Arhiva lunii februarie 2014

Improbabila legătură dintre Ponta şi Bibliotecă. Condimentată cu puţin UDMR

biblioteca-nationala-a-romaniei

S-ar putea să râdeţi şi să vă gândiţi „Ponta şi Biblioteca, baba şi mitraliera”, dottore, plagiattore etc. Însă există o legătură între premierul Victor Ponta şi scandalul în desfăşurare de la Biblioteca Naţională.

Dar mai întâi să vă spun o poveste scurtă despre importanţa bibliotecilor. Cu 4 ani în urmă a venit la Bucureşti o prietenă, voia să facă un doctorat pe bune şi pur şi simplu nu găsea mai multe cărţi. Biblioteca Naţională era de mulţi ani pe picior de plecare şi avea foarte multe fonduri de carte împachetate (şi inaccesibile), la Biblioteca Centrală Universitară cărţile nu existau, nici la biblioteca Facultăţii de Litere. Prietenii mei buchinişti mi-au spus cu regret că e vorba de cărţi tipărite la începutul anilor ’90 în ediţii limitate. Cărţile le-am găsit până la urmă la Biblioteca Pedagogică, aflată pe atunci într-o clădire discretă lângă parcul Cişmigiu. Între timp Biblioteca Pedagogică a zburat de-acolo şi este găzduită de Biblioteca Centrală Universitară. Nu ştiu dacă a apucat să îşi despacheteze fondurile de carte, dar dacă nu a făcut-o, atunci toate acele cărţi pe care le căutam pentru prietena mea sunt inaccesibile.

Situaţia este pur şi simplu delirantă. În România secolului al XXI-lea nu pot fi găsite cărţi necesare cercetării; şi nu vorbim de tomuri ştiinţifice tipărite în Japonia, vorbim de cărţi tipărite la noi în ţară. Pur şi simplu din acest punct nu mai are rost să vorbim despre performanţă universitară sau de ce cercetarea românească e distrusă. Noi nu avem biblioteci funcţionale. Şi acum să ne întoarcem la triada Ponta – biblioteca – UDMR.

Biblioteca Naţională a României urmează să-şi piardă mai multe spaţii. Anul trecut a apărut în Monitorul Oficial HG 862 din 6 noiembrie 2013 prin care Ministerul Culturii preia o treime din spaţiile Bibliotecii Naţionale. Este vorba de clădirea aceea frumoasă şi modernă de pe malul Dâmboviţei, clădire pe care şi-au dorit-o mulţi, inclusiv Adrian Năstase. Adevăratul autor al HG 862 se pare că nu ar fi nici ministrul Daniel Barbu, nici Gigel Sorinel Ştirbu – ci secretarul general al Ministerului Culturii, doamna Mihaela Kaitor. Care doamnă Mihaela Kaitor a fost adusă la Ministerul Culturii de şeful UDMR Kelemen Hunor, prin 2010. De atunci n-a mai mişcat-o nimeni pe Mihaela Kaitor din Ministerul Culturii. Iar acum Victor Ponta negociază cu Kelemen Hunor aducerea UDMR la guvernare – adică Mihaela Kaitor rămâne pe poziţie. Credeţi că va renunţa cineva la restrângerea spaţiilor Bibliotecii Naţionale?

Nici nu mai contează ilegalităţile în serie. Actualul sediu al Bibliotecii Naţionale a fost construit cu banii BERD şi o destinaţie clară: BIBLIOTECĂ. Dar şmecherii de la Bucureşti vor să schimbe destinaţia spaţiilor. O păsărică îmi ciripeşte că în planurile cadastrale din 2004 proprietarul clădirii era trecută Biblioteca Naţională, între timp, probabil prin magie, proprietar apare Ministerul Culturii! Şmecherii din Ministerul Culturii au găsit o soluţie: schimbă directorul Bibliotecii Naţionale. Au scos postul la concurs.

P.S. Mâine, vineri 28 februarie, de la orele 12:00 va avea loc o dezbatere publică asupra acestei poveşti la Biblioteca Naţională din Bucureşti.

Suferinţele cronicarului Ion Neculce în Rusia lui Petru cel Mare

Fugit în Rusia alături de voievodul Dimitrie Cantemir după înfrângerea de la Stănileşti din 1711, cronicarul Ion Neculce avea să mănânce pâinea amară a exilului. Principala problemă a boierilor moldoveni refugiaţi în Rusia lui Petru cel Mare s-a dovedit tocmai protectorul lor, vodă Dimitrie Cantemir. Ion Neculce avea să constate o schimbare în rău a acestuia, provocată fără îndoială de înfrângerea şi detronarea suferite:

I să schimbasă hirea într-un altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade în zilele frăţine-său, lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Se scârbie şi uşa îi era închisă şi nu lăsa pre moldoveni nicăieri din târgu să iasă afară, fără ucazul lui

Dimitrie Cantemir, pe lângă problemele cu băutura, îi strunea din scurt pe exilaţii veniţi alături de el:

Deci Dumitraşco vodă nu vre să ţie pre moldoveni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casăle şi s-au streinat de moşiile lor pentru dânsul, ce vre să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Dumitraşco-vodă va să-i facă robi în ţară creştinească.

Regimul strict din împărăţia ţarului Petru cel Mare nu era pe placul lui Ion Neculce:

Nu sunt oamenii slobozi să margă unde li-i voia, nici la împărăţie fără ucaz. Şi ucaz nu vor să facă, ca pentru să nu facă cheltuială împărăţiei.

Nici regimul militar de la curtea ţarului nu-l încânta pe boierul moldovean:

Şi la împărăţie, vro curte mare ca acee, cu tvorebnici mulţi nu-i, măcar precumu-i la domnia ţărâi noastre; au altă crăie şi domnie, ce foarte lucru puţin, numai oşteni de agiunsu.

Altă problemă a lui Ioan Neculce era reprezentată de viitorul copiilor săi, pentru care nu vedea altă scăpare decât o carieră militară în slujba ţarului:

Mai mult îmi era pentru copii miei, la ce vor rămâne, că numai doar soldaţi să fie, iar la alte boierii nu încap feciorii unora ca acestora.

Până la urmă Ion Neculce a reuşit să părăsească Rusia cu încuviinţarea ţarului Petru cel Mare şi s-a întors acasă în jurul anului 1720.

Imagini cu oameni şi locuri din Ţara Românească la 1860

Revin cu o nouă galerie de imagini din Ţara Românească realizate de francezul Auguste Lancelot la 1860, de data aceasta cu oameni şi locuri. Cel mai mult m-a impresionat imaginea bordeiului din Câmpia Dunării, care nu era totuşi o simplă gaură în pământ, arăta a gospodărie cât de cât.

Nu trebuie lăsate deoparte nici părerile lui Auguste Lancelot despre Bucureşti, mai ales despre hanul lui Manuc:

Oamenii cu nervii delicaţi, cu pielea subţire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioşii, doritorii de a cunoaşte trecutul vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsa prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurăţenie.

Două noi bloguri cu şi despre istorie (6)

Am reluat săpăturile pe internet după bloguri cu şi despre istorie şi astăzi vreau să vă propun două astfel de bloguri.

Primul este întreţinut de Mircea Stănescu (îl găsiţi aici) şi constituie o lectură obligatorie pentru orice român interesat de fenomenul reeducării din închisorile comuniste. Articolele de pe acest blog se sprijină pe cercetare profundă în arhive, mai multe vă las să descoperiţi singuri.

A doua propunere este blogul lui Matei Udrea, care are mai puţine articole legate de istorie, dar cele care apar aici sunt extrem de bine scrise şi mai ales gândite. Două recomandări am aici: Originea rusofobiei la români şi De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia (un articol care demontează o carte ce a făcut furori anii trecuţi).

Alte recomandări de bloguri cu şi despre istorie găsiţi aici.

Biblioteca Naţională în pericol. Blestemul bibliotecarilor pe capul lui Gigel Ştirbu

biblioteca nationala a romaniei

Gigel Sorinel Ştirbu, ajuns ministru al Culturii printr-o glumă proastă a sorţii insistă să transforme în cârciumă Biblioteca Naţională a României, mergând pe urmele sinistrului Daniel Barbu. N-ar fi prima oară când o instituţie culturală, plasată prost în centrul oraşului şi în calea năpârcilor investitoare, ar fi transformată în local de consumaţie. Avem exemplul Muzeului Ţăranului care a devenit restaurant la modă, dar şi Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa în interiorul căruia a fost deschisă o cafenea, iar pe timp de vară găzduieşte în curte o terasă unde se poate servi bere.

În înghesuiala mediatică a tuturor tâmpiţilor multe măgării se strecoară pe sub uşă. Aşa a fost cazul HG 862 din 6 noiembrie 2013 prin care Ministerul Culturii preia în administrare directă o treime din spaţiul actualei Biblioteci Naţionale a României. Care clădire e în buricul târgului şi nu poate sta neexploatată de nişte băieţi şmecheri. Dacă ar mai exista jurnalişti de investigaţie serioşi sunt sigur că vom afla şi cine stă în spatele HG 862 şi ce spaţiu de nunţi şi voie bună va deschide. Cu siguranţă un băiat cu bani care a fost torturat în tinereţe de corigenţe şi repetenţie. Deocamdată în presă a apărut un singur semnal despre această măgărie, anume aici.

Măgăria cea mai mare este că prin HG 862 Ministerul Culturii vrea să schimbe destinaţia unor spaţii care deja sunt amenajate şi folosite pentru activităţile Bibliotecii Naţionale. Nu-i mai satură Dumnezeu, ar fi în stare să arunce în Dâmboviţa toată comoara din depozite şi să toarne acolo un hotel.

P.S. Surse iniţiate în Mistere Mari şi Mici îmi spun că există o structură discretă a bibliotecarilor posesoare ale unor blesteme bătrâneşti. Vă mai amintiţi cum a vrut Adrian Năstase să prăduiască clădirea actuală a Bibliotecii Naţionale şi să-şi facă el guvern pe malul Dâmboviţei? Ştiţi ce a păţit atotputernicul Năstase. Dacă se pun bibliotecarii cu blestemele lor pe Gigel Ştirbu nu ştiu ce se alege de el. Să fim drepţi: Gigel Ştirbu s-ar putea să nu fie vinovat de HG 862, el a venit la minister după adoptarea ei. Dar Gigel Ştirbu ar putea face o treabă bună şi să anuleze cumva măgăria asta.

Tocurile Iuliei Timoşenko şi modelul ucrainean: Băsescu demis, Năstase eliberat

timoshenko-1

Îmi plac detaliile şi miracolele. Detaliul de azi sunt tocurile Iuliei Timoşenko şi miracolul este că poţi merge cu platforme de 5 cm şi tocuri de 20 cm chiar dacă suferi de hernie de disc. Iulia Timoşenko ar câştiga dragostea femeilor din întreaga lume dacă ar explica public acest miracol. Pentru că Iulia Timoşenko a apărut pe scena Euromaidanului din Kiev împinsă într-un scaun cu rotile – însă purtând nişte încălţări cu platforme şi tocuri gigantice. Dacă priviţi cu atenţie imaginile veţi observa acest detaliu.

Din câte îmi amintesc, Iulia Timoşenko a cerut să fie eliberată din închisoare pentru a-şi trata în Germania o hernie de disc care ameninţa să o lase paralizată. Şi toată comunitatea internaţională a izbucnit în lacrimi: o biată femeie suferă şi nu este lăsată să se trateze. Avem de-a face cu o situaţie uşor delirantă: ori Iulia Timoşenko poate merge cu tocurile alea gigantice şi atunci tot circul cu scaunul cu rotile este o manipulare şi o regie scârboasă; ori chiar este bolnavă de hernie de disc dar este de o cochetărie ieşită din sfera normalului de vreme ce a ţinut să apară cu încălţările acelea de prost gust.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit: oamenii care au murit la Kiev merită respectul nostru. Însă ce se întâmplă cu Ucraina începe să semene cu regia unui film prost.

timoshenko-2

Modelul ucrainean aplicat în România

Să ne imaginăm următorul scenariu: Parlamentul condus de Crin Antonescu îl demite pe Băsescu cu 322 de voturi. Apoi scoate din Codul Penal articolul care l-a trimis pe Năstase în puşcărie. (Ar fi fost ideal să fi fost în lanţuri Alina Mungiu Pippidi, dar cred că ne descurcăm şi cu Adelu’). După care Năstase este adus din puşcărie în faţa unei mulţimi în delir în Piaţa Universităţii, ţine un discurs cutremurător şi spune că nu îl interesează postul de premier. Cel mai probabil va candida la prezidenţialele anticipate, proclamate în urale de deputaţii conduşi de un Crin Antonescu înflăcărat. Parlamentul României anulează toate legile care le dau drepturi maghiarilor, singura limbă oficială urmând să fie limba română. Statele Unite ale Americii aplaudă curajul şi hotărârea parlamentarilor români. Şi pentru că România se găseşte într-o situaţie economică dificilă, i se anulează toate datoriile.

Imaginea României în lume este cea a unei ţări locuită de oameni viteji şi setoşi de libertate. Ne-ar trebui un clip viral pe Youtube cu o româncuţă machiată profesionist care să spună chestii. Şi ar mai trebui ca jandarmii să împuşte cam 100 de români luptători pentru libertate (propuneri de eroi: Claudiu Crăciun, Mihai Bumbeş, Mircea Toma, Mihai Goţiu, la Remus Cernea mă mai gândesc – cum zic băieţii de la TNR – e bun pentru blană).

Zoso zice că pe români nu-i interesează Ucraina. Poate că este aşa, dar avem foarte multe motive să ne intereseze: Delta Dunării, Marea Neagră, românii din Bugeac şi Bucovina. Ca să vă daţi seama ce se întâmplă în Ucraina vă propun filmuleţul de mai jos, reacţia oamenilor din oraşul Kerci faţă de revoluţia Euromaidanului de la Kiev.

P.S. Eftimie are aici nişte păreri despre Ucraina.

Lui Ceauşescu i-a plăcut „Delirul” lui Marin Preda

Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte că lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut romanul „Delirul” scris de Marin Preda, iar scriitorul ar fi avut acces la documentele despre mareşalul Ion Antonescu din arhiva Institutului de Istorie al Partidului Comunist. În volumul de amintiri „I se spunea Machiavelli”, Ştefan Andrei spune că Nicolae Ceauşescu nu a citit toată cartea lui Marin Preda, ci doar capitolul despre întâlnirea mareşalului Ion Antonescu cu mama sa. (Spusele lui Ştefan Andrei ar putea fi verificate destul de uşor în arhiva C.C. al P.C.R., capitolul respectiv a fost bătut special la maşină pentru Ceauşescu cu corp de literă mare, dictatorul nu voia să poarte ochelari). Se pare că lui Ceauşescu i-a plăcut capitolul care îl umanizează pe mareşalul Ion Antonescu.

De fapt aceasta este şi marea problemă cu romanul „Delirul” apărut în 1975: îl prezintă pe Ion Antonescu ca pe un om care încearcă să ia decizii politice corecte. Un militar raţional şi patriot – nu un monstru delirant şi setos de sânge. Cartea lui Marin Preda a provocat un adevărat cutremur în societatea românească – şi i-a scos din sărite pe sovietici. La Moscova, în Literaturnaia Gazeta a apărut imediat un articol în care i se reproşa lui Marin Preda necunoaşterea istoriei. Din câte îmi amintesc, am văzut pe undeva şi o intervenţie diplomatică a sovieticilor legată de cartea lui Marin Preda. Şi nu doar sovieticii au fost iritaţi de reevaluarea literară a mareşalului Ion Antonescu: postul de radio Europa Liberă şi revista germană Der Spiegel au criticat la fel de vehement romanul proaspăt apărut.

Ştefan Andrei îşi mai aminteşte că s-a dat dispoziţie de la Partid să fie dată o replică articolului din Literaturnaia Gazeta. Replica a apărut în revista România Literară sub semnătura lui O. Crohmălniceanu şi mai degrabă îl cam îngropa pe Marin Preda decât să-l scoată la lumină. Tot România Literară a găzduit mai apoi mai multe critici la adresa romanului „Delirul” – iar Marin Preda a preferat să promită un al doilea volum, pe care se pare că nu a avut de gând niciodată să-l scrie.

P.S. Şi mai are o poveste interesantă Ştefan Andrei. La pregătirea evenimentelor din 23 august 1964 (20 de ani de la dărâmarea regimului Ion Antonescu) lui Gheorghe Gheorghiu Dej i s-a adus un proiect de discurs, iar acesta a cerut să fie eliminată o anumită pagină. Era pagina în care era înfierat tovărăşeşte mareşalul Ion Antonescu şi scriitorii discursului şi-au zis că nu era destul de „tare”. Aşa că s-au apucat să îl încondeieze şi mai tare pe Antonescu. Dej şi-a ieşit din sărite şi a cerut din nou să fie scoasă acea pagină spunând că pe Antonescu să-l judece istoria.

Puteţi vedea aici mai multe imagini de la parada de 23 august din 1964.

Suferinţele ţiganilor sub biciul Bisericii Ortodoxe Române. Precizări pentru Ciprian Necula

Mănăstirea Tismana, unde sunt menţionaţi documentar primii robi ţigani în 1385

Mănăstirea Tismana, unde sunt menţionaţi documentar primii robi ţigani în 1385

Ciprian Necula vrea ca Biserica Ortodoxă Română să îşi ceară scuze pentru că în evul mediu a avut în proprietate robi ţigani. Un raţionament şi o pretenţie greşite. Ciprian Necula porneşte de la premisa că robia ţiganilor a fost ceva rău la modul aprioric, scăpându-i din vedere faptul că libertatea personală a fost o excepţie care s-a transformat treptat în regulă. Este sărit cu vederea un principiu istoric: nu poţi condamna evenimente ale trecutului în baza unor raţionamente ale prezentului. (articolul în cauză îl găsiţi aici)

Mai zice Ciprian Necula că situaţia dificilă de azi a ţiganilor se datorează robiei din evul mediu. E ca şi cum ai spune că situaţia dificilă de azi a românilor din Transilvania se datorează şerbiei şi iobăgiei la care au fost supuşi în acelaşi ev mediu. Sau că nemţii de azi se află în situaţia în care se află din cauza iobăgiei în care s-au găsit – tot în evul mediu!

Robia a făcut parte din peisajul social al ţărilor române medievale în aceeaşi măsură în care a fost o instituţie a societăţilor învecinate: Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria, Imperiul Otoman, Rusia ţaristă. L-aş întreba pe Ciprian Necula ce ar fi preferat – presupunând că ar fi trăit în secolul al XVII-lea – să fie ţigan rob în ţările române? Sau să fie ţigan liber în Imperiul German? Să vă explic diferenţa: ţiganii robi din ţările române în cazul în care erau nomazi erau liberi să umble prin ţară să-şi câştige traiul, doar dacă erau slujbaşi pe la vreo curte boierească erau ţinuţi într-un loc. În Imperiul German se organizau „vânători de ţigani”, erau pur şi simplu hăituiţi şi omorâţi. Pedepsele fizice aplicate ţiganilor robi (biciuiri, tăieri de urechi etc.) constituiau norma juridică a vremii – românii suportau aceleaşi pedepse ca şi ţiganii, nu exista discriminare din punctul ăsta de vedere. Ţiganii din Braşov nu au fost iobagi sau oameni liberi, nu robi precum în Ţara Românească şi Moldova – şi totuşi nu au avut o evoluţie diferită faţă de ţiganii din principatele extracarpatice (am prezentat problema asta pe larg aici, despre cum au venit ţiganii în ţările române şi cum au ajuns robi am scris aici).

Pretenţia lui Ciprian Necula ca Biserica Ortodoxă Română să-şi ceară scuze pentru robia ţiganilor este anacronică şi lipsită de sens. N-ar trebui cumva să fie plătite şi nişte despăgubiri?

Biserici şi mănăstiri din Ţara Românească în 1860. Galerie de imagini

Francezul Auguste Lancelot a călătorit prin Ţara Românească în anul 1860 şi ne-a lăsat mai multe gravuri cu diverse locuri, oameni şi clădiri care i-au trecut prin faţa ochilor. Am adunat aici câteva imagini cu biserici şi mănăstiri din Ţara Românească la 1860 redate de peniţa lui Auguste Lancelot.

Ucraina: dictatură militară sau război civil? Aş prefera negocieri

proteste-kiev

Conform tuturor legilor existente, statul deţine monopolul aplicării forţei. Prin intermediul poliţiei şi al armatei, statul este garantul păstrării ordinii şi singurul care poate pune în aplicare forţa (inclusiv forţa letală) pentru păstrarea ordinii. Cetăţenii pot să aplice forţa (inclusiv forţa letală) doar în momentul în care le este pusă în pericol viaţa – dreptul la autoapărare. Cine iese din acest sistem este fie infractor, fie revoluţionar.

Există diferenţe între state: în SUA de exemplu dreptul la autoapărare (şi de folosire a armelor de foc) este mai extins decât în Europa. Amintiţi-vă de dezbaterea (haotică şi anarhică) din România în jurul poveştii cu pilotul Adrian Iovan care a împuşcat un bărbat care îi intrase noaptea în casă. Infractorii şi avocaţii înţeleg foarte bine mecanismul folosirii forţei şi de aceea încearcă permanent să arate că agresorul s-a aflat în poziţie de autoapărare (ia-l de pe mine că-l omor!).

La nivelul protestelor de masă lucrurile sunt mai complicate, însă principiul că statul deţine monopolul aplicării forţei rămâne în picioare. Amintiţi-vă cum au intervenit poliţiştii din Franţa (răscoalele din 2005) şi Marea Britanie (răscoalele din 2011). Găsiţi o mulţime de imagini în care se vede limpede că violenţa aplicată de reprezentanţii statului francez şi cei ai statului britanic este comparabilă cu violenţa aplicată de reprezentanţii statului ucrainean.

Logica forţelor de ordine este destul de simplă: reprezintă un instrument al conducerii politice, în limitele legilor existente. Aplică mijloace de forţă non-letale pentru păstrarea ordinii publice – iar în cazuri extreme pot folosi şi forţa letală, arme de foc. O diferenţă majoră între ce s-a întâmplat în Franţa şi Marea Britanie şi ce se întâmplă în Ucraina este dată de elementul politic. Autorităţile de la Paris şi Londra i-au tratat pe răsculaţi ca pe infractori de drept comun; în Ucraina există o ideologie şi o motivaţie politică a protestatarilor. Mai mult, manifestanţii ucraineni au dezvoltat organizaţii şi tactici care îi pun pe picior de egalitate cu forţele de menţinere a ordinii. Au de partea lor (mai pe faţă sau mai pe ascuns) politicieni care fac parte din Parlament (nu e clar în ce măsură politicienii de opoziţie controlează organizaţiile violente din Kiev şi restul ţării).

Obiectivele opoziţiei ucrainene în acest moment sunt demiterea preşedintelui Ianukovici şi organizarea de alegeri anticipate. Manifestaţiile din Kiev au devenit astă noapte extrem de violente: 22 de morţi, dintre care 9 din rândurile forţelor de ordine. Chiar dacă ar vrea, Ianukovici nu poate demisiona: este reprezentantul unor forţe şi interese care îl vor ţine şi împăiat pe fotoliul de preşedinte. Chiar dacă Ianukovici ar dispărea prin magie, instantaneu îi va fi inventat un înlocuitor.

Problema cea mai mare o reprezintă în acest moment apariţia armelor de foc în mâinile protestatarilor şi mai ales, folosirea lor. Nu vreau să spun sub nici o formă că membrii forţelor de ordine din Ucraina pot să folosească armele de foc cum vor şi când vor. Sunt sigur că există legi şi regulamente clare. Iar abuzurile reclamate de mass-media (cetăţeni răpiţi, torturaţi şi ucişi de poliţişti) ar trebui investigate într-un cadru de transparenţă maximă şi responsabilii pedepsiţi conform legilor. Ce vreau să spun este că folosirea armelor de foc de către cetăţeni împotriva poliţiştilor în cadrul unor manifestaţii politice reprezintă primul pas spre războiul civil.

Mass-media din România îi prezintă pe manifestanţii din Kiev drept luptători pentru libertate, pro-europeni care se opun Rusiei. Limba de plastic a propagandei de tip nou îi orbeşte pe mulţi. Unele din forţele politice care se menţin cu greu la conducerea protestatarilor au foarte puţine legături cu democraţia şi cu Uniunea Europeană. Scenariul din Ucraina începe să semene din ce înce mai mult cu cel din Siria (iar jurnaliştii români au înţeles foarte puţin din ce se întâmplă în Siria, nu au reuşit să depăşească blocajul mental al clişeului „luptă pentru libertate”). La Bucureşti (şi în restul Europei) tabloul evenimentelor din Ucraina este pictat în alb şi negru, unii sunt buni, ceilalţi sunt răi.

Sincer, habar nu am dacă Ianukovici sau Kliciko reprezintă cea mai bună soluţie pentru Ucraina. La fel, nu ştiu cum îi va fi mai bine Ucrainei: în UE? În Comunitatea Vamală a Moscovei? Într-o zonă gri între cele două blocuri? Nu am un răspuns.

Ştiu un singur lucru: nu-mi doresc ca ucrainenii să îşi rezolve problemele prin violenţă şi mai ales nu îmi doresc să se ajungă la un război civil. Opoziţia ar fi putut declanşa o grevă generală, ar fi trebuit să blocheze Ucraina lui Ianukovici, să-l răstoarne de la putere şi apoi să organizeze un referendum. Însă există şi interese externe la Moscova, Bruxelles, Washington şi Berlin (greu de trasat clar aceste interese, oricum, nici acestea nu sunt la fel de limpezi sau unidirecţionale pe cât le prezintă mass-media „pro-europeană”). Vom avea de-a face cu multă propagandă de tipul „răi şi buni”, iar Ucraina alunecă parcă de neoprit spre anarhie. Rămâne de văzut dacă protestatarii vor reuşi facă rost de mai multe arme şi muniţie şi nu a fost aruncat încă zarul decisiv: nu ştim ce poziţie are armata ucraineană.

Când un stat nu îşi mai poate rezolva tensiunile politice interne decât prin apelul la armată nu mai sunt foarte multe drumuri pe care o poate apuca. De obicei sunt două căi în momentul în care armata se amestecă în problemele civile: dictatura militară (în cazurile în care conducerea armatei este unitară) sau războiul civil (când există facţiuni militare separate). (Rezultatul loviturii de stat din 22 decembrie 1989 din România a fost o dictatură militară „Armata e cu noi!” de foarte scurtă durată, generalii i-au predat puterea lui Ion Iliescu foarte repede; dar în majoritatea cazurilor militarii nu mai vor să cedeze puterea).

Bineînţeles că există în orice moment posibilitatea negocierilor şi a rezolvării paşnice a problemelor, trebuie doar să existe voinţă.

Cum a devenit homosexual Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş

pumnal

Cei doi fii ai lui Vlad Dracul, Vlad şi Radu au fost multă vreme ostatici ai sultanului Mahomed al II-lea, garanţie pentru credinţa tatălui lor. În urma relaţiei cu sultanul, Radu a primit supranumele ironic „cel Frumos”, iar începutul acestei relaţii – mai degrabă un viol în lege – ne este povestit cu amănunte de cronicarul grec Laonic Chalcocondil.

„Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Draculea, domnul Daciei; şi avea la sine pe fratele aceluia, mai tânăr, fiind favoritul său şi trăind şi locuind la el. Şi s-a întâmplat ca în timpul, când a ajuns la domnie şi sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relaţii cu acest băiat, era cât pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri şi, închinând cu patimă păharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, fără a bănui că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de aşa fel şi s-a împotrivit şi nu se da la dorinţa împăratului Şi-l săruta împotriva voiei lui şi băiatul, scoţând un pumnal îl loveşte în coapsă pe împărat şi aşa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul şi-a făcut bagajele şi a plecat, atunci şi băiatul coborându-se din copac şi luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă şi a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puţin de cei ce duc acelaşi fel de viaţă ca şi el; căci cu aceştia e mereu împreună şi petrece cu ei zi şi noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se foloseşte nu prea mult, ci puţintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei; şi cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit şi a luat domnia.” (Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei R.P.R. 1958, p. 282-283)

O soartă ciudată pentru Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: amândoi au avut ocazia şi au încercat să-l ucidă pe sultan, nici unul nu a reuşit.

Nazistul Octavian Goga, aliat politic cu ţiganii şi găgăuzii

România a fost dintotdeauna o ţară aparte. Octavian Goga este condamnat în prezent pentru alianţa sa cu A.C. Cuza şi adoptarea legilor antisemite din România în scurta guvernare Goga-Cuza dintre 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938.

Însă istoria României are încă nevoie de cercetare. În dosarele Serviciului Secret de Informaţii am găsit un decupaj din ziarul ţărăniştilor „Dreptatea”, în care ziaristul Octav Livezeanu îl făcea cu ou şi cu oţet pe naţionalistul Goga pentru că se aliase politic cu ţiganii. Mai mult, acelaşi fascist Goga se aliase şi cu găgăuzii! (Chiar ar trebui scrisă o istorie serioasă a găgăuzilor în timpul României Mari, propaganda găgăuză din prezent e plină de minciuni şi exagerări).

Ţiganii nu doar că îi juraseră credinţă lui Goga, dar doreau şi să colonizeze Cadrilaterul şi să-i combată pe comitagii bulgari (îmi aduc aminte de alt poet ardelean, Ion Budai Deleanu şi „Ţiganiada” lui):

Şi dacă va mai călca picior de comitagiu bulgar pe acolo, să dea benga în noi, să ne iasă iepurele înainte şi să ne cârâie ciorile de pe coşul casei. Iar dacă or mai îndrăsni bulgarii din Cadrilater să facă pe iredentiştii, să ne ardă lamba şi să ni se usuce caşul de la gură.

Dacă vreţi să citiţi o probă de jurnalism polemic din perioada interbelică o puteţi face mărind imaginea de mai jos.

Octavian Goga

Una scrie Wikipedia, cine ştie care a fost realitatea?

O scurtă poveste cu istoria unor istorici. În anul 1959 Răzvan Theodorescu era exmatriculat din facultate în urma unei turnătorii a colegului (şi probabil prietenului) Vlad Georgescu. Care Vlad Georgescu i-a mai turnat şi pe istoricii Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea.

După mai mulţi ani, Vlad Georgescu a ajuns director la postul de Radio Europa Liberă, iar pagina lui de Wikipedia ne spune că a fost iradiat de Securitate şi a făcut cancer pentru că a difuzat pe post cartea lui Ion Mihai Pacepa “Orizonturi Roşii”. Un adevărat erou al luptei anticomuniste. Vă las să vă delectaţi cu o notă informativă din 1981 despre această istorie tristă.

 

Strict Secret

Nr. D.3./00137012/24 nov. 1981

Sursa “Răduţă”

Cpt. Vochină Serv. 11

 

Notă

 

Din discuţiile purtate recent de o sursă a unităţii noastre cu Theodorescu Răzvan, cercetător la Institutul de Istoria Artei au rezultat următoarele date privind pe istoricul Răzvan Georgescu din Statele Unite ale Americii.

Theodorescu Răzvan a fost exmatriculat din Facultatea de Istorie din Bucureşti în luna aprilie 1959 pentru „manifestări şi concepţii antisovietice”, pe baza unor declaraţii date de mai multe persoane, printre care se afla şi Vlad Georgescu în acea perioadă student în anul V la aceeaşi facultate.

Theodorescu Răzvan a aflat despre declaraţia lui Vlad Georgescu la puţin timp după exmatricularea sa de la Girardi Rodica – căsătorită Zanvetor care în urmă cu câţiva ani a fost cu soţul în Maroc, în interes de serviciu. Acest fapt i-a fost confirmat chiar de Vlad Georgescu în 1969 când a încercat să se scuze, afirmând că „nu a avut ce face în urmă cu 10 ani, când a fost împotriva lui”.

În luna octombrie 1981, aflându-se la Viena la un congres de bizantinologie, Theodorescu Răzvan a fost interpelat de fugarul Matei Cazacu, participant şi el la congres care, printre altele, i-a spus că în 1959, în calitate de secretar UTM al facultăţii a citit declaraţiile din dosarul său de exmatriculare.

La întrebarea lui Theodorescu Răzvan dacă a citit şi declaraţia lui Vlad Georgescu, Matei Cazacu a ocolit răspunsul, afirmând doar că Vlad Georgescu va fi numit cu începere de la 1 ianuarie 1982 în funcţia de director adjunct secţia română de la postul de radio „Europa Liberă”.

Vlad Georgescu a acţionat în mod asemănător pentru discreditarea şi a altor colegi de facultate, respectiv Constantiniu şi Papacostea, în prezent cercetători la Institutul de Istorie din Bucureşti.

Tot cu prilejul congresului respectiv de la Viena, Petre Năsturel, fost cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, stabilit ilegal în Franţa, în prezent profesor suplinitor la Universitatea Sorbona, a afirmat că el şi alţi istorici români stabiliţi în străinătate „fac ştiinţă şi nu politică precum Vlad Georgescu care este un oportunist” şi faţă de care nutreşte un profund dispreţ întrucât „era securist şi la Bucureşti”.

(…)

Liviu Ţăranu, „Securitatea şi intelectualii în România anilor 80”, Editura Cetatea de Scaun, 20013, p. 61

Să învăţăm istoria românilor de la Ambasada Rusiei în Chişinău

Vladimir Putin

Că moldovenistul Vasile Stati minte de îngheaţă apele – asta face parte din munca lui de manipulator. Dar când Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse bate în cuie istoria românilor deja avem de-a face cu o problemă diferită.

Despre ce este vorba: pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se găseşte pagina „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)” (o puteţi citi aici). Nu-mi este clar un lucru: aceasta este nota informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică? În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul este atât de împănat de distorsiuni încât ar ieşi o lucrare de licenţă sănătoasă dintr-o încercare de demontare documentată a fiecărei manipulări conţinute. Dar să începem cu începutul: textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia. Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să amintesc de nedumerirea lui Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee.

În sfârşit, o demontare a tratatului scurt de istorie prezentat de Ambasada Rusiei la Chişinău ar ocupa prea mult spaţiu pe un blog. În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată). Am explicat aici cum şi de ce a luat Rusia decizia de anexare a Basarabiei. Pentru evoluţia banditească a negocierilor dintre Franţa şi Rusia aveţi aici un alt exemplu.

Problema reală însă este alta. „Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013. De un an de zile nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o notulă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii). Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia” se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor.

Mi-am permis să păstrez o copie, pentru referinţe ulterioare.

MAE rus despre istoria romanilor

Via Timpul.

Cum putem scăpa de cel puţin jumătate din parlamentari

M-am gândit la cea mai bună glumă proastă pentru anul 2014. Trebuie pregătită o listă cu parlamentari, primari, şefi de consilii judeţene, ştăbime de partid etc. O minimă documentare pe afacerile lor şi ale familiilor, să nu dăm cu băţu-n baltă. Apoi făcut rost de numerele de mobil, după care sunaţi pe rând, cu o voce calmă şi fermă, fără abateri de la linia de dialog de mai jos.

  • Bună ziua, procuror Vasilescu de la secţia penală DNA! Domnul senator, mâine dimineaţă aţi putea trece pe la noi la audieri?
  • Dom’le staţi puţin… da’ de ce?
  • Nu aţi primit citaţia? Nu-i nimic, convorbirea asta ţine loc de citaţie, vă aşteptăm mâine la ora opt la sediul nostru.
  • Dom’le, astea-s glume proaste, nu se fac d-astea!
  • Aaa! Numărul dosarului este 74 PJ/ 2014, să-l spuneţi la poartă. Ne vedem mâine, la revedere!
  • Dom’le…
  • Bip-bip-bip-bip!

Nu ştiu în ce proporţii, dar în mulţi o să crape ceva, avem deja destule cazuri, iar şi mai mulţi o să aglomereze Otopeniul. Nu sunt totuşi sigur că o glumă d-asta nu are şi încadrare penală, aşa că nu încurajez pe nimeni s-o facă.