Arhiva lunii aprilie 2014

Românii ar trebui să muncească pe PFA şi apoi să aibă drept de vot

Eu aş limita dreptul de vot în România. Nu în funcţie de nivelul de studii sau al impozitelor plătite – deşi acest criteriu mi s-ar părea foarte bun, mai ales dacă la vot s-ar cere şi fişa fiscală pe lângă buletin.

Aş merge puţin mai departe pentru ca să-i scutur puţin pe români din amorţirea comunistă. Pentru că românii nu ştiu ce înseamnă diferenţa dintre salariul brut şi salariul net – şi mai ales nu-i interesează ce se întâmplă cu această diferenţă. Pe români îi interesează doar salariul net, câţi bani primesc ei în mână. Ce se întâmplă cu restul banilor munciţi de ei care ajung la bunul plac al politicienilor din Guvern şi Parlament – asta nu-i mai interesează pe români. Ceea ce este foarte prost, pentru că de aici începe politica.

În momentul de faţă românii se mulţumesc să-şi primească salariul net, să se descurce cum pot şi să voteze maimuţa care să scălămbăie cel mai aprig la televizor. Nu există politică în România, politicienii nu dau socoteală de cum cheltuiesc banii contribuabililor.

O reformă adevărată ar fi ca toţi românii să fie obligaţi să muncească prin PFA, să-şi ţină contabilitatea singuri în partidă simplă şi să ştie că din 10.000 de lei venit anual vor trebui să vireze în contul guvernului 5.176 de lei, mai mult de jumătate. Apoi să devină conştienţi că plătesc rovignete, accize şi TVA – alţi bani administraţi de politicieni. Însă taxele nu sunt conştientizate îndeajuns, alta e când vezi că ţi-au intrat în cont nişte bani şi că nu poţi să te bucuri de toţi, că o parte din ei îi dai pe mâna lui Ponta, Şova, Blaga, Voiculescu şi cine o mai fi prin Guvern şi Parlament. Altfel te ustură şi altfel te duci la vot.

Dar m-aş mulţumi şi cu restrângerea dreptului la vot doar pentru oamenii care au plătit impozite.

Ioan T. Morar, urmaşul lui Zaharia Stancu. Soarta grea a scriitorului român

Ioan T. Morar a scris volumul al doilea al romanului „Şatra” început de Zaharia Stancu în perioada comunistă. Se pare că sub titlul „Negru şi Roşu” se ascunde o pastişă după „Pădurea spânzuraţilor”, împănată cu scene sexuale scrise cu umor dintr-ăla bun, de la Divertis (o recenzie scrisă de cineva care a citit cartea găsiţi aici). Cartea lui Ioan T. Morar nu e doar atât, e scrisă corect din punct de vedere politic, aidoma cu opera pe care o continuă a lui Zaharia Stancu, primind aici binecuvântarea lui Vladimir Tismăneanu.

Fără să vreau, îmi amintesc de soarta grea a scriitorilor români care au trecut pe sub nenumărate dictaturi şi au ieşit mai puri şi mai corecţi din punct de vedere politic de sub fiecare dintre ele. În mod paradoxal au reuşit să încaseze stipendii dictatoriale şi apoi să condamne dictatura care i-a stipendiat în mod oribil. Bine, unii au trecut puţin prin puşcării sau lagăre, dar nume precum Tudor Arghezi sau Zaharia Stancu au ştiut să-şi negocieze cursul carierelor în mod amirabil. (O minoritate de scriitori care chiar credeau în ce aşterneau pe hârtie au murit prin puşcării sau au fost trecuţi sub tăcere, însă nu la ei mă refer aici). Tudor Arghezi este încă un mister: germanofil stipendiat de nemţi în Primul Război Mondial, a făcut puţină puşcărie după care a început să încaseze bani serioşi de la mogulul Nicolae Malaxa şi de la Fundaţiile Regale. A comis un articol cu „şopârle” antigermane în al Doilea Război Mondial şi a traversat cu succes în dictatura comunistă, timp în care s-a descurcat foarte bine. Dosarul lui de la serviciile de informaţii care începe în tinereţea scriitorului se găseşte la CNSAS, dar nu a fost încă exploatat la adevărata lui valoare.

Ovidiu Eftimie explică aici cum se valorizau reciproc scriitorii care luptau împotriva comunismului şi trăiau din salarii plătite de comunişti. Nu pot să sper decât că discuţiile dintre scriitorii de după 1989 şi sponsorii lor (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu etc.) au fost arhivate pe undeva şi vor face deliciul istoriilor literare din secolul viitor.

În sfârşit, mi se poate reproşa că am scris mai nimic despre „Negru şi Roşu” fără să citesc cartea. Vreau să mărturisesc că sunt adeptul artei necitirii lansată de Dan Petrescu, un exerciţiu dificil în care trebuie să scrii despre o carte spunând mai nimic despre ea, având în vedere faptul că nici măcar nu ai văzut-o, darămite să o fi citit-o. Arta necitirii prezintă un avantaj cert: autorul cărţii necitite tocmai asta vrea, să îi fie lecturată opera; dar prin necitire intenţia autorului este basculată – scriitorul va citi articolaşul despre cartea lui, în vreme ce criticul improvizat şi neavizat nu va citi cartea autorului. Pe de altă parte pot să pariez că nici Vladimir Tismăneanu nu a citit cartea lui Ioan T. Morar şi totuşi a lăudat-o, astfel că mă simt îndreptăţit să nu spun nimic despre acelaşi volum în aceleaşi condiţii.

În seara asta vorbesc la Radio România Cultural

De la 22:20 Radio România Cultural va difuza o discuţie între mine şi Florin Vasiliu despre bloguri şi istorie. Se poate asculta şi pe internet: în partea din dreapta sus a paginii de aici găsiţi un player.

Până diseară  puteţi să revedeţi înregistrările făcute pentru Antena 1 iarna trecută despre amantele celebre din istoria românilor: aici despre Velica amanta lui Mihai Viteazul; aici despre Elena Obrenovici a lui Alexandru Ioan Cuza; aici despre Miţa Biciclista şi regele Ferdinand; iar aici despre Elena Lupescu şi Carol al II-lea.

Povestea cu detaliul central al lui Carol al II-lea o găsiţi aici.

Aştept păreri şi comentarii.

Depăşirea planului la crime în Transnistria

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

În vara anului 1937 Stalin a ajuns la concluzia că mişunau prea mulţi spioni şi trădători prin Uniunea Sovietică. Aşa că l-a rugat pe şeful NKVD Ejov să facă puţină curăţenie. Ejov a planificat o gigantică operaţiune de curăţare a paradisului sovietic: conform acestui plan 270.000 de persoane urmau să fie executate sau trimise la închisoare. Nimeni nu ştia cine erau aceste persoane, ideea era că trebuiau identificate şi pedepsite – iar asta repede. Numărul general al necunoscuţilor trădători a fost împărţit în cote pentru fiecare republică din cadrul URSS. Pentru Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – Transnistria de azi – erau prevăzute următoarele cote: 200 de persoane urmau să fie executate, alte 500 urmau să fie condamnate la 10 ani de închisoare.

Unii dintre şefii locali NKVD chemaţi la Moscova să fie instruiţi asupra acestei operaţiuni au exprimat îndoieli asupra necesităţii ei. Imediat au fost arestaţi şi executaţi. Toată lumea a înţeles mesajul şi a trecut rapid la treabă, cu foarte mult zel. Şi aşa s-a ajuns la depăşiri ale planului şi solicitări de cote suplimentare. Ba mai mult, întreaga operaţiune s-a prelungit şi în anul 1938 pentru a fi îndeplinite toate cererile. Cererile de mărire a cotelor erau aprobate personal de Ejov, Stalin şi Molotov. În Transnistria de azi între septembrie 1937 şi mai 1938 au fost executaţi 4.339 de oameni şi alţi 2.818 au fost trimişi în lagărele Gulagului. Aproximativ 400 de executaţi pe lună, cam o duzină pe zi.

Execuţiile mergeau pe bandă rulantă dintr-un motiv simplu: nu ajungeau la tribunal. NKVD-ul local strângea „dovezi” – turnătorii răzbunătoare de obicei – şi le lega în dosare pentru „chiaburi” şi „trădători”. Oamenii erau ridicaţi în timpul nopţii şi aruncaţi în închisoare. Apoi de cazul lor se ocupa o „troikă” alcătuită din prim-secretarul Partidului Comunist al republicii, şeful NKVD-ului local şi procurorul şef al republicii. Cei trei funcţionari sovietici decideau soarta oamenilor reprezentaţi de un dosar cu turnătorii fără să-i vadă pe acuzaţi, fără ca acuzaţii să aibă ocazia să se apere. Decizia era luată în funcţie de îndeplinirea planului de cote: unii erau condamnaţi la moarte, alţii erau condamnaţi la Gulag. Execuţia era dusă la îndeplinire la câteva zile de la pronunţarea sentinţei: condamnatul erau dus într-un subsol unde primea un glonţ în ceafă, tras dintr-un revolver Nagant M1895, preferat de NKVD-işti pentru că i se putea monta un amortizor de sunet. Spre deosebire de nazişti care se foloseau de soldaţi pentru astfel de treburi, execuţiile de acest fel erau duse la îndeplinire de ofiţeri în URSS. Iosif Mordoveţ – care avea să ajungă şeful KGB la Chişinău – a fost unul dintre ofiţerii care împuşcau în ceafă zeci de oameni pe zi în perioada marii terori staliniste.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Mult mai multe astfel de poveşti adevărate despre represiunea sovietică din Basarabia şi Transnistria între anii 1924 – 1956 le puteţi citi în cartea lui Igor Caşu „Duşmanul de clasă”, pe care o puteţi găsi aici, inclusiv în variantă electronică.

 

De ce au murit românii în Primul Război Mondial?

În prim plan, un ofiţer al monarhiei chezaro-crăieşti rânjeşte plin de mulţumire către aparatul de fotografiat. Cu mâinile în buzunarele mantalei şi cizmele lustruite de să-şi răsucească mustaţa în ele, triumfătorul oştean k.u.k. stă lângă un morman de cadavre ale soldaţilor români din Regimentul 45 Vlaşca. La marginea drumului de la Bartolomeu, lângă Braşov, într-o îngrămădeală nedefinită de braţe, trunchiuri şi picioare se iţesc ici şi colo câteva capete tunse scurt, cu feţele acoperite de sânge închegat. De-a lungul drumului se înşiră doamne elegante din societatea înaltă a Braşovului, venite să se bucure de spectacolul oferit de mormanul de cadavre valahe. Instantaneul a imortalizat hainele de sărbătoare ale braşovencelor la 1916: pălării cu flori şi pene, taioare pe talie, săculeţe de mână, fuste şi rochii până la gleznă. Sunt mulţumite, valahii au fost zdrobiţi, văd asta cu ochii lor. În stânga, în plan secund, câţiva prizonieri români, fără centiroane şi cu vestoanele descheiate, sapă groapa comună pentru camarazii morţi.

Imagine Art Historia, unde găsiţi mai multe detalii despre masacrul de la Bartolomeu.

Imagine Art Historia, unde găsiţi mai multe detalii despre masacrul de la Bartolomeu.

În 1916 România a mobilizat 750.000 de bărbaţi dintre care 535.706 au fost ucişi, răniţi, luaţi prizonieri sau au dispărut.Asta plasează România pe locul al optulea după Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Italia şi Turcia (înaintea Statelor Unite, Bulgariei, Serbiei, Greciei etc. detalii aici).

Un procent de 10% dintre români au plecat la luptă, iar dintre aceştia 71% au fost victimele războiului. La acest număr mai trebuie adăugaţi şi cei 200.000 de civili morţi în urma epidemiei de tifos. Se poate spune orice, dar până la urmă România a plătit cu foarte mult sânge pentru Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

La 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, preşedintele Traian Băsescu îşi dă seama că rezerviştii români nu mai pot fi mobilizaţi „în caz de ceva” – pentru că sunt plecaţi în mare parte în lumea largă. Băsescu nu o spune, dar istoricul Marius Diaconescu nu se sfieşte să arate că „în caz de ceva” există foarte puţine motive pentru ca românii să moară pentru ţara lor (aici). De fapt problema este dacă românii mai consideră România ca fiind ţara lor. Marius Diaconescu deplânge lipsa „valorilor” capabile să-i mobilizeze pe români „în caz de ceva”. După 25 de ani de „demitizare” = distrugerea tuturor simbolurilor naţionale este absolut natural să dispară orice fel de ataşament faţă de statul român confundat în acest moment cu clasa politică ticăloasă care ne conduce.

Sufletul de slugoi al tânărului politician român

chelner

Alexandru Coita fost secretar de stat la Ministerul Transporturilor în guvernul Ungureanu, fost reprezentant permanent la instituţiile UE al Camerei Deputaţilor de la Bucureşti. Om tânăr cu multe diplome la universităţi din Occident. Scrie în engleză analize de politică internaţională pentru Contributors.ro. Dar gândeşte ca un slugoi.

La propriul text comentează aşa:

[blockquote source]Faptul că Germania este hegemonul natural în Europa (şi eu sunt pe deplin de acord cu asta)…[/blockquote]

Germania-hegemonul-Europei

Aproape că nu mai contează restul. În istorie statele şi-au câştigat poziţia de hegemon de obicei cu arma-n mână sau prin presiuni economice şi politice. Nu este şi cazul Germaniei, Germania este hegemon natural. Cumva a primit calitatea asta de la Dumnezeu sau printr-o favorabilă rearanjare a electronilor pe orbită. Germania – hegemon natural în Europa. O expresie care chiar mă sperie. Dacă e vorba de „hegemon natural” înseamnă că nici nu mai putem scăpa, s-a terminat istoria.

Nu ştiu dacă Alexandru Coita este conştient de ce a scris. A reprezentat doi ani de zile Camera Deputaţilor pe lângă instituţiile Uniunii Europene. Nu vreau să-mi imaginez cum şi-a îndeplinit misia gândind în acest fel. Sper că nu a spus tâmpenia asta cu hegemonul natural pe la Bruxelles. Nu de alta, dar dacă a făcut-o puteţi fi siguri că toţi reprezentanţii celorlalte ţări l-au privit ca pe un vierme. Chiar şi germanii.

Şi îmi amintesc de interviul dat de Mihai Răzvan Ungureanu prin 2006 pentru presa austriacă. Era ministru de Externe al României pe atunci şi spunea că sistemul bancar românesc este dominat de bănci austriece, că sunt foarte multe investiţii de la Viena la noi – ce să mai discutăm, România a ajuns practic un land al Austriei.

Gata: stingem lumina, închidem ţara şi dăm drumul la câini.

Supărarea basarabeanului pe România

sarma-ghimpata

Scriitorul Dumitru Crudu ne anunţă că i-a expirat interdicţia de a intra în România şi a trecut în sfârşit Prutul. Cu greu, persecutat crunt de necruţătorul poliţist român – urmaş al temutului jandarm interbelic – sensibilul scriitor Dumitru Crudu a trecut Prutul. Bine cel puţin că poliţistul român nu şi-a pus caşcheta într-un stâlp şi nu l-a pus pe poet să o salute de câteva ori. (Detalii aici.)

În caz că nu ştiaţi, Dumitru Crudu a încercat imposibilul toamna trecută: în calitate de cetăţean român a cerut viză de intrare în România de la consulatul românesc din Chişinău. (Detaliile acestei epopei cutremurătoare le găsiţi aici, diplomaţii români probabil au adus o haită de câini din Bucureşti la consulatul din Chişinău, haită care era să-l sfâşie pe scriitor). Ambasadorul României la Chişinău i-a ghilotinat orice speranţă lui Dumitru Crudu: un cetăţean român nu poate primi viză de intrare în România. Tot ce trebuie să facă este să ceară prelungirea paşaportului sau un paşaport nou. (Detalii aici.)

Eu bănuiesc că Dumitru Crudu este supus unei persecuţii care îl ustură mult mai rău, atât de rău încât nu îndrăzneşte să vorbească în public despre ea. Bănuiesc că Dumitru Crudu nu a mai primit de multişor nici un fel de finanţare din România.

Inscripţia privind moartea lui Basarab I

„Leat 6860 la Câmpulung a răposat marele Basarab voivod”. Un singur rând scrijelit în tencuiala bisericii de la Curtea Domnească din Argeş, autorul fiind cel mai probabil chiar pictorul bisericii. Un pictor venit de prin sudul Dunării, din lumea bizantină de limbă slavă, de prin Macedonia sau din zona mănăstirilor din Kosovo, atras de monzile de aur promise de un mare voievod. Iar moartea patronului său l-a făcut să scrie un rând, un singur rând care dă azi atâtea bătăi de cap istoricilor.

După Henri Stahl şi Damian P. Bogdan, "Manual de paleografie slavo-română"

După Henri Stahl şi Damian P. Bogdan, „Manual de paleografie slavo-română”

Fetişul ateilor: ştiinţa

Ateii se consideră superiori credincioşilor în baza ştiinţei. „Cum poţi să mai crezi în Dumnezeu când omul a ajuns în spaţiu?” – mantra preferată a bezbojnicilor de rit sovietic este repetată plictisitor de noii atei. Cuceririle ştiinţei, avansul tehnologic, crimele Inchiziţiei – aceleaşi vechi tâmpenii sunt debitate cu fervoare cvasi-religioasă. „Ştiinţa” este argumentul suprem.

Ştiinţa ateilor n-a reuşit mari progrese în ultimii 2500 de ani. În Grecia antică, un anume Democrit a stabilit principiul în baza căruia funcţionează întreaga ştiinţă de azi. Acest Democrit a propus următorul raţionament: dacă luăm o bucată de lemn şi o înjumătăţim de foarte multe ori, la un moment dat vom ajunge la o bucăţică pe care nu o vom mai putea tăia. Atom = „care nu poate fi tăiat”.

De 2.500 de ani oamenii de ştiinţă spintecă materia. La un moment dat chimiştii au găsit „atomul” lui Democrit. După care au venit fizicienii şi au spart atomul în alte bucăţi, cărora le-au dat denumiri greceşti. Apoi au spart şi bucăţile acestea şi le-au dat alte nume sonore: quarci (care au „arome”), bosoni, fermioni, leptoni. Oamenii de ştiinţă au evoluat de la toporul lui Democrit la instrumente sofisticate, însă fac acelaşi lucru ca în urmă cu 2.500 de ani: taie bucăţile mici în bucăţi şi mai mici, le cântăresc şi le îmbracă în modele matematice, le dau nume şi încearcă să le potrivească în modele ale lumii. Pot răspunde la întrebările „ce?” „cât” şi „cum?” însă „de ce?” rămâne în continuare un mare mister. Toţi ştim că a existat „Big-Bang”, nimeni nu poate spune ce a fost mai înainte.

Într-o discuţie aplicată cei mai fervenţi dintre bezbojnici nu sunt capabili să convingă că au învăţat ceva în timpul liceului sau că pot gândi în afara unor lozinci găsite pe internet. Mormăie batjocoritor „crede şi nu cerceta”, însă nu sunt în stare să răspundă la întrebări care chestionează problemele „ştiinţei”, mai ales când „ştiinţa” nu e capabilă să ofere explicaţii.

Departe de mine gândul de a desconsidera progresele ştiinţifice. Sfârtecarea materiei ne-a făcut viaţa mai uşoară şi mai comodă. Tehnologia nu este nimic mai mult decât o cârjă de care devenim din ce în ce mai dependenţi, iar transformarea ei într-o nouă zeitate ne face sclavii bucăţilor de metal şi plastic de care ne lovim zilnic.

Sorin Ovidiu Vîntu face mişto de victimele turnătoriilor lui

Puşcăriaşii cu vechime se transformă uşor în turnători, însă SOV face un mişto crunt de Rudel Obreja în chiar momentul în care ştia că îl înregistrează pentru procurori. Filmul turnătoriei lui Vîntu e prezentat pe larg în Evenimentul Zilei şi conţine scene absolut suprarealiste. Cineva ar trebui să scrie un roman pe baza delirului de prostie în care se zbat bogătaşii noştri de azi.

Deci Rudel Obreja i-a cerut lui Vîntu un milion de euro ca să-l scape de o nouă condamnare. Murat bine prin puşcării în ultimii ani după ce a ratat încălecarea României, Vîntu se duce glonţ şi îl toarnă pe Rudel Obreja. Discuţia despre mită se poartă într-o încăpere din casa lui Vîntu, iar fostul cel mai puternic om din România face un mişto crunt de victima sa. Rudel Obreja avea îndoieli asupra siguranţei locului, dar Vîntu îl linişteşte: „Aici poţi vorbi liniștit, n-a pus nimeni nimic”.

Apoi vine momentul în care Rudel Obreja dovedeşte că pur şi simplu nu are creier: propune să se vorbească în şoaptă ca o metodă de contracarare a microfoanelor. Vîntu are o replică antologică: „…vorbeşte cum vrei!”

Dar asta nu e tot! Rudel Obreja îl ascultă senin pe Vîntu spunând: „Nu se știe de locul acesta, stai cuminte, Rudi! Eu aici joc doar tenis de masă, nimeni nu pune”. Deci Vîntu joacă tenis de masă şi Rudel Obreja nu se prinde că un om în căruciorul cu rotile nu poate juca nimic. E clar decerebrat. Bine că nu l-a dus Vîntu în curte, la locul unde joacă el baschet.

Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian

Toţi scriitorii din România anilor ’50 poartă pe frunte pecetea crimei. Au contribuit nemijlocit la instaurarea teroarei comuniste, umpleau coloanele publicaţiilor de propagandă conform directivelor partidului. Au otrăvit ani în şir minţile şi sufletele românilor. Scriitorii proletcultişti nu au ucis cu mâinile lor, însă în spatele perdelei de fum create de ei au putut avea loc crimele perioadei staliniste din România. Orice ar spune, ei au trăit bine, în timp ce la Piteşti se desfăşura experimentul reeducării cu parul.

După căderea comunismului toţi proletcultiştii au început să-şi amintească de cum erau ei de fapt anti-comunişti în sufletele lor, cum şi ei au fost victime, cât de mult au suferit sau că de fapt au fost orbiţi de un entuziasm tineresc. Încă puţin şi spun că le-au lipsit trei minute să prindă trenul spre Făgăraş pentru a se alătura grupului Gavrilă Ogoranu. Părerea mea este că de fapt au fost nişte cinici. Ştiau foarte bine ce făceau, ştiau foarte bine că la adăpostul scriiturii lor se petreceau crime. Însă au preferat să scrie la comandă şi să-şi încaseze banii. Transformaţi în cameleoni, cu suflete de reptilă, toţi aceşti proletcultişti care au contribuit la instaurarea comunismului în România au încercat să se adapteze la modificările echilibrului din interiorul puterii comuniste de la Bucureşti. Când îşi pierdeau protectorii din partid deveneau brusc disidenţi. Însă permanent au fost legaţi ombilical de comunism. După 1989 au ieşit ca păduchii în frunte şi au ocupat punctele nodale ale comunicării publice din România, ei înşişi, copii lor ori copii lor de suflet.

Acelaşi traseu l-a avut şi poeta Nina Cassian, oricât s-a încercat recuperarea ei în spaţiul public în ultimii ani. În loc să-i prindem pe toţi aceşti proletcultişti într-un insectar al ororilor României, să le studiem otrava cu maximă precauţie – ca de obicei le-am răbdat obrăznicia cu care se insinuează în spaţiul public. O altă colosală insolenţă se petrece în prezent cu complicitatea unor tineri inconştienţi: modificarea istoriei, acoperirea adevărului cu straturi groase de minciună, internetul care ştie tot nu ştie de fapt nimic. Moartea Ninei Cassian a fost acoperită de laudele puternicilor zilei de ieri şi de azi. Să-i fie ţărâna uşoară şi s-o ierte Dumnezeu, că mult rău ne-a mai făcut!

Ion Creangă şi Masoneria

Face ceva furori jurământul „de sorginte masonică” al lui Ion Creangă descoperit la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, aşa că m-am hotărât să scriu şi eu câteva rânduri pe marginea subiectului. Pe scurt: la Iaşi a fost descoprit un jurământ semnat de mai mulţi intelectuali ieşeni de la sfârşitul secolului al XIX-lea printre care şi Ion Creangă. (Detalii despre document şi o fotografie a lui aici). Iată cuprinsul jurământului:

[blockquote ]

Jur pe onoare şi conştiinţă/ Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte. Şi să păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce

[/blockquote]

La o primă vedere documentul pare autentic: alfabetul, ortografia şi vocabularul corespund epocii, semnătura lui Creangă seamănă cu altele despre care se ştie că sunt sigur ale lui (ar trebui comparate şi iscăliturile restului cosemnatarilor, doar ca o verificare suplimentară). Ce lipseşte din articolul Adevărul: provenienţa documentului. Bun, provine din arhivele Muzeului Literaturii Iaşi, dar din ce fond? Nu poate fi o foaie volantă – face parte dintr-un dosar, dintr-un pachet de documente care a intrat în custodia muzeului printr-o donaţie, o moştenire. Identitatea proprietarului documentului dinaintea Muzeului Literaturii Iaşi ar putea spune multe despre originea lui şi chiar ar putea ajuta la datare, care în acest moment este apreciată între 1875 – 1883. Totodată, identitatea proprietarului anterior ar lămuri şi chestiunea „jurământului de sorginte masonică”.

Într-adevăr, despre trei dintre semnatarii documentului se ştie că au fost masoni (matematicianul Neculai Culianu, scriitorul şi politicianul Nicolae Gane, folcloristul Alexandru Lambrior). Însă formularea jurământului nu are nimic masonic în ea, mai ales referirea la „comitet” – pare mai degrabă să se refere la o asociaţie secretă naţionalistă. Eventualele alte documente de pe lângă acest jurământ ar fi fost de folos în lămurirea misterului. Ştim cu siguranţă că în aceeaşi perioadă Mihai Eminescu făcea parte dintr-o asociaţie secretă numită „Societatea Carpaţii” de la Bucureşti care se ocupa cu pregătirea studenţilor ardeleni ce făceau propagandă unionistă dincolo de munţi. Mi se pare mult mai probabilă apartenenţa lui Ion Creangă la o asociaţie de genul „Societatea Carpaţii”.

Guvernul de la Kiev nu va putea înăbuşi rebeliunea din restul Ucrainei

kramatorsk

Operaţiunea „antiteroristă” din estul Ucrainei s-a cam împotmolit şi se pare că actualul Guvern de la Kiev are mari probleme cu loialitatea trupelor. Şase blindate trimise să-i potolească pe rebeli au trecut de partea rebeliunii. Pe româneşte asta se cheamă dezertare. (Associated Press)

Iar fenomenul de azi explică foarte clar ce s-a întâmplat în Crimeea. Sunt puse sub semnul întrebării loialitatea trupelor faţă de Guvernul de la Kiev şi disponibilitatea ofiţerilor să ducă la îndeplinire ordinele venite din partea clasei politice. Soldaţii din blindatele trimise la Kramatorsk au fost întâmpinaţi de manifestanţii anti-guvernamentali cu sloganul „Armata e cu noi!” Şi gata, au trecut de partea manifestanţilor pro-ruşi. Guvernul de la Kiev le-au făcut rebelilor un cadou format din şase blindate.

Lipsa sprijinului popular în regiunile din estul Ucrainei combinată cu loialitatea dubioasă a trupelor va face imposibilă pentru Guvernul de la Kiev potolirea rebeliunii. Se prefigurează pentru Ucraina un scenariu de război civil precum cel din Siria (conform Adevărul).

În paralel Parlamentul separatist din Transnistria ar fi cerut alipirea regiunii la Federaţia Rusă (aici), iar la Odessa a fost proclamată Republica Populară Odessa (aici). Cine vrea să înţeleagă ce se întâmplă şi ce se va întâmpla la est de România trebuie să se familiarizeze cu termenul Novorossia şi cu istoria încâlcită a războiului civil din Ucraina (1917-1921).

P.S. Nu că aş vrea să mă laud, dar la o zi după ce am scris acest articol Vladimir Putin s-a referit la Novorossia în discursul său, detalii aici.

De ce a abandonat Churchill Europa de Est

winston-churchill

Pe 22 mai 1945, la doar două săptămâni de la înfrângerea Germaniei naziste, pe biroul premierului britanic Winston Churchill se găsea dosarul ultrasecret cu numele de cod „UNTHINKABLE”. Coperta dosarului purta o explicaţie sumară „Ameninţarea Rusiei la adresa civilizaţiei occidentale”, iar numele de cod UNTHINKABLE era destinat unei operaţiuni cu adevărat de neimaginat: declanşarea unui atac al forţelor britanice şi americane împotriva aliatului de până în acel moment, Uniunea Sovietică. Scopul acestui atac era descris astfel „Obiectivul general şi politic este să impunem Rusiei voinţa Statelor Unite şi Marii Britanii”, „voinţa” fiind descrisă ca atingerea unei înţelegeri corecte în privinţa Poloniei. Premierul Churchill dorea să ştie dacă putea conta pe forţa militară în eliberarea Europei răsăritene din ghearele imperiului sovietic. Răspunsul militarilor britanici care au analizat posibilitatea unui război imediat cu sovieticii a fost unul care a pecetluit soarta est-europenilor: armata sovietică nu putea fi înfrântă în acel moment. Dosarul a rămas secret până în 1998.

Câteva citate traduse din acest document:

2. Obiectivul general şi politic este să impunem Rusiei voinţa Statelor Unite şi Marii Britanii. Deşi „voinţa” celor două state poate fi rezumată la o înţelegere corectă cu privire la Polonia, acest lucru nu limitează amploarea acţiunilor militare. Un succes rapid ar putea determina Rusia să se supună voinţei noastre, cel puţin pentru o perioadă; dar există posibilitatea ca acest lucru să nu se întâmple. Ruşii vor decide. Dacă vor război total, se află în postura să-l aibă.

3. Singura cale de a ne atinge obiectivul, având şi rezultate de durată, este victoria într-un război total, victorie înţeleasă în termenii menţionaţi în paragraful 2.

4. Dincolo de posibilitatea izbucnirii unei revoluţii în U.R.S.S. şi căderea actualului regim politic – subiect despre care nu avem competenţa să ne pronunţăm – înfrângerea Rusiei este posibilă prin:

a) Ocuparea unor zone metropolitane ale Rusiei, care să reducă posibilitatea de producere de armament, astfel încât rezistenţa să devină imposibilă.

b) O înfrângere categorică a trupelor ruseşti pe câmpul de luptă, astfel încât U.R.S.S. să nu poată continua războiul.

5. Situaţia poate evolua de aşa natură încât ruşii să se retragă fără să sufere o înfrângere decisivă. Foarte probabil că în acest caz ei vor adopta tactica pe care au folosit-o cu succes împotriva germanilor în conflictele precedente, profitând de întinderea teritoriilor. În 1942 trupele germane reuşiseră să ajungă în zona Moscovei, Volga şi Caucaz, dar tactica dezmembrării fabricilor, combinată cu dezvoltarea unor noi resurse şi ajutorul aliaţilor i-a permis U.R.S.S. să continue lupta.

6. Practic nu există nici o limită în privinţa distanţei până la care trupele aliate trebuie să pătrundă în Rusia pentru a face rezistenţa imposibilă. Nu ar fi suficient nici dacă trupele aliate ar ajunge la fel de repede până în zona în care au ajuns germanii în 1942, având în vedere că acestă pătrundere nu a dus la nici un rezultat decisiv.

Concluzii:

a) Dacă ne angajăm într-un conflict cu Rusia, trebuie să ne pregătim pentru un război total, care va fi lung şi costisitor.

b) Faptul că trupele noastre sunt inferioare numeric ne determină să fim sceptici în privinţa unei victorii rapide, chiar dacă din punct de vedere politic o astfel de victorie ar fi suficientă pentru a ne atinge scopurile.

Puteţi citi aici integral dosarul UNTHINKABLE.

 

De ce „trebuie să ţinem” cu Ucraina?!?!

Parcă am fi la un meci de fotbal şi trebuie să ţinem cu Ucraina împotriva Rusiei. Nu funcţionează chiar aşa. Într-adevăr, istoria noastră cu ruşii nu a fost cea mai fericită. Într-adevăr, Ucraina este victima unei agresiuni şi este în pericol să dispară de pe hartă în forma actuală. „Ruşii sunt răi” nu mi se pare a fi o axiomă. Cu excepţia orientărilor geopolitice divergente nu văd mari diferenţe între Euromaidanul de la Kiev şi Rusomaidanele din estul Ucrainei. Dar să revenim la meciul Ucraina-Rusia şi suportera România din tribune (Moise Guran ne îndeamnă să „ţinem cu Ucraina” aici, la fel şi însărcinatul cu afaceri al SUA la Bucureşti Duane Butcher aici).

Să recapitulăm puţin dosarul relaţiilor româno-ucrainene:

1. Insula Şerpilor. După mai mulţi ani de negocieri şi un proces internaţional, România a reuşit cu greu să obţină o delimitare a zonelor economice exclusive în Marea Neagră. În timpul negocierilor Ucraina a avansat o linie care depăşea cu mult cea mai hrăpăreaţă cerere a Uniunii Sovietice. Prietenie maximă.

2. Dunărea şi Delta Dunării. Ucraina a făcut tot posibilul să încalece braţul Chilia. Chestiunea e foarte veche: în toamna anului 1940 sovieticii au ocupat trei insule pe acest braţ din Delta Dunării care, iar şenalul navigabil a intrat pe această porţiune sub autoritatea URSS. Problema este încă în dispută cu Ucraina, mai pe tăcute. Ca un gest de prietenie, o navă ucraineană plină cu fier vechi „s-a scufundat” pe braţul Sulina, blocându-l din 1991 până în 2005. În timpul crizei canalului Bîstroe, scafandri ucraineni mutau geamandurile de pe braţul Chilia, iar la un moment dat o navă a grănicerilor ucraineni a deschis focul asupra unei nave cu turişti. Mai sunt multe alte poveşti, de principiu Ucraina a făcut tot posibilul, indiferent de guvernare, pentru a intra cu forţa pe Dunăre.

3. Minoritatea română din Ucraina. Din 1991 încoace scade neîncetat numărul şcolilor cu predare în limba română din Ucraina. La fel scade şi numărul orelor cu predare în limba română din aceste şcoli. Diplomele emise de universităţile din România nu sunt recunoscute în Ucraina, astfel că etnicii români din Bugeac, Bucovina de nord şi Maramureşul istoric care studiază în România nu prea au nici un motiv să se întoarcă acasă. În continuare românii nu există în administraţiile locale din zonele în care sunt majoritari. De vreun an încoace a fost acceptată limba română în administraţia publică printr-o lege susţinută de tiranul Ianukovici, lege abrogată în urma revoluţiei Euromaidanului. Ucraina încurajează spargerea comunităţii româneşti în români şi „moldoveni” în regiunea Odessa. Preoţii care au încercat să slujească în limba română în Bugeac au fost bătuţi, li s-au aruncat grenade în casă, au fost legaţi de o maşină şi târâţi prin praful drumului.MAE avea pe pagina oficială privitoare la călătorii în străinătate un avertisment în care se spunea că nu pot fi introduse cărţi în limba română în Ucraina. Mă opresc aici, că nu mai termin.

4. Diverse. În negocierile privind conflictul transnistrean, până acum cel puţin, Ucraina a ţinut partea Rusiei, mai mult sau mai puţin explicit. În orice caz, nu s-a situat de partea Republicii Moldova. Combinatul de la Krivoirog – înainte de 1989 România a investit o căruţă de bani acolo, după dispariţia URSS nu s-a mai recuperat nimic.

Ce se întâmplă în Ucraina nu e un meci de fotbal, iar România nu este în tribune. România este o ţară cu interese care trebuie protejate după putinţă în relaţiile internaţionale. Chiar nu „trebuie să ţinem” cu Ucraina sau cu Rusia. Mai ales nu trebuie să uităm că problemele enumerate mai sus au existat în timpul tuturor guvernărilor de la Kiev şi foarte probabil că vor exista şi în timpul guvernărilor viitoare.