Arhiva lunii martie 2014

Oaia încreţită artificial şi finanţele României

Ministreasa finanţelor Ioana Petrescu mi-a jignit grav retina cu cârlionţii ei falşi. O Cosânzeană despletită, încreţită cu fierul conform ţinutei standard de mahalagioaică în drum spre o chermeză de maidan. Cu „sărmăluţe” atârnânde incitant pe umeri. O oroare ce demască originile estetice. Adevărata moştenitoare a „permanentului” de pensionare purtat cu mândrie de ministresele de până acum, totuşi în opoziţie social-democrată faţă de bretonul tăios al Elenei Udrea, alt cataclism de imagine din altă familie politică.

Dar să zicem că sunt eu cârcotaş pretenţios. Recentul interviu al Ioanei Petrescu pentru Adevărul (aici) ar fi trebuit să scoată lumea în stradă. Pentru că domnişoara cu „sărmăluţe” vine să ne spună că acciza pe combustibil se va duce să acopere pensiile. Şi eu care credeam că plata pensiilor se face din sumele strânse special pentru acest scop de la angajaţi şi angajatori. Ponta a ieşit şi a spus: punem 7 cenţi acciză pe combustibil şi construim autostrăzi de banii ăştia. Ioana Petrescu vine şi ne spune că da, aşa a zis Ponta, dar nu se poate ne trebuie banii ăştia pentru pensii. Probabil banii de autostrăzi se strâng prin asigurările de sănătate. Iar banii cheltuiţi în sistemul medical public sunt cei strânşi la fondul şcolii pe cale de a fi legalizat şi făcut obligatoriu de ministrul Pricopie.

În orice ţară civilizată un astfel de haos financiar ar fi scos lumea în stradă. Pentru că se pierde urma banilor, se amestecă totul într-un mare cazan şi apoi banii se împart ca să fie bine pentru toată lumea. Dar Ioana Petrescu n-are nici o vină, ea e doar un paravan în spatele căruia se ascunde Ponta. O răsucire emoţională: vreţi să rămână pensionarii fără pensii? Şi mai zice ceva Ioana Petrescu:

Era absolut necesar de introdus acciza suplimentară de 7 eurocenţi pe litrul de carburant. Sunt 2 miliarde, gândiţi-vă.

Mă gândesc, cum să nu mă gândesc. Sunt 2 miliarde şi băieţii au nevoie de bani. Ioana, te rog eu, schimbă-ţi stilista!

 

Ruşii ştiu tot ce mişcă în Crimeea. Americanii nu prea

Ucraina-in-flacari

Spre deosebire de americani care au fost luaţi prin surprindere de anexarea rapidă a Crimeei, ruşii cam ştiu tot ce se discută în Ucraina şi din când în când mai fac publică o mică discuţie telefonică înregistrată.

Un citat din Wall Street Journal despre cum americanii şi-au pus sateliţii pe Crimeea dar nu au captat nimic, via România Liberă:

Luna trecută, sateliţii militari americani erau deja orientaţi pentru a spiona trupele ruseşti care fuseseră masate în apropierea Crimeii în vederea invaziei, dar, scrie WSJ, analiştii agenţiilor de informaţii au fost surprinşi de faptul că nu au reuşit să intercepteze nici o conversaţie între liderii ruşi, comandanţii militari şi forţele de pe teren în care să discute planurile de atac. În Crimeea, au conchis analiştii americani, ruşii au reuşit, cumva, să evite toate mijloacele de interceptare ale SUA şi s-au aflat cu un pas înaintea Occidentului.

Aţi reţinut? Ruşii au reuşit, cumva, să evite toate mijloacele de interceptare ale SUA. În schimb ucrainenii vorbesc la telefon spre deliciul ruşilor. De exemplu Iulia Timoşenko spune la telefon că îşi va folosi toată influenţa internaţională pentru a-i pedepsi pe ruşi – iar ruşii înregistrează convorbirea şi o fac publică (aici). Rămâne de văzut dacă va reuşi Iulia Timoşenko, nu prea se face să spui aşa ceva la telefon. Apoi tot Iulia Timoşenko spune că i-ar omorî pe cei 8 milioane de ruşi rămaşi în Ucraina. Nu aşa se câştigă simpatia oamenilor.

Între timp în Ucraina încep nişte reglări de conturi ciudate. Unul din liderii „Sectorului de dreapta” care a dus greul în luptele de pe Euromaidan, Aleksandr Muziciko, a fost răpit şi asasinat. Detalii aici.

Slăbiciunile României, aceleaşi de ieri până azi

scarba

Mă amuză să găsesc în trecut documente care se potrivesc perfect situaţiei actuale. Este şi cazul unei analize făcute de experţi din Ministerul de Externe al Germaniei naziste în februarie 1940, cu doar câteva luni înainte de prăbuşirea României Mari.

Este vorba de o analiză pe 42 de pagini care cuprinde tot ce avea nevoie să ştie un om ca Hitler pentru a învârti România pe degete, de la istorie şi demografie, la economie şi sistemul politic intern, până la poziţia geopolitică şi dinamica relaţiilor internaţionale din zonă. Cele mai savuroase sunt paragrafele care se referă la politica internă românească. Dacă scot pasajele specifice epocii, ce rămâne este perfect valabil şi în ziua de azi.

Structura politică actuală a României nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea sistemului partidelor dinainte de aprilie 1938. La fel ca în toate statele balcanice, în majoritatea cazurilor cultura partidelor politice din România se reduce la dorinţa unei personalităţi de a-şi asigura un sprijin parlamentar, programele politice reale lipsesc. Pe lângă sprijinul parlamentar, toate partidele se străduie să obţină o dictatură proprie şi excluderea celorlalte partide. Numele partidelor din România nu trebuie luate ca o indicaţie a orientării lor, deoarece în multe cazuri acţionează chiar împotriva spiritului propriu denumirii.

La fel ca în ziua de azi şi în perioada interbelică se mima cu succes democraţia. În realitate ţara era condusă de o mână de şmecheri:

Forţele active ale politicii româneşti nu sunt constituite de programe sau principii, ci de anumite personalităţi sau grupuri de persoane. Conducerea statului se găseşte în mâinile unei mici pături de politicieni, a căror origine poate fi găsită în rândurile intelectualilor de stat, birocraţilor şi oamenilor de afaceri. Influenţa lor dominatoare este restrânsă de conducerea autocratică a regelui Carol care în ultimii ani a devenit factorul hotărâtor al deciziilor politice; Coroana se sprijină pe conducerea armatei şi pe cea a Bisericii. În spatele acestori factori vizibili trebuie luată în considerare acţiunea forţelor indirecte, mai ales rolul pe care îl joacă banii în politica românească. Ţărănimea română şi marea masă a poporului, ca şi mai înainte, deţine o foarte mică influenţă asupra deciziilor politice.

Fragmentele de mai sus fac parte dintr-un articol pe care îl pregătesc pentru Magazin istoric. Deşi mă amuză astfel de documente, în realitate este trist că nu învăţăm nimic din propriile greşeli. Pe lângă aprecierile de mai sus, analiza de care vă povestesc conţinea şi liste precise cu oamenii politici şi interesele lor în marile firme ale epocii. Naziştii ştiau exact pe ce pârghii să apese pentru a îngenunchea România. Credeţi că unul ca Putin este mai prost informat decât era Hitler?

Sursa: „Politik und Wirtschaft Rumäniens” din 21 februarie 1940. Fondul Microfilme SUA, rola 258, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti

Scrisoarea unui legionar roman din Pannonia către familia sa din Egipt

Prin anul 214 legionarul Aurelius Polion aflat în garnizoana de la Aquincum din Pannonia scria familiei sale rămase în Egipt, la Theodosiopolis. Nu se ştie ce l-a mânat pe Aurelius Polion să părăsească malurile Nilului pentru malurile Dunării. Ştim doar că era soldat în legiunea II Adiutrix – una din legiunile care a participat la asediul Sarmizegetusei – care şi-a avut multă vreme garnizoana principală la Aquincum, Budapesta de azi.

scrisoare-legionar-roman

Scrisoarea lui Aurelius Polion a fost tradusă şi publicată în limba engleză aici. Legionarul nostru egiptean ajuns în Ungaria de azi le scria celor rămaşi acasă în limba greacă, pe care nu o cunoştea foarte bine, iar mâna lui nu prea era obişnuită să mânuiască condeiul. Iată textul scrisorii:

Aurelius Polion, soldat al legiunii II Adiutrix, către Heron fratele său şi Ploutou sora sa şi mama sa Seinouphis brutăreasa şi doamna, foarte multe salutări. Mă rog să fiţi sănătoşi noapte şi zi şi mă rog la toţi zeii în numele vostru. Vă scriu neîncetat, însă voi nu vă gândiţi la mine. Dar eu îmi fac partea mea şi vă scriu mereu şi nu încetez să mă gândesc la voi şi să vă port în inima mea. Însă voi nu îmi scrieţi niciodată despre sănătatea voastră şi ce mai faceţi. Sunt îngrijorat pentru că deşi voi aţi primit adesea scrisori de la mine niciodată nu mi-aţi răspuns cum … de când sunt în Pannonia v-am trimis scrisori, dar voi mă ţineţi de străin … am plecat … şi voi vă bucuraţi că … în armată. V-am trimis şase scrisori. Dacă vă mai gândiţi la mine voi primi învoire de la consul şi voi veni la voi să mă recunoaşteţi ca frate al vorstru. Pentru că nu v-am cerut nimic pentru armată, doar vă învinovăţesc că deşi eu vă scriu, nici unul din voi …

Cine a trecut prin armată înţelege cel puţin parţial ce voia să spună Aureliu Polion în urmă cu 1800 de ani.

Crimeea nu-i va fi de ajuns lui Putin

Putin-imperial

Când URSS a pierdut Războiul Rece, ofiţerii KGB şi GRU şi-au încuiat birourile, au lăsat armele la rastel şi s-au dus să-şi cheltuie pensia? Greu de crezut. Mai degrabă au strâns rândurile, au făcut un plan de acţiune, şi-au ales un lider şi au trecut la treabă.

Dintotdeauna au existat trei Rusii – Rusia Mare, Rusia Mică (Ucraina) şi Rusia Albă (Belarus). Toate au fost formate de ramurile dinastiei nordice a Rurikizilor care şi-au întins stăpânirea asupra triburilor slave de răsărit. Ţarul de la Moscova nu a fost ţar în adevăratul sens al cuvântului până când nu a stăpânit toate cele trei Rusii, revendicându-şi „moştenirea de drept” a înaintaşilor săi varegi.

Patriarhul Kiril I de la Moscova îşi spune şi acum „Patriarhul Moscovei şi al tuturor Rusiilor”, în vreme ce mai marele ortodocşilor ucraineni îşi spune „Patriarhul Kievului şi al tuturor Rusiilor”. Din punct de vedere simbolic Kievul şi Moscova se află în competiţie pentru conducerea „tuturor Rusiilor”.

În ziua de azi contează mai puţin titlurile din punct de vedere practic – însă Rusia lui Putin nu este completă fără Ucraina, din nici un punct de vedere: economic, militar sau geopolitic. Iar pretenţia Kievului de a fi un cap de pod pentru occidentalizarea „tuturor Rusiilor” a fost considerată o obrăznicie a cărei pedepsire este în plină desfăşurare.

Nu există anti-rusism românesc, există precauţie faţă de Rusia

Armata Rosie în Bucuresti

Se vorbeşte mult despre un presupus anti-rusism românesc. O formulare greşită: a fi anti-rus înseamnă să respingi iraţional tot ce provine din Rusia. Ori românii se împacă foarte bine cu foarte multe chestii venite din Rusia, de la literatură la gazele naturale. Dacă ruşii ar face maşini bune şi ieftine, atunci românii ar cumpăra maşini ruseşti fără nici o problemă.

Românii nu au o problemă cu „ruşii” – ci mai degrabă cu statul rus şi cu pretenţia guvernanţilor de la Moscova de a impune o anumită orientare pentru politica românească. Iar evenimentele din ultimii 300 de ani îndeamnă pe orice om care a studiat cât de cât istoria să fie oarecum precaut în relaţiile cu statul rus. Dar să vedem lista războaielor în care ruşii au ocupat teritoriile locuite de români:

1735-1739 – Război ruso-turc, Moldova ocupată şi silită să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1769-1774 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti (Bucovina anexată de Imperiul Austriac);

1787-1792 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1806-1812 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti, în 1812 Basarabia anexată la Imperiul Rus;

1828-1829 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; Regulamentele Organice şi încercare de a introduce principatele române în subordinea Imperiului Rus;

1853-1856 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; la sfârşitul războiului cu sprijinul Franţei se reuşeşte unirea principatelor române;

1877-1878 – Război ruso-turc; România participă alături de Rusia în calitate de aliat; la sfârşitul războiului România este deposedată de teritoriul Bugeacului şi ameninţată cu ocupaţia militară;

1916-1918 – Primul Război Mondial, România aliată cu Rusia, după Revoluţia bolşevică Cristian Rakovski sprijinit de trupe ruse bolşevizate încearcă o lovitură de stat la Iaşi, este arestat şi militarii ruşi bolşevizaţi sunt trimişi acasă; Lenin confiscă Tezaurul României depus spre păstrare la Moscova; Basarabia se uneşte cu România;

1940 – Rusia sovietică ameninţă cu războiul dacă nu îi va fi cedată Basarabia; provincia este ocupată de trupele sovietice la pachet cu nordul Bucovinei;

1941 – România participă alături de Germania nazistă la invadarea Rusiei sovietice pentru recuperarea Basarabiei, deşi nu a existat un tratat de alianţă ci doar o înţelegere verbală între Hitler şi mareşalul Antonescu, trupele române participă la luptele de dincolo de Nistru;

1944 – România este ocupată de facto de trupele sovietice, întoarce armele şi participă alături de Aliaţi la luptele împotriva Germaniei naziste;

1947 – Începe procesul de comunizare a României, trupele sovietice rămân până în 1958; economia României este exploatată prin intermediul Sovromurilor;

Oricum ar fi răsucite evenimentele istorice cam asta este esenţa lor. Vreme de două secole, cam o dată în timpul fiecărei generaţii trupele ruse au ocupat ţările române. Şi după astfel de experienţe este absolut natural să te întrebi când vezi soldaţi ruşi: cam ce vor ei, cine i-a trimis, de ce şi cât au de gând să rămână?

Legătura dintre Criticatac.ro, Vocea Rusiei şi Ministerul rus de Externe

Anti-rusismul are cauze reale, nu inventate

Anti-rusismul are cauze reale, nu inventate

Gata, Criticatac.ro ne-a pus ştampila: românii sunt un popor rasist, cu un stat construit pe o teorie rasială imaginată – aici trebuie căutate originile anti-rusismului din România (sursa). Textul este asumat cu îndrăzneală sub semnătura aproape anonimă „Redacţia” şi caută „Originile istorice ale anti-rusismului românesc”.

Autorul (autorii?) ori nu cunoaşte istoria românilor, ori o falsifică cu o obrăznicie magnifică. În astfel de cazuri de demonstraţii pretins raţionale cel mai simplu este să mergi la tezele pe care se sprijină şi să le verifici valabilitatea, apoi întreaga construcţie ar trebui să se năruie de la sine. Dar să vedem tezele:

[blockquote source=”Criticatac.ro”]

1) Statul naţional român s-a format în urma intereselor şi în beneficiul boierilor mari deţinători de pământuri, a căror dominaţie, într-o formă sau alta, s-a prelungit până la finalul primului război mondial. Această dominaţie a adâncit caracterul rural al ţării, a întârziat dezvoltarea modernă industrială şi a condus la hegemonia unei culturi conservatoare cu rădăcini locale, rurale şi reacţionare.

2) Legând apariţia statului de latinitate, practic cetăţenia a fost legată de sânge, limbă, teritoriu – de apartenenţa la un popor. Prin urmare, noul stat naţional nu a avut loc pentru cei care erau diferiţi, în principal pentru evrei şi pentru romii dezrobiţi. Aceştia, şi mulţi alţii precum tătarii din Dobrogea, au fost excluşi de la cetăţenie, ducând astfel la excluderea lor economică, socială şi politică.

3) Cu o astfel de configuraţie de clasă şi cu o asemenea înţelegere a apartenenţei, era inevitabil ca naţionalismul să fie excerbat, atât ca naraţiune justificatoare a noului stat, dar şi ca mod de promovare a intereselor elitelor drept interes naţional. Astfel, naţionalismul nu doar că a exclus celelalte populaţii, dar a ridicat anti-rusismul şi anti-slavismul la nivelul politicii oficiale de stat.

[/blockquote]

Să le luăm pe rând.

Boierii şi înapoierea

Prin text se mai strecoară întâmplător şi năpârca asta: „pretenţiile de statalitate ale boierilor moldoveni şi români” – dibace dublă lovitură! boierii aveau „pretenţii” de statalitate, adică Moldova şi Valahia nu prea erau ele state, iar apoi boierii români erau diferiţi de cei moldoveni; dar să nu ne pierdem vremea cu detalii.

Principalul reproş este că statul român alcătuit după războiul Crimeei prin unirea principatelor a fost clădit de boierii care sugeau sângele ţăranilor pentru a servi interesele imperialismului britanic ce voia să blocheze avansul Imperiului Rus spre Balcani (nu e foarte limpede ce căutau soldaţii ruşi prin zonă şi cine îi chemase). Să le reproşezi boierilor români din secolul al XIX-lea că au întârziat intenţionat industrializarea României este o falsificare brutală. De pe la 1740 până la 1860 ţările române au fost teren de exerciţii militare pentru armata rusă, ţarii când se plictiseau invadau principatele române. În astfel de condiţii de război perpetuu industrializarea era ultima problemă a românilor, mai degrabă îi interesa supravieţuirea.

Dinicu Golescu, promotorul industrializării la 1826

Dinicu Golescu, promotorul industrializării la 1826

Acum să ne întoarcem la „conservatorismul” boierilor români. Dinicu Golescu, boier cu caftan, a publicat în 1826 „Însemnare a călătoriei mele”, în care face elogiul industrializării. Însă industrializarea nu se face oricum: îţi trebuie capital pentru investiţii, îţi trebuie materii prime, îţi trebuie capacităţi de prelucrare, îţi trebuie pieţe de desfacere şi mai presus de toate îţi trebuie resursa umană. Tot secolul al XIX-lea a fost o cursă contracronometru a românilor pentru a-şi crea resursa umană necesară industrializării; paşoptiştii au pornit de unde trebuia: de la educaţie. Apoi au apărut şi legile pentru stimularea industriei şi apoi fabricile propriu-zise. Nu îmi mai pierd timpul cu tâmpenia luptei de clasă

Latinitate inventată

Să mai citim:

[blockquote source=”Criticatac.ro”]

(…) au fost augmentate de asemenea de un argument cultural şi ideologic: anume latinitatea românilor, o idee ce deja circulase cu jumătate de secol înainte în Transilvania. Latinitatea avea dublul avantaj că se opunea slavismului, sugerând totodată o legătură organică cu vestul European. Astfel, România devenea o insulă latină într-o mare slavă, concepţie identitară ce avea rolul de a justifica aspiraţiile de statalitate ale boierilor şi latifundiarilor din principate împotriva intereselor ruseşti.

[/blockquote]

Asta e o teză favorită a unor băieţi: românii transilvăneni au inventat pe la 1750 o construcţie ideatică numită „originea latină a românilor”, mesmerism preluat apoi de boierii români şi cei moldoveni pentru a se opune slavismului. Repet: cine a scris textul acesta e ori rău intenţionat, ori habar nu are de istoria românilor. Originea latină a locuitorilor din Transilvania, Valahia şi Moldova este vehiculată în scrierile unor autori străini începând din secolul al XV-lea. Cronicari precum Constantin Cantacuzino, Anonimul Bălenilor, Miron Costin, Nicolae Costin – toţi sunt perfect conştienţi şi argumentează originea latină a românilor în secolul al XVII-lea, cu 100 de ani înaintea Şcolii Ardelene.

Aşa de rasişti au fost românii după apariţia Principatelor Unite încât evreii, ţiganii şi tătarii dobrogeni nu au beneficiat de cetăţenie şi au fost excluşi economic, social şi politic! Asta e doar o minciună: ţiganii eliberaţi din robie şi tătarii din Dobrogea au beneficiat fără nici un fel de probleme de cetăţenia română, ca şi de drepturile şi obligaţiile ce decurgeau din acest statut. Cu evreii a fost altă poveste: în 1878 a fost refuzată de guvernul român acordarea cetăţeniei române pentru evreii intraţi ilegal în România. Care evrei cam fugeau de pogromurile din Imperiul Ţarist, nu plecau ei de prea mult bine. Până la urmă şi evreii au primit cetăţenia română; în sfârşit, asta este o poveste din secolul al XIX-lea, aş fi interesat să ştiu cum îi tratează actualul guvern rus pe imigranţii mai bruneţi şi cât de repede le dă cetăţenia (în secolul XXI, când avem diverse norme internaţionale care lipseau mai înainte).

Punctul al treilea al tezelor Criticatac.ro decurge din primele două, cu nişte conducători hrăpăreţi şi înrăiţi în exploatarea de clasă, alături de o ideologie rasistă nu putea să iasă decât un popor uşor dement, precum românii.

Şi totuşi, de ce şi de unde?

Trebuie să constat că se înmulţesc textele care falsifică cu obrăznicie istoria românilor, la un nivel aproape ridicol. Ideile expuse în articolul Criticatac.ro ar trebui demontate mai în detaliu. Însă nu pot să nu constat legătura dintre raţionamentul şi tezele expuse de Criticatac.ro cu cele promovate de Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse pe site-ul ambasadei de la Chişinău (detalii aici)  şi de postul Vocea Rusiei (detalii aici). Asta ca să ştim de unde vin ideile acestea minunate.

P.S. A apărut şi numele autorului – Florin Poenaru.

Alexandru Lăpuşneanu l-a învăţat dreptul bizantin pe Ivan cel Groaznic

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu

Ivan cel Groaznic a fost primul conducător moscovit care s-a intitulat „Ţarul tuturor Rusiilor”, dar a trebuit să apeleze la voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu pentru a-şi pune în ordine sistemul legislativ.

Până la Ivan cel Groaznic conducătorii de la Moscova aveau titlul de prinţ şi conduceau unul din multele state ale slavilor de răsărit. Titlul de „Ţar al tuturor Rusiilor” are o semnificaţie aparte: „toate Rusiile” sunt Rusia Mare (cea din jurul Moscovei), Rusia Albă (Belarus) şi Rusia Mică (Ucraina). „Ţarul tuturor Rusiilor” este un titlu care revendică moştenirea Rusiei kievene, fondate de nordicii scandinavi pe drumul de la Baltica la Marea Neagră. Tot de la Ivan cel Groaznic a început şi pretenţia conducătorilor moscoviţi că ar fi continuatorii Imperiului Bizantin.

Doar că experţii lui Ivan cel Groznic au avut probleme în a ordona Nomocanonul bizantin al lui Matei Vlastares din 1335. Acesta fusese tradus din greacă în slavonă la curtea principelui sârb Ştefan Duşan, iar traducerea fusese făcută ad-litteram. Problema era că alfabetul grec nu se potrivea cu alfabetul chirilic şi toată materia legislaţiei bizantine era cam dată peste cap.

Până la urmă, în 1556 Ivan cel Groaznic i-a scris voievodului Alexandru Lăpuşneanu rugându-l să-i trimită o copie a traducerii slavone din legile bizantine ordonată conform alfabetului chirilic. Românii foloseau de sute de ani opera legislativă a lui Vlastares, iar în vremea în care Ivan cel Groznic i se adresa lui Alexandru Lăpuşneanu în spaţiul românesc circula deja o traducere în limba română a Nomocanonului. Lucrarea i-a fost încredinţată episcopului Macarie de la Roman care a încheiat-o în 1560 şi ceaslovul i-a fost trimis ţarului de la Moscova. Manuscrisul realizat la Roman a fost redescoperit la sfârşitul secolului al XIX-lea la Kiev.

Cum nu îşi violau boierii ţigăncile roabe

Mănăstirea Cozia în 1860

Mănăstirea Cozia, mare proprietară de robi ţigani în evul mediu.

Actualii activişti romi încearcă să compare robia medievală a ţiganilor din România cu sclavia negrilor din Statele Unite. Din punctul de vedere al activismului îi înţeleg până la un punct, primesc şi ei nişte fonduri şi know-how; nu sunt de acord cu ignoranţa şi cu deformarea adevărului istoric.

Una din temele cu impact emoţional este povestea cu ţigăncile roabe aflate la dispoziţia capriciilor sexuale ale boierului proprietar (temă introdusă în circuitul public românesc încă de pe vremea paşoptiştilor, nu vă mai spun despre filmele americane despre sclavie în care conţin obligatoriu clişeul exploatării sexuale a sclavelor). Andrei Oişteanu a publicat în revista 22 două articole în care abordează chestiunea exploatării sexuale a ţigăncilor sclave prin insinuări aduse dibaci din condei (vorbeşte de un ius primae noctis în evul mediu românesc!) bazându-se pe surse literare şi din polemicile pro-aboliţioniste ale secolului al XIX-lea (aici şi aici). Nici urmă de referinţă în scrierile lui Andrei Oişteanu la normele legale ale vremii referitoare la robi şi statutul lor.

Legea-i lege

Am întâlnit absolvenţi de istorie de dată recentă care sunt ferm convinşi că în evul mediu românesc nu existau legi, era o societate care trăia aşa, oarecum. Nu ştiu ce se predă în facultăţile de drept referitor la istoria dreptului românesc, dar înclin să cred că nu intră foarte mult în detalii despre corpusurile de legi păstrate şi nici nu am auzit de foarte multe cercetări recente în domeniu. Vă voi plictisi puţin cu fascinanta istorie a dreptului românesc.

Dreptul medieval românesc a fost clădit pe dreptul bizantin ajuns la nord de Dunăre prin filiera slavă sârbo-bulgară. Cel mai răspândit corp de legi bizantin printre români a fost Nomocanonul alcătuit de Matei Vlastares în anul 1335 la Salonic. (Precizări: 1. mulţi consideră în mod greşit corpusurile legislative bizantine drept exclusiv bisericeşti; ele acoperă probleme de drept penal ca furtul, omuciderea, înşelăciunea etc. sau drept civil căsătoria, moştenirea; 2. există destule dovezi care atestă că prevederile din aceste canoane erau folosite în judecăţile civile ale domnitorilor români, pedepsele aplicate erau seculare şi nu bisericeşti precum în canoane; 3. Nomocanonul lui Vlastares este o colecţie de probleme juridice aranjate alfabetic, pentru fiecare problemă sunt invocate toate prevederile legale bizantine de până în acel moment, iar la sfârşit este formulată o concluzie).

Nomocanonul grecesc al lui Vlastares a fost tradus în slavonă la porunca regelui sârb Ştefan Duşan în anul 1347 – însă incomplet şi a fost amestecat cu prevederi legale date de monarhul sârb. Cea mai veche copie românească atestată a acestui corpus de legi datează din anul 1452 şi a fost făcută la Târgovişte de grămăticul Dragomir pentru voievodul Vladislav (În 1954 se ştia că originalul se afla într-o colecţie particulară rusă! În plus este vorba de o copie integrală a operei lui Vlastares, nu fragmentară precum cea din Serbia, ceea ce înseamnă că traducerea din greacă nu a fost împrumutată de acolo).

Din anul 1474 s-a păstrat o altă copie integrală a traducerii slave a Nomocanonului, făcută din porunca lui Ştefan cel Mare de călugărul Ghervasie la Mănăstirea Neamţ. Şi aici ajungem la unul din punctele care ne interesează: acest corpus conţine un capitol intitulat „Despre slobozirea robilor şi felul cum se orânduieşte”. Mai pe înţelesul lui Alexandru Gheorghe de la ActiveWatch: robii ţigani puteau fi eliberaţi, nu era chiar aşa cum crede el, că ţiganii robi din principatele române o duceau mai rău decât sclavii (sic!).

Mai mult: ni s-a păstrat o copie identică a variantei slavone alcătuite de Ghervasie, realizată în anul 1636 din porunca doamnei Elena, soţia lui Matei Basarab, pentru mănăstirea Bistriţa din Râmnicu Vâlcea. Ceea ce înseamnă că eliberarea robilor ţigani era prevăzută juridic şi în Ţara Românească.

Şi din nou la exploatarea sexuală

Povestea corpusurilor legislative medievale româneşti este extrem de încurcată. De exemplu în 1921 au fost descoperite la biserica din Ieud 12 file cu o traducere în română a unor paragrafe din Nomocanonul lui Vlastares. Nu este un manuscris, filele au fost tipărite, iar după analiza hârtiei şi a literelor s-a ajuns la concluzia că au fost tipărite de diaconul Coresi la Braşov, undeva între anii 1570-1580. Tot din Ardeal ni s-a păstrat aşa numitul „Codex Neagoianus”, un manuscris alcătuit în jurul anului 1620 de popa Ioan din satul Sânpetru de lângă Braşov, în care sunt redate fragmente traduse în română din acelaşi Nomocanon. În paralel ni s-au mai păstrat din Moldova două manuscrise cu acelaşi conţinut (traduceri în română din slavonă ale operei lui Vlastares), una datată după caracteristicile lingvistice după 1550, a doua având o notă în care se spune că a fost realizată de retorul Lucaci în anul 1581.

Toate cele patru pravile amintite până aici (2 din Transilvania, 2 din Moldova) conţin multe asemănări până la a fi identice în anumite pasaje şi câteva deosebiri – ceea ce l-a făcut pe Petre P. Panaitescu să ajungă la concluzia că se bazează pe o sursă comună, anume o traducere anterioară anului 1550 a Nomocanonului lui Vlastares din limba slavonă în limba română, traducere folosită pe versanţii de vest şi de est ai Carpaţilor. (În vremea lui Matei Basarab este atestată această traducere şi la sud de Carpaţi, venind din Moldova).

Pentru subiectul articolului de faţă cel mai interesant este „Codex Neagoianus” care prevede pedepsirea „celui ce va face fecior cu roaba lui”. Adică sunt interzise relaţiile sexuale ale stăpânului cu ţigăncile roabe (doar ţiganii erau robi în ţările române). Prevederea este extrem de interesantă: ea apare într-un manuscris din Transilvania, unde ţiganii nu erau robi, ci iobagi. Ceea ce mă face să mă întreb ce prevedeau pravilele traduse în româneşte din Moldova referitor la această chestiune (care lipseşte din varianta lui Coresi, variantă incompletă). Din păcate nu am avut acces la textele originale ale pravilelor de care v-am vorbit, m-am bazat pe surse secundare (le găsiţi în bibliografia de la sfârşit).

Ce-i de făcut?

Ar fi nevoie de o cercetare serioasă a problemei robiei din punct de vedere legislativ în ţările române. Trebuie început cu originalul Nomocanonului lui Vlastares, verificate prevederile despre robie. Apoi verificată aceeaşi problemă în traducerile slavone din Serbia şi Bulgaria. După care trebuie văzut ce prevederi pentru robie există în varianta slavonă de la Târgovişte din 1452, în cea de la Neamţ din 1474 (şi continuat cu celelalte copii din anii ulteriori, care sunt din ce în ce mai numeroase). Şi tot aşa, trebuie luate toate corpusurile legislative româneşti până în secolul al XIX-lea, la momentul eliberării ţiganilor din robie. Abia aşa vom avea o imagine limpede a evoluţiei legislaţiei româneşti cu privire la robie şi la inovaţiile apărute în decursul timpului – pentru că din 1452 până în 1856, vreme de 400 de ani legile s-au tot modificat.

Ca să rezumăm: legea medievală interzicea relaţiile sexuale între stăpâni şi ţigăncile roabe.

Bibliografie:

Şt. Gr. Berechet, Istoria vechiului drept românesc. Izvoarele, Iaşi, 1933

Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980

Petre P. Panaitescu (sub pseudonimul Al. Grecu), Începuturile dreptului scris în limba română, în Studii. Revistă de istorie şi filozofie, nr. 4/1954

Când hoţul strigă hoţii, varianta ungurească

Puţin nazism pe ceafa unui fan JOBBIK. <a href="http://www.globalpost.com/dispatch/europe/100528/hungary-jobbik-far-right-party">Sursa</a>

Puţin nazism pe ceafa unui fan JOBBIK. Sursa

Un sas braşovean scria pe la 1613 aşa: „Şi asta mai ales la unguri ai să vezi, atunci când nu au dreptate izbutesc prin zbierăte, tropăieli şi încăpăţânare”. Acelaşi sas continua referitor la obrăznicia manifestată de unii unguri: „Cine moare de ameninţări, aceluia i-au răsunat băşini de măgar”. (găsiţi aici o traducere parţială a jurnalului lui Andreas Hegyes din anul 1613)

Cam aşa aş rezuma poveştile de azi din România cu maghiarii şi ziua de 15 martie. Citesc ştirile şi mă crucesc: membri ai guvernului Ungariei, cel mai naţionalist guvern din Uniunea Europeană, susţinut de un partid fascistoid acuză românii şi guvernul României de naţionalism! Lideri ai partidului extremist JOBBIK îi acuză pe români de naţionalism. Ceva e foarte greşit undeva, ceva nu este în regulă. Sasul Andreas Hegyes ar fi constatat că nimic nu s-a schimbat în comportamentul unor unguri.

Cine are răbdare poate să citească aici o rezoluţie a Consiliului Europei referitor la tratamentul minorităţilor naţionale în Ungaria. Un citat:

[alert style=”red”]Racially-motivated abuse allegedly committed by members of the police force continues to be reported. Discriminatory behaviour on the part of the police seems to be, in general, a problem.[/alert]

Şi problemele astea datează din anul 2011. Distracţiile curente ale JOBBIK în Ungaria nu au apucat să intre în rapoartele Consiliului Europei.

Ceea ce e frumos: oamenii pe care toată lumea îi acuză de rasism, antisemitism, promovarea urii, naţionalism extrem etc. vin în România şi ne vorbesc despre toleranţă, ne acuză că nu ne purtăm frumos. (aici găsiţi raportul CoE pentru România). Dincolo de orice alte probleme pe care le au din plin, majoritatea românilor sunt toleranţi, iar pe unii unguri i-a excitat Crimeea.

Băieţii de la Times New Roman apar la televizor. De sâmbătă

Dacă nu aveţi ce face sâmbătă la ora 20:00 vă recomand să vă uitaţi pe Prima TV unde îi veţi vedea în carne şi oase pe băieţii de la Times New Roman. Au muncit din greu zilele astea să pună pe picioare un program de ştiri adevărate. Echipa: Călin Petrar, Ovidiu Eftimie, Ionuţ Foltea şi Vasile.

În exclusivitate, un clip promoţional:

Nu uitaţi: dacă rataţi ştirile Times New Roman de pe Prima Tv de sâmbătă la 20:00, le puteţi vedea în reluare duminică de la aceeaşi oră. Durează 30 de minute.

Să terminăm cu ipocrizia. Putin şi-a atins scopul

vladimir-putin-2013

Multă vorbă pentru nimic. Crimeea şi-a declarat independenţa şi nimeni nu mai are ce să facă. Mai urmează un referendum de faţadă cu rezultat cunoscut şi dup-aia gata, s-a terminat. Nenumăratele analize publicate prin presa românească, discuţiile interminabile de la televizor – toate sunt producţii ale unor experţi care sunt fie naivi, fie ipocriţi.

Cine se ia de gât cu Rusia?

Infanteria rusă a ocupat poziţiile cheie din peninsula Crimeea şi există o singură modalitate să fie înlăturată, orice om cu bun simţ ştie asta. Problema este că nimeni nu va îndrăzni să întreprindă o astfel de acţiune. Actualul guvern de la Kiev a spus deja că nu va lua măsuri militare împotriva trupelor care ocupă Crimeea. Şi chiar dacă i-ar cuprinde nebunia să facă aşa ceva s-ar confrunta cu un dezastru care ar face ţăndări ce a mai rămas din Ucraina. Statele Unite nici nu se gândesc la o debarcare. Au trimis o navă să se plimbe prin Marea Neagră şi aici se vor opri. Şi când zic Statele Unite mă gândesc şi la NATO. Uitaţi-vă la Franţa: tocmai ce trimite în Rusia nava militară Mistral.
Sancţiunile împotriva Rusiei? O glumă. Germania nu va susţine niciodată aşa ceva, Marea Britanie a scurs în presă un document în care spune că afacerile sunt afaceri, iar restul europenilor aproape că nu contează. Sigur, toţi vor da voiniceşte din fălci şi vor mesteca la nesfârşit pelteaua dreptului internaţional. Însă soldaţii ruşi din Crimeea nu prea vorbesc limbi străine, aşa că nu vor fi convinşi să plece.

Cine plăteşte facturile Ucrainei?

Actualul guvern de la Kiev ar face bine să se trezească repede din ameţeală dacă mai vrea să aibă o ţară pe care s-o conducă. Au nevoie de 35 de miliarde de dolari – SUA a anunţat că dă 1 miliard, UE se gândeşte dacă dă şi ea unul. La FMI se poate discuta de încă 15 miliarde – însă la pachet cu nişte condiţii. Cine dă restul banilor? Că Putin nu mai aşteaptă, prezintă fiecare factură la termen şi vrea banii jos.
Mecanismul economic ucrainean este foarte simplu. După dizolvarea URSS firmele ucrainene au beneficiat de resurse energetice ieftine din Rusia – ceea ce le-a făcut cât de cât competitive, mai ales că piaţa lor de export a fost şi rămâne tot Rusia. Orice modificare de orientare geopolitică la Kiev tulbură mecanismul economic: resursele energetice şi materiile prime se scumpesc, dispare principala piaţă de desfacere. Şomaj, scumpirea produselor de bază, scăderea nivelului de trai. Cine te mai votează?
Ca să nu mai spun că mesajul ucrainenilor este emis pe o frecvenţă pe care foarte puţină lume o recepţionează în UE: „Am luptat pentru libertate şi democraţie, acum daţi-ne bani!” Sigur, libertate; sigur, democraţie – dar ne pare rău, nu avem bani. Ca să nu mai spun că noii lideri ucraineni au auzit cu siguranţă prin cancelariile prin care se tot învârt „Ce vreţi?!?! Să ne batem cu ruşii?!?!?”

Extremiştii JOBBIK şi HVIM trebuie trataţi precum huliganii

Nu este nevoie de SIE, SRI sau cine ştie ce avioane pentru a rezolva beleaua cu extremiştii maghiari. Câţiva jandarmi bine pregătiţi ar fi de ajuns.

Mecanismul eu îl văd cam aşa: vin băieţii de la JOBBIK, HVIM, Garda Maghiară şi cine mai vrea să vină. Şi încep să facă urât, dau cu pietre, scuipă jandarmii, dau cu petarde, scot săbii etc. Jandarmii filmează toate faptele de vitejie (de preferat în HD), după care nişte colegi jandarmi bine pregătiţi intervin şi îi extrag pe voinici (jandarmii cameramani nu îşi întrerup activitatea). Voinicii sunt legitimaţi, dacă devin violenţi sunt puşi la rece până se calmează. Apoi se încheie procesul-verbal de ultraj, încălcarea liniştii şi ordinii publice etc. „Tovarăşul camarad Istvan Celmary, cetăţean maghiar posesor al paşaportului… la data de … l-a scuipat pe jandarmul Ghiţă etc. etc.” Se stabileşte amenda maximă, se anexează filmarea.

Dacă există un băiat deştept la Jandarmerie se poate face şi un montaj cu bubuielile cele mai spectaculoase, televiziuni, youtube, vimeo, chestii. Se fac liste cu voinicii: nume, prenume, CNP şi sunt premiaţi cu interdicţie de intrare în România pe cinci ani. Motivul? Nu primim golani scandalagii. Listele se dau la Poliţia de Frontieră şi în caz că ambasadorul face tămbălău i se dă link la filmările de pe youtube.

Cât de vasali au fost românii faţă de unguri?

Ar fi o prostie să spun că voievozii Ţării Româneşti nu au fost vasalii regilor Ungariei, acesta era sistemul medieval. Regii Angliei au fost vasalii regilor Franţei – dar asta nu i-a împiedicat pe vasali să-şi înfrângă suzeranii ori de câte ori au avut ocazia. Avem şi noi aceeaşi situaţie: vasalul Basarab l-a înfrânt pe suzeranul Carol Robert de Anjou în 1330, fără nici un fel de reţinere.

Sistemul feudal european şi regulile de vasalitate ale epocii ar trebui văzute precum sistemul „dreptului internaţional” de azi: există nişte reguli, dar până la urmă contează tot cine este mai puternic. În orice caz, trebuie să existe nişte reguli, măcar de faţadă.

O veche polemică

În anii ’30 ai secolului trecut, Revista de istorie română a găzduit o polemică între Gheorghe Brătianu şi Andrei Veress referitoare la originea stemei heraldice a Ţării Româneşti. Ambii istorici acceptau ideea de bază: scutul fasciat al voievozilor valahi era identic cu cel al regilor Ungariei, iar relaţia de vasalitate dovedită limpede de numeroase documente indică faptul că într-un moment pe care nu-l cunoaştem, unul din regii Ungariei i-a conferit unui voievod valah vasal dreptul de a se folosi de această stemă nobiliară.

Faptul că scutul despicat şi fasciat reprezenta stema de familie a Basarabilor este dovedit de folosirea sa separată de stema ţării, respectiv acvila cruciată (care apare singură pe sigiliile documentelor oficiale şi separat de scutul personal al voievodului pe monezi).

stema-vladislav-1

Relaţia de vasalitate dintre regii ungariei şi voievozii români a fost extrem de dificilă, voievozii sfindându-şi suveranii ori de câte ori au avut ocazia. Însă sfidarea supremă în epocă mi se pare că a fost răsturnarea stemei heraldice conferite. În vreme ce culorile din stema regelui maghiar erau argint şi roşu, nobilii din familia Basarabilor şi-au conferit un metal superior: aurul, care apare pe nasturii din mormântul de la Curtea de Argeş.

Puţină obrăznicie şi originea ideilor lui Djuvara

Polemica amintită mai sus s-a extins asupra originilor familiei Basarabilor, care – aţi mai auzit asta undeva? – ar fi fost de origine cumană. Andrei Veress îndrăznea să spună că de fapt acvila cruciată valahă ar fi fost de fapt la origine un şoim din stepele Asiei, un fel de Turul maghiar, dar mai mic.

Şi aici este momentul să-mi amintesc de lamentaţiile lui Neagu Djuvara cum că istoricii români s-au ferit să discute despre originea cumană a Basarabilor şi doar el a îndrăznit să spargă gheaţa. Polemica din Revista de istorie română din anul 1931 este doar o părticică a unei discuţii mult mai largi despre originea cumană a Basarabilor. Djuvara fie nu s-a ostenit să consulte Revista de istorie română şi toate celelalte publicaţii în care s-a purtat această discuţie, fie a preferat s-o treacă sub tăcere pentru a se scoate el drept erou al corectitudinii ştiinţifice. O mică notă: originea cumană a Basarabilor era susţinută doar de istorici maghiari, precum Fachidiot-ul Racsony sau Andrei Veress.

Şi acum să vedem ce le spunea polonezilor regele maghiar pe jumătate român Matei Corvin despre vasalitatea lui Ştefan cel Mare:

[alert style=”red”]„Iar dacă vă linguşeşte spunându-vă şi vouă aceleaşi vorbe, face după obiceiul lui, căci tot aşa se poartă cu Tătarii şi cu Turcii, pentru ca, între atâţia stăpâni, viclenia lui să rămâie mai multă vreme fără pedeapsă”[/alert]