Vasile Stati, „Moldova. Istoria adevărată”, Odesa, 2012, tipărită cu sprijinul Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina, prefaţă de Viorel Mihail)

Înregistrarea discuţiei mareşalul Antonescu – regele Mihai. Documentul din arhive

bratianu

Vă pun la dispoziţie fotocopia dosarului în care apare mult-disputata stenogramă a presupusei înregistrări a discuţiei dintre mareşalul Ion Antonescu şi regele Mihai în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Documentul a fost identificat la Arhivele Naţionale de Mircea Vâlcu-Mehedinţi şi publicat de revista ART-EMIS. Cum a stârnit puţină vâlvă – şi mulţi spuneau că documentul este un fals – am pornit pe urmele lui şi l-am fotografiat. Apoi (beneficiind şi de sugestiile unora dintre comentatorii blogului de aici) am pornit să verific conţinutul acestui document. Concluziile le puteţi citi în revista Magazin istoric care va apare săptămâna viitoare.

Până atunci vă mai spun aşa: documentul este autentic, este al treilea care indică faptul că discuţia dintre rege şi mareşal a fost înregistrată (deşi regele neagă asta!), a fost redactat de Gheorghe Brătianu (nu de Dinu Brătianu, confuzie provenită de la primele două file scrise de cei care au arhivat dosarul în perioada comunistă); momentul redactării l-aş fixa undeva în prima jumătate a anului 1946. Alte două variante ale stenogramei acestei înregistrări au apărut una în 1944, cealaltă în 1947 – toate cele trei fiind practic identice.

Sigur este că în epocă a circulat printre oamenii informaţi o stenogramă prezentată ca fiind a înregistrării discuţiei dintre mareşal şi rege.