Arhiva lunii ianuarie 2014

Nicolae Ceauşescu urmărit de Securitate: îi era frică de injecţii!

La 14 martie 1973 Nicolae Ceauşescu dădea de pământ cu şefii Securităţii: descoperise că şi el era urmărit pas cu pas. Avea pe masă două dosare voluminoase, pline cu note informative şi fotografii care se refereau la el. Toţi oamenii din jurul lui Nicolae Ceauşescu erau fie urmăriţi, fie transformaţi în surse ale Securităţii – chestie care l-a scos din sărite pe marele conducător. Unele pasaje din stenograma în care Ceauşescu se răţoia la mahării din Ministerul de Interne şi Securitate sunt absolut delicioase:

Ceauşescu: O altă notă este în legătură cu medicii care m-au consultat, ce au spus ei şi ce am spus eu, dar nu vreau să intru în amănunte. Din aceste note reiese că, de fapt, ele sunt date de medici care fac muncă informativă, care au participat direct la consult, pentru că toate aceste lucruri nu puteau fi cunoscute decât de cei care au participat direct. Aici se spune că s-a prescris un anumit medicament şi că pacientul este împotriva oricărui medicament injectabil.

Securitatea descoperise secretul lui Ceauşescu: se temea de injecţii! Drept urmare ministrul de Interne Ion Stănescu şi-a pierdut funcţia, în locul lui fiind numit Emil Bobu. Ceauşescu nu a reuşit să afle cine a dat ordin ca el să fie urmărit de Securitate, generalul Nicolae Pleşiţă mulţumindu-se să spună sec: „Vă raportez că exista această practică”. Ceea ce l-a enervat şi mai tare pe Nicolae Ceauşescu, care dorea să afle cui îi erau destinate informările despre propria lui activitate? Aveau cumva de gând securiştii să-i povestească tocmai ce făcuse?

Altă problemă era că nu doar Ceauşescu era urmărit de securişti, ci toţi şefii de partid – ceea ce năştea întrebarea: cine pe cine controla? Partidul pe securişti sau invers? Rezultatul acestui scandal a fost unul tragic pentru istoriografia română: toate dosarele informative asupra membrilor de partid strânse până în 1973 au fost predate Comitetului Central al PCR şi cel mai probabil au fost distruse. Poate am fi ştiut mai multe astăzi.

Stenograma şedinţei de lucru cu Colegiul Ministerului de Interne din 14 martie 1973, apărută în Florian Banu, Luminiţa Banu, Partidul şi Securitatea. Istoria unei idile eşuate, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2013

Cum au ajuns să ne conducă jigodii plângăreţe precum Relu Fenechiu?

Citind ştirea că Relu Fenechiu a început să plângă în faţa judecătorilor şi să vorbească de copiii lui mi-am amintit cum ştiau să moară moldovenii din vechime, o scenă din Letopiseţul lui Miron Costin care descrie căsăpirea boierilor după bătălia de la Cornul lui Sas:

Iară pre Vasilie Stroici îl iertase Ştefan-vodă, numai învăţase pre Nicoriţă armaşul să-l ducă să vadză perirea celoralalţi, să-i hie grije mai pre urmă de moarte, că era om tînar Stroici si din casă mai vechiŭ şi cinsteş decît toate casele în ţară. Ce dzilele lui cele fîrşite, cum să dzice cuvîntul, vădzindŭ că merge la perire şi nu-i spusesă armaşulŭ povestea, s-au apucat de sabiea unui dărăbanŭ să moară cu răscumpărare, că era om din hirea lui inimos. Ce l-au împresurat îndată darabanii şi n-au apucatŭ să scoată sabiia. Care lucru dac-au spus armaşul lui Ştefan-vodă, îndată au pus de l-au omorît si pre dînsul, răcnindŭ: „Ai, cînele, au vrutŭ să moară cu soţii!”

Mareşalul Ion Antonescu a strigat către plutonul de execuţie după prima salvă “Mai trageţi, că n-am murit!”. Nicolae Ceauşescu a murit cântând “Internaţionala” – omul a fost toată viaţa communist, în asta a crezut. Poate că Antonescu şi Ceauşescu nu sunt cele mai bune exemple, deşi rămân oameni care nu s-au temut să îşi rostească crezul (aşa cum a fost) până la moarte. Dar Relu Fenechiu este sub Mircea Nebunu’ din Clanul Sportivilor, interceptat pe telefon spunând:

Băi, eu nu sunt cu miliţia! Eu îmi fac legea mea, frate. (…) Pe mine dacă mă bate unii şi mă taie acuma, mă duc mă culc, mă spăl, mă aia şi mă duc şi eu la luptă. Eu sunt Ştefan cel Mare, bă, aţi înnebunit?! Din strămoşi în strămoşi. Mie mi-a dat unul o săgeată, eu îi dau 50 de săgeţi. Eu nu mă duc la miliţie. (…) Păi tu ai văzut hoţii să strige ,,Hoţii!”. Eu sunt infractor

Mircea Nebunu’ îşi cunoaşte rolul în societate şi şi-l asumă. Nu plânge şi nu se plânge, are un cod deontologic al meseriei impecabil. Vi-l amintiţi pe “rechinul” finanţelor, petrolului şi presei Dinu Patriciu cum plângea la prima arestare? Aţi văzut cum a încercat să fugă din ţară Sorin Ovidiu Vîntu, ca un şobolan, cu acte false? Zmeii-zmeilor de la televizor, şmecherii care jonglează cu miliarde şi cu soarta oamenilor sunt de fapt nişte cârpe fără demnitate dacă îi comparăm cu Mircea Nebunu’ din Clanul Sportivilor.

Dedesubturile unei tranzacţii medievale româneşti: reţele umane şi metode de asigurare

moneda-otomana

Este o poveste concentrată într-o scrisorică de câteva rânduri, redactată în slavonă la Câmpulung, cândva în secolul al XV-lea, o scrisorică care ne dezvăluie multe taine ale evului mediu românesc. Puteţi citi textul acestei misive în rândurile ce urmează:

Scrie Turcul vouă pârgarilor din Braşov. Aici vă dau spre ştire despre afacerea ce am avut cu omul vostru, anume Şterca din Făgăraş, când ne-am învoit noi amândoi ca să-i aduc eu femeia din Nicopole, iar el mi-a dat mie 40 florini, iar soroc noi am pus peste o lună: dacă lui nu-i voi aduce femeia peste o lună, apoi el să-şi ia florini 40 de la Talabă. Doar aceasta o ştie Şterca bine, că-mi este dator şi Talabă, că i-am scos capul şi femeia şi copii de la turci. Iar când ne-am învoit Rădilă nu era acolo şi nu-mi este dator cu nimica şi eu lui cu nimica, pe sufletul meu şi pe credinţa mea şi pe legea mea. Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc. Şi iarăşi noi câmpulungenii suntem martori că Rădilă n-are nici o treabă cu aceşti oameni. Şi Dumnezeu să vă bucure. [Data ilizibilă]

(Grigore Tocilescu, Documente istorice slavo române, doc. 458)

Ne aflăm în mijlocul unui proces de rezolvare a unei drame comune în evul mediu. Cel mai probabil femeia lui Şterca din Făgăraş a fost luată roabă într-una din numeroasele incursiuni ale otomanilor în Transilvania, iar omul a plecat să îşi recupereze nevasta. L-a găsit la Câmpulung pe un negustor otoman poreclit Turcul, dispus să intermedieze eliberarea din robie a femeii. Turcul nu era la prima astfel de acţiune: îl mai eliberase din robie pe Talabă din Câmpulung, alături de soţia şi copii acestuia. Iar Talabă din Câmpulung este garantul tranzacţiei: Şterca din Făgăraş i-a dat Turcului 40 de florini preţul răscumpărării, bani pe care şi-i putea recupera în cazul unui eşec al eliberării de la Talabă (care probabil îi era dator Turcului această sumă de bani sau una mai mare).

Martori la această înţelegere sunt „câmpulungenii” – cu siguranţă este vorba de locuitori de vază ai oraşului, deşi nu sunt pomeniţi. În document mai apare şi un misterios Rădilă – probabil un alt intermediar al eliberărilor de robi (cu siguranţă din zona Făgăraşului şi a Braşovului fuseseră robiţi mai mulţi oameni) – despre care se spune apăsat că nu are nimic de-a face cu această înţelegere.

Adresanţii acestei scrisori sunt pârgarii Braşovului (cei 12 senatori care conduceau oraşul), chestie care este în legătură cu declaraţia „Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc”. Aceasta este o măsură de precauţie pentru cazul în care Talabă ar fi refuzat să-i înapoieze lui Şterca din Făgăraş cei 40 de florini – înţelegerea fiind încheiată în Ţara Românească, singurul în măsură să judece încălcările ei era voievodul ţării. Pârgarii braşoveni trebuiau să ştie de înţelegere şi prevederile ei tocmai pentru că obişnuiau să intervină pe lângă voievozii Ţării Româneşti pentru rezolvarea conflictelor juridice (iar cuvântul senatorilor braşoveni avea greutate la curtea domnească). Suma de 40 de florini era una mare, reprezenta 140 de grame de aur şi cu aceşti bani puteau fi cumpăraţi 60 de porci sau 4 boi – Şterca din Făgăraş nu era un oarecare, cel mai probabil era un boiernaş din zonă (poate s-a aflat chiar la oaste atunci când i-a fost robită nevasta).

Avem astfel o încrengătură complexă, desfăşurată pe o distanţă de 320 de kilometri de la Făgăraş la Nicopole (conform şoselelor actuale!) în care sunt implicaţi un negustor turc iscusit (a ajuns până la Câmpulung la scurtă vreme după încheierea unui război şi beneficia de încrederea locuitorilor oraşului pe care îi ajutase şi mai înainte, plus că negocierile cu militarii otomani de la Nicopole nu erau tocmai uşoare), un boiernaş făgărăşan plecat să-şi găsească nevasta robită şi un (probabil) negustor român din Câmpulung. Mi se par fascinante mecanismele de asigurare şi de ducere a negocierilor, extrem de bine puse la punct în lipsa unor legi şi principii de drept sofisticate, un sistem în care conta cuvântul omului, dar fiecare ştia să se pună la adăpost şi să obţină garanţii.

Nu ştim cum s-a terminat povestea nevestei lui Şterca din Făgăraş, eu cred că a fost o tranzacţie reuşită: până la urmă Turcul avea de recuperat bani de la Talabă din Câmpulung şi sigur vroia să mai facă şi alte afaceri.

P.S. O altă variantă a acestei poveşti am publicat-o aici.

Ţara Românească în 1840, oameni şi locuri. Galerie de imagini

La 1840 ţările române cu siguranţă le apăreau occidentalilor ca un spaţiu exotic. Puneţi-vă în fracul unui francez (sau german, britanic, spaniol) şi imaginaţi-vă printre ţărani români cu iţari, cuşme şi cojoace fabricate manual. Din multe texte ale călătorilor străini pe meleagurile noastre se simte că unii ne vedeau ca pe nişte „sălbatici” (unii ca pe nişte „barbari”, alţii ca pe nişte „sălbatici nobili”, în funcţie de nivelul de simpatie).

În sensul grecesc al cuvântului asta şi erau românii pentru occidentali: barbari, străini de spaţiul lor de civilizaţie. Dar asta nu înseamnă în mod necesar că eram inferiori – eram un alt spaţiu, eram altceva. Iar la nivel de costumaţie, cuşmele, ilicele, fotele şi cojoacele românilor puţin schimbate în sute de ani erau diferite de ceea ce începea la sudul Dunării în Imperiul Otoman. Exista un spaţiu de civilizaţie românească, barbară sau sălbatică – dar proprie. În mai puţin de 100 de ani această diferenţiere a dispărut.

Mai jos puteţi vedea cele 12 litografii ale pictorului francez Michel Bouquet care a călătorit în Ţara Românească în 1840, litografii cuprinse în l’Album valaque. Vues et costumes pittoresques de la Valachie: oraşul Câmpulung, costume din Valahia, piciorul podului lui Traian, hanul lui Manuc, din nou costume din Valahia, bordeie din Bărăgan, oraşul şi mănăstirea Curtea de Argeş, iar costume din Valahia, oraşul Bucureşti, curtea mănăstirii din Câmpulung, ruinele curţii domneşti de la Târgovişte. (via Biblioteca Naţională)

Gregorius Moler, un pictor renascentist uitat din Braşov

De la Gregorius Moler ne-a rămas un singur tablou: portretul judelui Lucas Hirscher, realizat în 1535. Cu siguranţă nu este o capodoperă la nivelul celor contemporane, însă nici nu este cu mult mai prejos.

Judele Braşovului Lucas Hirscher

Judele Braşovului Lucas Hirscher. Sursa foto

Gregorius Moler a pictat mult mai mult, însă operele sale au fost distruse de-a lungul timpului. El a fost cel care a împodobit cu o frescă sala mare a cetăţii Bran în anul 1535, n-am reuşit să aflu cine şi când a decis „curăţarea” pereţilor. Tot Gregorius Moler a pictat în 1536 principalele porţi ale oraşului Braşov: frontispiciul Porţii Portica (intrarea din strada Republicii de azi) a fost decorat cu o frescă prezentând scene din Vechiul Testament, iar pe zidul bastionului de la Poarta Vămii (intrarea pe strada Mureşenilor de azi) a pictat portretul împăratului Sigismund, cel care în 1395 a permis Braşovului să se fortifice. Din păcate Poarta Portica a fost demolată în 1857 după ce fusese afectată de un cutremur în 1802, iar Poarta Vămii a fost demolată în 1836, fiind avariată de un cutremur în 1738. Nu ştiu dacă există pe undeva copii ale frescelor lui Gregorius Moler de pe aceste clădiri, dar dacă ar fi fost salvate azi cu siguranţă puteau avea un loc de cinste în orice muzeu al lumii.

Documentele din arhivele Braşovului aruncă unele raze de lumină asupra acestui pictor renascentist de la Braşov. Ştim că din 1520 apare în listele de meşteri ale breslei tâmplarilor (pictorii şi sculptorii făceau parte din această breaslă). La scurtă vreme, în 1525 este cooptat în rândurile Centumviratului braşovean (o instituţie locală, 100 de reprezentanţi aleşi pe viaţă ai locuitorilor oraşului, dar şi din târgurile şi satele dependente de oraş, din rândurile lor erau aleşi anual 12 senatori, care la rândul lor îl alegeau dintre ei pe judele-primar). Trebuie că Gregorius Moler era destul de bogat şi influent ca să fie ales în rândurile centumvirilor braşoveni – de asemenea avea cel puţin 30-35 de ani la data alegerii, era însurat şi proprietarul unei case în oraş. Mai ştim că în 1540 a fost ales şi staroste al breslei tâmplarilor, aici încheindu-se cariera lui publică, iar în 1553 a murit, cel mai probabil în jurul vârstei de 60 de ani.

Mai veselă este povestea veniturilor lui Gregorius Moler, care câştiga cei mai mulţi bani nu din pictura de portrete şi fresce – pentru care evident era foarte înzestrat – ci din tot felul de alte activităţi. Tot el a fost cel care a pictat cadranele ceasurilor din turnurile de la Poarta Portica, Biserica Neagră şi Casa Sfatului (nu ştiu să vă spun dacă ce se mai vede din aceste cadrane la Braşov chiar sunt originalele lui Gregorius Moler restaurate), dar şi porţile propriu-zise de lemn care permiteau accesul în oraş. Pictorul braşovean mai împodobea scuturi, lănci şi tunuri. Era faimos în întreaga regiune şi a fost chemat să lucreze (nu ştim exact ce) pentru voievodul Petru Rareş din Moldova, dar şi pentru voievodul Mircea Ciobanul al Ţării Româneşti (le va fi făcut şi lor portrete? sau le-a pictat scuturi, lănci şi tunuri?) Pentru frescele de la Poarta Portica şi de la Poarta Vămii Gregorius Moler a fost răsplătit de oraşul Braşov cu 22 de florini. Însă voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya l-a plătit cu 80 de florini doar pentru pictarea unui steag, iar pentru pictarea şi aurirea unei trăsuri, acelaşi voievod l-a răsplătit pe Gregorius cu 150 de florini. Tunning, cum ar veni.

Ungaria se transformă în Arhanghelul Gabriel şi fuge de Holocaust

Un deputat britanic a cerut să fie interzis accesul în Marea Britanie pentru Gabor Vona, şeful partidului JOBBIK şi al fostei (actualei?) Gărzi Maghiare. Gabor Vona este deputat în Parlamentul de la Budapesta şi intenţionează să participe duminică şi luni în Londra la unele manifestări de comemorare a Holocaustului – o ironie maximă având în vedere orientarea lui Gabor Vona şi a partidului pe care îl conduce (detalii aici). Există pericolul ca Vona să fie aprig huiduit, dacă va reuşi să ajungă în Marea Britanie (detalii aici). Dar asta este o poveste secundară pe lângă scandalul în plină desfăşurare de la Budapesta.

Anul acesta se suprapun două poveşti în Ungaria: alegerile parlamentare (Gabor Vona a început în forţă anul cu nişte declaraţii că va rezolva el problema ţiganilor) şi împlinirea a 70 de ani de la Holocaustul din Ungaria. Federaţia Comunităţilor Evreieşti de la Budapesta a anunţat deja că nu intenţionează să participe la activităţile de comemorare a Holocaustului organizate de Guvernul lui Viktor Orban. Au fost scoşi din sărit de planurile ridicării unui monument în care Ungaria este simbolizată de Arhanghelul Gabriel atacat (!) de un vultur, reprezentând Germania nazistă (detalii aici). Proiectul acestui monument rezumă noua teorie oficială a Budapestei privind trimiterea evreilor din Ungaria la Auschwitz: ţara s-ar fi aflat sub ocupaţie nazistă, astfel că nu prea există responsabilitate pentru Holocaust (o discuţie extinsă aici).

german-occupation

Rămâne să vedem cum va fi întâmpinat Gabor Vona la Londra şi dacă chiar va fi instalat acest monument în Budapesta.

Să nu se bucure nimeni de dezastrul din Ucraina

Pe mine unul evenimentele din Ucraina mă sperie şi nu îmi trezesc nici un fel de pofte de câştiguri teritoriale. Să nu-şi imagineze nimeni că dacă Ucraina va crăpa mâine, Bugeacul şi Bucovina de nord vor cădea între frontierele României. Dacă în Ucraina se va produce un scenariu precum cel din Siria, România (şi mai ales Republica Moldova!) vor avea probleme gigantice. Vor exista rezoluţii ONU, va exista o reacţie NATO şi una UE – iar România va trebui să facă faţă tuturor cererilor care îi vor fi adresate. Război civil în Ucraina, la graniţa României, înseamnă valuri de refugiaţi, arme scăpate de sub control – şi la tot acest amestec exploziv adăugaţi imprevizibila Transnistrie. Chiar nu este de glumit. Şi mai presus de toate, este foarte greu de înţeles ce se întâmplă în Ucraina.

Cazacii zaporojeni de Ilia Repin

Răspunsul cazacilor zaporojeni, de Ilia Repin. Sursa foto

Cazacul torturat

Toată lumea a văzut filmuleţul cu protestatarul dezbrăcat în zăpadă şi umilit de poliţiştii ucraineni. Brutalitatea poliţiei din spaţiul ex-sovietic întrece cu mult ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în fostele ţări socialiste, ca să nu vorbim de Europa occidentală. Dar v-aţi uitat la privirea celui torturat? Aţi văzut cu câtă ură se holbează la poliţişti? Un om dezbrăcat în zăpadă, plin de vânătăi, fotografiat de cei care îl torturează ca un trofeu, ca un animal capturat – şi totuşi el este neînfrânt, abia aşteaptă să scape şi să le-o plătească miliţionerilor cu vârf şi îndesat. Credeţi că vreunul din hipsterii care băteau cu bidoane în asfaltul Bucureştiului astă toamnă ar fi fost în stare de aşa ceva? Eu unul nu cred. Detaliul important: torturatul de la Kiev este cazac, face parte dintr-unul din multele detaşamente paramilitare care împânzesc Ucraina.

Este foarte greu de înţeles pentru noi românii cine sunt aceşti cazaci, iar aici rezidă cheia întregului amalgam politic de la Kiev. Fascişti, extremă dreapta, anti-semiţi, stângă radicală, dementele de la Femen – un întreg curcubeu delirant se manifestă sub pretenţia aderării Ucrainei la Uniunea Europeană şi nu mai are nici o legătură cu această pretenţie. Orice nou regim ridicat pe ruinele maidanului ucrainean nu va avea nici un fel de legătură cu Uniunea Europeană.

Relatările despre Kiev din presa românească dovedesc că reporterii rămân reporteri. Organizaţia paramilitară care a preluat controlul asupra unui sector din centrul Kievului este foarte bine fotografiată în reportajul publicat de Casa Jurnalistului (relatarea lui Vlad Mixich este emotiv-insipidă). La Kiev a fost recreată o sece căzăcească în cea mai clasică formă. Mie îmi aminteşte de Taras Bulba şi de povestea jidovului rătăcitor din Ilf şi Petrov, de demenţa războiului civil din Ucraina de la începuturile Uniunii Sovietice, de anarhiştii lui Makhno şi delirul de generali albi ucraineni. Astă noapte am urmărit pe Twitter discursul atamanului Kliciko şi reacţia mulţimii de pe maidanul din Kiev. Liderul a fost huiduit când a vorbit de armistiţiu şi compromis, iar după ce a cârmit-o spre grevă generală şi extinderea maidanului a fost aplaudat. Cazacii vor să lupte cu orice preţ.

Linia frontului

Manifestaţia pro-europeană s-a transformat într-un nou tip de război urban. Nu mai este vorba de un protest politic clasic – în care oamenii ies în stradă pentru a-şi striga nemulţumirea, iar trupele poliţiei sunt prezente pentru a asigura ordinea şi pentru a preveni distrugerile de bunuri, private sau obşteşti. La Kiev s-a intrat într-o altă logică: poliţiştii sunt văzuţi ca inamici de către manifestanţi şi sunt atacaţi. Mai mult, cazacii de la Kiev au imitat tacticile şi tehnicile de luptă ale scutierilor ucraineni pe care îi înfruntă de la egal la egal. Într-un perimetru din centrul Kievului autorităţile legale ale statului ucrainean nu îşi mai pot exercita atribuţiunile – acolo există o republică căzăcească. Strategia acestei republici a fost anunţată de atamanul Kliciko: „zonele libere” trebuie replicate în cât mai multe oraşe din Ucraina, trebuie extinse şi trebuie declanşată greva generală. Solicitările cazacilor: demisia preşedintelui Ianukovici alături de cea a Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate. Iar această strategie este pusă în aplicare pas cu pas în mai toate oraşele din vestul Ucrainei.

Preşedintele Ianukovici are foarte puţine instrumente la îndemână. O primă soluţie ar fi să radă de pe faţa pământului republica căzăcească aflată în plină expansiune – folosind mijloace neletale. Însă dacă nu a reuşit asta până acum, de unde ar putea concentra noi forţe? Şi care ar fi rezultatul? Ar trebui să închidă (prin mecanisme juridice mai mult sau mai puţin democratice) multe mii de cazaci căliţi în lupte. Cuprind închisorile ucrainene mii de arestaţi? Sau se înfiinţează lagăre de concentrare?

Exterminarea republicii căzăceşti cu ajutorul armatei şi folosirea armelor de foc ar fi pur şi simplu dezastruoasă. În media occidentală există o mare simpatie pentru protestatarii Euro-maidanului de la Kiev, iar soluţia deschiderii focului ar transforma instantaneu Ucraina într-o nouă Sirie. Sunt sigur că se vor găsi arme pentru cazaci şi războiul civil va începe imediat. Cum se va sparge Ucraina din acel moment va fi un joc al hazardului.

Nici compromisul sau cedarea nu sunt soluţii pentru preşedintele Ianukovici. Regiunea Autonomă Crimeea (unde se găsesc bazele navale ruse!) a anunţat că se desprinde de Ucraina în cazul declanşării alegerilor anticipate. Şi nu cred că doar Crimeea va face acest pas, alte regiuni din est şi-ar putea proclama alipirea la Federaţia Rusă, orice este posibil. Ianukovici este în poziţia în care nu-şi poate păstra fotoliul de preşedinte, dar nici nu poate pleca. Care să fie intensitatea forţei pe care o va aplica şi în ce direcţie?

Să nu-l uităm pe Miron Costin

Cronicarul Miron Costin ne-a lăsat în Letopiseţul Ţării Moldovei un avertisment şi o profeţie în legătură cu cazacii:

Povestea lui Hmil, hatmanului căzăcescu, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care până astăzi ne aflăm cu acest pământ la cumplite vremi şi Dumnezău ştie de nu şi peste veacul nostru trăitoare. Izvorul a tuturor răutăţilor şi pustietăţii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării Crăiei Leşeşti, răsipa şi pustiitatea şi cazacilor, stîngerea şi ţării noastre.

Iară mainte de ce om începe a scrie rădicarea cazacilor cu Hmil hatmanul lor asupra leşilor, stăpînilor săi, a pomeni de cazaci, ce neam sîntu şi de când sîntu supt acest nume cozac, cu cale că va hi am socotitu, audzînd pre mulţi întrebându de acest nume a lor, de unde şi de cându ar hi.

Sînt cazacii de neamul său ruşi, rămăşiţele de oşteni a cnezilor ruseşti, pre carii cu îndelungate vremi, supuind craii leşeşti şi căzând şi Chiovul, scaunul Rusii, pre sama leşilor, ei pe Nipru în gios şi pe de ceia şi pe de iastă parte, trăiia supt ascultarea crailor leşeşti, slobozi de vecinătate, în chipul oştenilor.

Nici acum nu am scăpat de belele produse de cazaci. Dacă Ucraina devine un haos rămâne de văzut ce vor face secesioniştii din Transnistria. Câţi etnici şi cetăţeni ruşi trăiesc în Ucraina? Un război civil în această ţară ar oferi un prilej pentru o intervenţie militară a Federaţiei Ruse de la care Moscova nu se va da în lături. O explozie în Transnistria va implica automat România într-o formă sau alta – câţi cetăţeni români trăiesc la Chişinău? Să nu uităm de potenţialul dezastru umanitar. După Primul Război Mondial, România a trebuit să aibă grijă de peste 100.000 de refugiaţi din Ucraina în curs de sovietizare (detalii aici). Câţi refugiaţi se vor înghesui la graniţele româneşti? Va putea guvernul de la Bucureşti să îşi îndeplinească angajamentele asumate?

Şi apoi?

Orice regim rezultat în urma Euromaidanului de la Kiev va fi foarte greu de înghiţit pentru vecini, indiferent că este vorba de Rusia sau Uniunea Europeană. Ianukovici nu se va putea menţine la putere decât prin forţă – şi deja are mâinile pătate cu sânge. Greu de crezut că va mai găsi o uşă deschisă în Uniunea Europeană. Dacă republica căzăcească va avea câştig de cauză va fi la fel de greu de suportat de către Bruxelles, Iuşcenko şi-a pus surdină la antisemitism, însă băieţii cei noi nu au scrupule de acest fel, plus că o astfel de victorie va atrage furia Moscovei. Cât despre scenariul războiului civil este limpede pentru toată lumea că regiunea va fi dată peste cap pentru multă vreme de acum încolo.

Alexandru Ioan Cuza, aşa cum a fost

Cuza-vodă din manuale şi snoavele arhicunoscute este cam fals, dar din descrierile celor mai apropiaţi de epoca lui apare mult mai uman. Cuza era un tip sincer, spunea lucrurilor pe nume şi nu se prea ferea să îşi afirme părerile. Îi plăceau jocurile de noroc din epoca sa şi pierdea mult timp la masa de joc alături de apropiaţii săi – însă la masa de joc a pierdut mai mult timp decât bani, pe care nu i-a iubit niciodată. Probabil este unul din puţinii conducători ai României care nu a murit foarte bogat.

Lui Cuza-vodă îi mai plăceau caii de rasă şi femeile frumoase. Aici trebuie spus câte ceva despre căsnicia sa: nu şi-a iubit soţia, pe doamna Elena Cuza (care în schimb l-a iubit până la moarte, în 1848 această femeie mică şi urâţică a riscat tot şi a reuşit să-şi salveze soţul arestat de otomani). Totuşi nu a fost un afemeiat, s-a îndrăgostit de Maria Elena Obrenovici şi a rămas alături de ea, alte amante nu îi sunt cunoscute. Între Alexandru Ioan Cuza, Elena Cuza şi Maria Elena Obrenovici a existat o relaţie ciudată: soţia legitimă a luat asupra ei creşterea copiilor amantei (care au murit de tineri).

Printre defecte i se enumeră lipsa de seriozitatea şi zeflemeaua – îşi ironiza mai ales prietenii şi colaboratorii, iar mulţi dintre ei l-au părăsit din această cauză. Era foarte inteligent şi poate din această cauză şi foarte leneş şi delăsător. În acelaşi timp nu se lua foarte în serios în calitatea sa de domnitor: dispreţuia paradele şi băile de mulţime pe care le ştia organizate de oamenii lui. În acelaşi timp avea şi izbucniri de furie, de multe ori întemeiate. Când a fost trădat de secretarul său Dimitrie Sturdza (viitor premier, a transmis britanicilor corespondenţa secretă cu Napoleon al III-lea), Cuza în loc să-l dea pe mâna justiţiei i-a aplicat o bătaie: palme, pumni şi picioare în fund. Latura violentă a lui Cuza era cunoscută de complotiştii care l-au detronat: aceştia se temeau în noaptea arestării domnitorului că acesta nu se va sfii să folosească cele două revolvere Colt pe care le avea pe noptieră.

Am adunat mai jos câteva imagini cu Alexandru Ioan Cuza din colecţia Bibliotecii Naţionale, inclusiv ultima lui fotografie, pe catafalc. Azi se împlinesc 155 de ani de la Unirea Principatelor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859.

Starea de necesitate înlătură caracterul penal al faptei

stupid

Încă o dovadă că suntem conduşi de molii. Toată lumea se întreabă de ce nu au fost puse în funcţiune sistemele care găsesc telefoanele mobile în cazul accidentului aviatic din Munţii Apuseni. Bine, şeful ROMATSA Aleodor Frâncu declara la 18:40 „Noi avem coordonatele perfecte ale aeronavei, ştim exact unde sunt” – Mediafax, este altă poveste că aveau să mai treacă 4 ore până la găsirea victimelor.

Poliţia română ne-a explicat de ce nu s-a grăbit să identifice telefoanele supravieţuitorilor din Munţii Apuseni (via Cotidianul):

Sistemul de localizare a terminalelor GSM poate fi folosit doar în baza autorizării magistraţilor, în instrumentarea cauzelor penale, pentru localizarea terminalelor GSM folosite de principalii suspecţi de comiterea unor infracţiuni grave.

La o primă vedere nimic de zis: Poliţia română respectă legea! Nu se apucă ei să caute telefoane mobile de capul lor, fără mandat de la judecător. Doar că nimeni nu ar fi fost pedepsit dacă poliţiştii ar fi folosit sistemul de localizare al terminalelor GSM în cazul accidentului aviatic din Munţii Apuseni, pentru că:

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

Art. 45 Cod Penal. Cel care ar fi avut sânge în el să ia o astfel de decizie ar fi fost perfect acoperit din punct de vedere legal. Plus că nu cred că ar fi avut cineva nesimţirea să-l ancheteze pentru că a reuşit să găsească victimele unui accident aviatic. Nici nu ştiu ce să zic: prostie? incompetenţă? nesimţire?

Despre demisii şi politizarea morţilor

Doi oameni au murit pentru că autorităţile nu şi-au făcut treaba. Iar moartea acestor oameni a fost politizată într-un mod abject. Premierul Victor Ponta s-a întâlnit azi dimineaţă cu şeful liberalilor Crin Antonescu şi au negociat ce capete să cadă, prea a fost scoasă din sărite toată ţara. Eu am spus că nu cred că va exista vreo demisie şi aşa s-a întâmplat. Demisia este un act unilateral: ajung la concluzia că nu mai pot/ nu mai merit funcţia în care mă aflu şi îmi anunţ şeful despre această decizie (demisia nu trebuie „aprobată”, asta e o tâmpenie folosită în manipulările pentru prostime).

După negocierile de azi dimineaţă au fost anunţate demiteri, nu demisii. Adică au fost daţi afară nişte oameni pentru că şeful lor a ajuns la concluzia că nu şi-au făcut treaba. Acum să vedem ce oameni au fost daţi afară: un secretar de stat din Ministerul de Interne, Constantin Chiper, şeful ROMATSA Aleodor Frâncu şi s-a anunţat că va fi cerută demiterea lui Marcel Opriş, şeful STS. (Nu mai are nici o relevanţă faptul că Aleodor Frâncu şi Constantin Chiper şi-au anunţat demisiile după ce au fost daţi afară în direct de Ponta, un joc de gleznă ieftin).

Constantin Chiper şi Aleodor Frâncu sunt oamenii lui Călin Popescu Tăriceanu, cel mai puternic adversar al lui Crin Antonescu. Iar Marcel Opriş este „omul lui Băsescu”. Negocierea dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu se dezvăluie în toată hidoşenia ei. În realitate nu au fost căutaţi adevăraţii vinovaţi, doar au fost sacrificaţi nişte pioni posibil incomozi pentru Crin Antonescu şi s-a declanşat o ofensivă împotriva unuia dintre „oamenii lui Băsescu”. Moartea a doi oameni a constituit un nesperat prilej pentru reglarea unor conturi politice, nimic mai mult. (De admirat dibăcia lui Ponta: nici un pesedist sacrificat, doar liberali inutili şi omul dictatorului). Politicienii sunt acoperiţi cu un jeg gros, un rapăn precum acela pe care îl răzui de pe porcul pârlit, rezultatul multor tăvăleli în mocirlă.

P.S. Generalul Ion Burlui, şeful ICSU, este singurul cu onoare din toată afacerea asta, singurul care şi-a dat cu adevărat demisia şi nu a fost demis.

Vă indignaţi degeaba, România nu are leac

dezastru

România – ţara lui “asta este”. Nu există leac, nu există salvare, nu există soluţii – pur şi simplu trebuie să ne adaptăm la mediu, fiecare după cum îl duce mintea şi sufletul.

Toate tragediile produse dovedesc un singur lucru: autorităţile române sunt incapabile să îşi facă treaba. Asta este situaţia, dovedită de zeci de ani, indifferent despre ce este vorba: politică, sănătate, învăţământ, justiţie, accidente sau dezastre. De fiecare dată avem parte de acelaşi algoritm: se întâmplă o nenorocire, autorităţile sunt cu izmenele în vine, începe o hărmălaie mediatică fără cap şi fără coadă, după care povestea se stinge. Nu există vinovaţi, nu există pedepse, nu se iau măsuri pentru îmbunătăţirea reacţiilor. Ţara lui “asta este”, toată lumea dă din umeri, vinovaţii zbiară cel mai tare, responsabilităţile sunt pasate de la unul la celălalt.

Nu mai este nimic de făcut, nu există nici o rezolvare. Refuz să intru în hora asta tâmpită. Există o singură lecţie: în România fiecare e pentru el, pentru familia lui şi pentru prieteni, atâţia câţi are. În rest să nu vă aşteptaţi că vreo instituţie a statului va face ceva pentru voi, niciodată. Cel mai bine e să vă protejaţi singuri, să vă asiguraţi cât puteţi prin forţe proprii. Aceasta este realitatea, acesta este mediul înconjurător în care trăim, nu are rost să ne minţim că se poate îndrepta ceva. Şi ori de câte ori vă implicaţi în poveşti dintr-acestea cu indignare publică vă rog să vă gândiţi că un şmecher câştigă bani sau influenţă politică.

P.S. Indiferent ce mestecă marii analişti ai ţării, evenimentele sunt clare: în anul 2014 un avion s-a prăbuşit în munţii României, iar supravieţuitorii au fost găsiţi şi salvaţi de localnici. Toate structurile dotate, plătite şi pregătite să rezolve acest gen de probleme nu au fost în stare să facă nimic. Politicienii grăbiţi altfel să apară la televizor sunt pe nicăieri. Natural apare întrebarea: noi de ce îi ţinem pe ăştia în spate?!?

Bucureştiul din 1869 în acuarelele lui Preziosi

În 1863 la Londra era inaugurată prima linie de metrou din lume. Câţiva ani mai târziu, în 1869, pictorul Amedeo Preziosi surprindea în acuarelele sale un Bucureşti rural.

 

Când a intrat România în Primul Război Mondial şi ce face după 100 de ani

UK-WW1

Manualul e clar: România a intrat în Primul Război Mondial pe 27 august 1916. Dar ce ne facem cu cei 150.000 de români transilvăneni şi bucovineni morţi în acelaşi conflict sub culorile austro-ungare?

Românii din Imperiul Austro-Ungar au intrat în Primul Război Mondial din momentul în care acesta a început, adică de la 28 iulie 1914. Şi au luptat de la început până la sfârşit păstrându-şi onoarea, nu precum cehii, care treceau regimente întregi de partea ruşilor. Încă lipseşte o istorie coerentă a românilor din Imperiul Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondial.

Revenind în ziua de azi, majoritatea statelor europene şi-au pregătit pentru acest an (şi cei ce vor urma) strategii coerente, au fost create suprastructuri interdepartamentale care au ca obiectiv promovarea propriei istorii, organizarea de evenimente etc. Va fi o adevărată fierbere diplomatică vreme de patru ani de acum înainte, va dudui internetul de articole, filme şi fotografii. Liniile fronturilor au rămas aceleaşi ca în urmă cu 100 de ani, iar asta se va vedea din plin.

Şi România este pe nicăieri, ca de obicei. Am auzit că au fost ceva discuţii, dar s-a preferat varianta „mai aşteptăm”. Pe de-o parte nu este clar cine va fi „şeful” care să coordoneze „parada” (candidaţi sunt mulţi, slavă Domnului! nu de şefi ducem lipsă) şi aşa s-a ajuns la concluzia simplă: România a intrat în Primul Război Mondial din 1916, noi ne ocupăm de manifestări şi comemorări din 2016, până atunci nu ne interesează. Pentru că românii din Transilvania care au murit în Primul Război Mondial nu au fost români.

Dar să vedem ce fac alţii. Tom Gallagher ne-a anunţat că în Marea Britanie urmează o perioadă de revenire a naţionalismului – iar comemorările Primului Război Mondial vor fi în următorii ani prilejuri excelente pentru relansarea naţionalismului britanic. Arhivele Naţionale de la Londra au digitizat TOATE jurnalele de luptă ale marilor unităţi care au participat la conflict, 1,5 milioane file. Şi nu doar le-au digitizat, le-au şi suit pe internet unde oricine le poate citi gratis şi chiar mai mult decât atât. Cineva de la Londra a avut ideea unui „crowdsourcing project” – oricare cititor al jurnalelor de luptă poate contribui la inventarierea acelor multe file digitizate. Fiecare britanic are ocazia să ia parte la „refacerea istoriei” Imperiului şi să se simtă mândru de faptele înaintaşilor. (detalii aici)

P.S. Dacă sunteţi curioşi să vedeţi cu ce se ocupau românii în 1914 vă recomand cartea lui Lucian Boia „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, ebook (aici) sau varianta tipărită (aici).

Sfaturile lui Nicolae Ceauşescu pentru presa română. Valabile şi azi!

Nicolae Ceauşescu

La 1 mai 1974 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu şefimea de partid şi din presă ca să ia măsuri pentru eficientizarea ziarelor şi revistelor din România comunistă. Unele din părerile lui Ceauşescu ar trebui să fie ascultate de mulţi dintre patronii şi şefii din presa românească de azi. Omul se întreba – pe bună dreptate! – de ce trebuie ţinută o publicaţie care nu scoate profit. Din fuga calului i-a mai dat vreo două peste ochi şi lui Adiran Păunescu, căruia îi reproşa că revista „Flacăra” nu avea nici o direcţie şi că se manifesta haotic.

N-am de gând să-l laud pe Ceauşescu, nu ştia prea multe, singura lui idee era să reducă cheltuielile, tăia în carne vie. Nici nu le plâng de milă ziariştilor de atunci care au zburat de la publicaţii şi au fost trimişi să sufere în sectorul de propagandă al Partidului Comunist. Însă părerile lui Ceauşescu despre conţinutul presei din 1974 sunt cât se poate de pertinente şi chiar valabile pentru ziua de azi. Iată ce spunea Ceauşescu, conform stenogramei ce urmează să fie publicată în Istoria Comunismului din România. Documente, vol. III (via România Literară):

Am şi propus să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de la câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care scrie câte un articol, dar din care nu înţelegi nimic.(Ceauşescu supărat pe editorialiştii epocii!)

Am pus astăzi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit nu o dată că nu este nevoie să se reia toate aceleaşi ştiri. Ştirile internaţionale se dau de către televiziune de 3-4 ori pe zi şi atunci în ziare ar trebui să apară lucruri mai deosebite.

Este extrem de trist că după 40 de ani de evoluţie, internet şi new-media trebuie să ne întoarcem tot la nea Nicu’ să ne spună ce trebuie să facem.