Arhiva lunii mai 2014

Vintilă vodă, buzoianul ajuns împărat bizantin

spada

Buzoian modest, Vintilă vodă al Ţării Româneşti a fost acaparat de olteni (cruntă ironie a istoriei, tocmai oltenii au fost cei care l-au căsăpit!). Confuzia provine de la cronicarul care ne spune că Vlad Vintilă a fost „judeţ de Slatina” – aşa că mulţi s-au grăbit să-l treacă Oltul şi să-i confere o stradă în Slatina de azi. Puţin cunoscătorii de istorie n-au stat să se mai întrebe de ce presupusul oltean ar fi avut toate moşiile în zona Buzăului, pe lângă „Slatina” transformată în Râmnicu Sărat.

Buzoienii au preferat să meargă pe sub radarul istoriei. Cam 200 de ani de la apariţia Ţării Româneşti buzoienii aproape că nu apar în documente. Explicaţia oferită de Marian Coman ar fi că zona de graniţă a Buzăului prefera să-şi vadă de viaţă, ţinându-se departe de centrul puterii reprezentat de domnia stabilită în zona submontană a Argeşului şi Dâmboviţei, centru aflat sub influenţa puternicelor clanuri boiereşti de dincolo de Olt. Personal eu îi văd pe buzoienii vremii ca pe nişte contrabandişti de succes cu zona Braşovului, pe drumul foarte puţin controlat din regiune, dar aceasta este o ipoteză ce trebuie verificată.

Documentele dintre 1300 şi 1500 nu-i menţionează pe buzoieni – însă asta nu înseamnă că nu existau. Apar brusc în izvoare la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea cu prilejul mai multor litigii legate de moşii, litigii pentru a căror rezolvare buzoienii încep să facă apel la puterea domniei. (Marian Coman avansează teza, de altfel logică, conform căreia puterea şi influenţa voievozilor din Ţara Românească s-a extins treptat asupra regiunilor mărginaşe.)

Un voievod de compromis

În condiţiile luptelor dinastice duse de influentul clan al Craioveştilor la începutul secolului al XVI-lea, clanurile boierilor buzoieni au reuşit să-l suie pe tron pe Vlad Vintilă în anul 1532. Predecesorul său, Vlad Înecatul a avut ca principală ocupaţie uciderea boierilor olteni (care au încercat de mai multe ori să suie pe tron protejaţi de-ai lor). Însă în vara anului 1532 Vlad Înecatul s-a îmbătat şi a pornit să se plimbe călare prin Bucureşti, a căzut în Dâmboviţa şi s-a înecat.

În aceste condiţii, probabil pentru pacificarea ţării, s-a ajuns la alegerea drept domnitor a unui boier obscur, din Buzău. După cum spune cronicarul:

[blockquote](…) boiarii (…) s-au dus cu toţii de l-au luat şi l-au pus domn. Dar au greşit, că nu trecu vreame multă, ci au venit cu cruzie, de au tăiat pe mulţi boiari.[/blockquote]

Cel mai probabil Vintilă vodă a continuat obiceiul înaintaşului său şi a căsăpit mai ales boieri olteni, care au ajuns destul de repede la concluzia „decât el pe noi, mai bine noi pe el”. Aşa că i-au organizat lui Vintilă vodă în 1535 o vânătoare domnească pe apa Jiului, desfăşurată astfel:

[blockquote](…) s-au dus în primblare cătră Craiova, ca să vâneze pădurile Jiiului, ca să prinză cerbi şi alte vânaturi mai mari, de vreme ce într-aceale părţi de loc se află vânaturi multe şi mari. Iar pe lângă aceastea Vintilă vodă avea gând să mai tae o seamă de boiari, dar, simţind boiarii, s-au vorbit cu toţii pe taină şi au năvălit ei mai nainte, de au tăeat pă domn în malul Jiiului şi au scăpat ei dă moarte. (…)[/blockquote]

Şi aşa s-a sfârşit domnia singurului buzoian care a urcat vreodată pe tronul Ţării Româneşti. După această experienţă tristă clanurile boiereşti ale Buzăului îşi caută de treabă pe tărâmurile lor până în zilele noastre. Însă aventurile lui Vintilă vodă nu aveau să se încheie aici.

Răzbunarea călugărilor greci

În biserica mare a mănăstirii Cutlumus de la Muntele Athos se găsea până de curând portretul împăratului bizantin Ioan Tzimiskes. Împodobit cu toate însemnele imperiale bizantine, personajul era desemnat ca atare şi de o inscripţie menită să-i ateste identitatea. Însă la o restaurare recentă a reieşit că barba personajului, ca şi numele imperial, erau în realitate adăugiri ulterioare picturii originale. După curăţarea acestor vopsele adăugate a ieşit la iveală lângă fostul „împărat” şi un personaj secundar, cu numele „Drăghici” (fiu atestat al lui Vintilă vodă). Cercetătorul grec Nikos Dionysopoulos l-a identificat pe „fostul împărat” Ioan Tzimiskes cu voievodul Vintilă al Ţării Româneşti, al cărui sprijin financiar pentru mănăstirea Cutlumus este cunoscut din numeroase documente. Un alt portret al lui Vintilă vodă exista încă în 1744 într-o capelă a mănăstirii Cutlumus, alături de portrete ale voievozilor Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab şi Radu cel Mare. Din păcate acest al doilea portret al lui Vintilă vodă a dispărut. Dacă ajungeţi pe la mănăstire Cutlumus şi este posibil, v-aş ruga să fotografiaţi acest portret puţin cunoscut al lui Vintilă vodă, îl găsiţi lângă Sfântul Cristofor, pe latura de nord.

Părerea mea ar fi că după secularizarea averilor mănăstireşti, călugării de la Cutlumus i-au pictat o barbă falsă nedreptăţitului Vintilă vodă şi i-au schimbat numele în Ioan Tzimiskes. Trucul a funcţionat pentru că în acest portret Vintilă vodă este redat cu toate însemnele imperiale bizantine, ceea ce confirmă teoria „Bizanţ după Bizanţ” a lui Nicolae Iorga: după căderea Constantinopolului, domnitorii români au fost principalii protectori şi susţinători ai credinţei ortodoxe la sudul Dunării.

(cf. Ştefan Andreescu, Addenda et Corrigenda, Studii şi materiale de istorie medie, vol. XXII, 2004)

Cât de nespălaţi erau românii în evul mediu?

ciubar

Din puţinele izvoare scrise care se referă la acest subiect reiese că nu se fereau foarte tare de apă şi săpun. Pe la 1500 şi puţin, voievodul Radu cel Mare îl trimitea la Braşov pe boierul Oancea să-i cumpere săpun în valoare de 35 de florini (aproximativ 280 grame de aur) – o cantitate zdravănă, iar cu săpunul nu prea ai ce face altceva decât să te speli sau să speli hainele.

În aceeaşi perioadă, principele Mircea, fiul domnitorului Mihnea cel Rău, îşi trecea în catastiful de cheltuieli de la Braşov achiziţionarea de săpun, dar şi achitarea unor servicii ce ţin de igiena personală: „pentru spălat” sună o însemnare, deşi nu e clar ce anume; în altă loc notează că a trimis perne la spălat sau cămăşi. Principele Mircea şi-a cumpărat şi „un ibric pentru spălat”, dar şi „verigi pentru ieşitoare” – iar nu e foarte limpede despre ce a fost vorba, în orice caz, avea de-a face cu groapa din fundul curţii.

Ar trebui cumva sistematizate descoperirile arheologice de conducte şi săli de baie, care nu sunt chiar puţine şi puse laolaltă cu relatările scrise despre obiceiurile de igienă ale românilor din evul mediu. S-ar mai împrăştia impresia falsă că medievalii erau nişte nespălaţi plini de râie pe care ţopăiau păduchii.

Cum a ajuns România să aibă o imagine proastă

oglinda

Începând cu evul mediu românii au fost priviţi dacă nu cu simpatie, atunci măcar de pe o poziţie neutră. La un moment s-a produs o ruptură şi imaginea românilor s-a degradat masiv, au apărut o mulţime de legende, mituri şi clişee (unele cu un sâmbure de adevăr) care ne vopsesc în culori sumbre. Prin 2000 şi ceva un studiu privind imaginea României a stabilit că aceasta este legată de următoarele cuvinte cheie: Ceauşescu, Dracula, câini vagabonzi, orfelinate. Între timp orfelinatele au fost înlocuite cu ţigani, restul a rămas neschimbat. Nu prea poţi face foarte multe cu o astfel de imagine.

În evul mediu principalele teme de discuţie în scrierile occidentalilor despre români se refereau la originea latină şi religia ortodoxă (situaţie inexplicabilă!), luptele împotriva turcilor şi diversele alianţe regionale. În secolul al XVIII-lea occidentalii observau sărăcia atotcuprinzătoare generată de exploatarea fanariotă şi corupţia generalizată.

În secolul al XIX-lea se cristalizează o imagine pozitivă a românilor: popor european de origine latină, exotic prin confesiunea ortodoxă, îmbrăcăminte şi obiceiuri, însă hotărât să se occidentalizeze, pornit pe reforme şi modernizare. După 1918 se produce prima ciobire masivă a imaginii românilor în lumea occidentală. Unirea cu Transilvania şi unirea cu Basarabia au declanşat o serie de campanii de presă anti-româneşti avându-şi originile la Budapesta şi Moscova. Imaginea României a început să sufere din ce în ce mai mult. Au existat şi accidente, precum cazul lui Leon Cotnăreanu, căsătorit cu văduva parfumierului francez Coty, care s-a implicat în afacerile familiei şi a stârnit furia fiilor milionarului francez care au declanşat o virulentă campanie de presă anti-românească în cotidianul Le Figaro (episod povestit cu mult umor de Constantin Argetoianu).

Însă prima jumătate a secolului XX a adus alături de creşterea influenţei mass-media şi o industrializare şi structurare a campaniilor de imagine. România încă a mai avut prieteni la Paris şi Londra, însă Budapestei şi Moscovei i s-a alăturat Berlinul care a instrumentat mai multe campanii de presă anti-româneşti. După cel de-al Doilea Război Mondial România a intrat într-un con de umbră – din care a ieşit la mijlocul anilor ’60 când în urma ieşirilor anti-sovietice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu a început să aibă parte de o imagine din ce în ce mai bună în presa occidentală. Ca de exemplu în clipul turistic britanic de mai jos.

În a doua parte a anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 s-au produs două fenomene conjugate. Ceauşescu a intrat în conflict cu occidentalii din motive economice, iar sovieticii au declanşat o operaţiune de imagine anti-românească la care au participat toţi „aliaţii” din blocul comunist (operaţiune descrisă pe larg de Larry Watts în cartea „Fereşte-mă Doamne de prieteni…”). Campaniile de presă anti-româneşti au continuat violent la începutul anilor ’90 şi s-au mai potolit oarecum după aderarea la NATO şi UE. Au fost reluate cu intensitate din ce în ce mai mare pe tema migraţiei economice şi cea a problemei ţiganilor. Ziarul Gândul a demontat câteva astfel de campanii – însă este un demers inutil, britanicii nu citesc ziarul Gândul, iar cauzele noilor campanii anti-româneşti le-am explicat aici.

Nu m-am referit aici la campaniile de presă care aveau ca temă probleme reale, mă refer la intensitatea cu care au fost duse şi la sublinierea permanentă a aspectelor negative. Este o situaţie asemănătoare cu celebra replică sovietică „… da, dar voi omorâţi negri” la orice ar spune un american. Orice ar spune un român primeşte automat replici de genul: sunteţi corupţi, sunteţi ţigani, aveţi câini vagabonzi, l-aţi avut pe Ceauşescu etc. Dacă pricepeţi mecanismul vă puteţi distra şi voi cu occidentalii: când întâlniţi un german insistaţi cât mai mult asupra Holocaustului, dacă aveţi de-a faceţi cu un francez discutaţi pe larg chestiunea colaboraţionismului cu naziştii etc. Toţi au schelete în dulap.

Revenind la imaginea României. Chestiunea nu prea are rezolvare. Intervenţiile punctuale ale unor ambasadori şi cumpărarea de articole publicitare sunt ineficiente. Partea cea mai tristă este că o mare parte dintre români au început să creadă în temele propagandei anti-româneşti şi au început şi ei să le promoveze. Îi spui unui om ani de-a rândul că e tâmpit şi până la urmă va începe s-o creadă şi să se comporte ca atare.

Nu există extrema dreaptă europeană, doar multă ipocrizie

marinelepen

Toată lumea deplânge victoria extremei drepte europene. O falsă dezbatere, plină de ipocrizie. Nigel Farage din Marea Britanie şi Marine Le Pen din Franţa (alături de restul liderilor asemănători din Olanda, Belgia, Danemarca) nu reprezintă vreo extremă, sunt partide acceptate de partidele convenţionale (şi de întregul sistem mediatic) pentru a exprima ceea ce nimeni altcineva nu are curajul să spună limpede (corectitudinea politică!).

Principalele teme în care excelează aceşti extremişti ai ipocriziei sunt teama de imigraţie şi menţinerea controlului neo-colonial asupra Uniunii Europene. Nigel Farage şi Marine Le Pen ştiu foarte bine că infracţiunile ţiganilor veniţi din estul Europei sunt minore şi marginale. Însă vizibilitatea clanurilor ţigăneşti (alături de lipsa de reacţie a autorităţilor est europene) sunt mai comod de combătut decât adevărata frustrare şi frică: imigranţii islamişti, care refuză orice formă de integrare socială sau culturală, care îşi constituie societăţi paralele impermeabile la cultura franceză sau britanică. Imigranţii cu origini islamice sunt capabili de atentate şi crime politice, de răscoale care incendiază Parisul sau Londra. Însă nici Nigel Farage, nici Marine Le Pen nu au curaj să pornească o cruciadă împotriva adevăratelor probleme din curtea lor. E mai uşor să te iei de ţiganii din România, care nu au nici un fel de reacţie. Theo van Gogh s-a legat de Islam şi a murit înjunghiat în stradă. Curajoşii „extremişti” au priceput repede mesajul şi şi-au repliat discursurile.

Apoi vine chestiunea neo-colonialismului, în forma clasică „egalitate, dar nu pentru căţei”. Ce profituri fac OMV şi Erste Bank în România? Unde se duc aceşti bani? Când vine vorba de pierderi şi reglementări noi, bancherii occidentali rup poarta de la Cotroceni şi se calcă pe pantofi la Palatul Victoria. Situaţia este aceeaşi în toate statele foste comuniste, în sudul mediteranean e tot pe-acolo, dar cu altă evoluţie. Jaques Chirac vorbea de „Europa cu două viteze”, Nicolas Sarkozy s-a trezit vorbind că să terminăm cu mitul egalităţii în Uniunea Europeană. Nici Nigel Farage şi nici Marine Le Pen nu vor să distrugă Uniunea Europeană – vor să menţină controlul absolut al statelor lor asupra construcţiei. Românii, polonezii, bulgarii, grecii şi restul lumii să pună mâna să muncească mai mult şi să-şi ţină gura închisă. Profitul nu se împarte cu negrii de pe plantaţie.

Bine, există şi câteva excepţii. Retarzii de la JOBBIK se îmbracă în uniforme şi se cred nepoţii genetici ai lui Arpad care îl salută pe Horty, Zorile Aurii din Grecia au în realitate acelaşi mesaj cu comuniştii (nu avem de gând să ne plătim datoriile!), iar în rest tot felul de marginali care vor să imite pozele din cărţile de istorie.

Secretul clarvăzătorului Daryl van Horn

escroc

Azi am cumpărat ediţia tipărită a ziarului Click! în care am găsit irezistibila ofertă de a fi mai bogat, ofertă făcută de clarvăzătorul şi mediumul Daryl van Horn. Câştigul garantat este de 113.000 lei, însă presupune câteva operaţiuni aritmetice pentru început.

Condiţia este să obţineţi cifra 113 printr-un mic exerciţiu de numerologie. Trebuie să fiţi atenţi! Deci: luaţi ultimele două cifre din anul naşterii, la care adunaţi vârsta pe care aţi împlinit-o/ o împliniţi anul acesta, iar din rezultatul obţinut scădeţi 1. Dacă obţineţi cifra 113 felicitări! Aţi câştigat dreptul de a folosi „CUPONUL GRATUIT DE REVELAŢIE”. Îl completaţi şi îl trimiteţi la o adresă din Bucureşti. În orice caz, trebuie să vă grăbiţi, deoarece doar primele 113 persoane care trimit cuponul gratuit de revelaţie vor beneficia de consultanţa lui Daryl van Horn şi se vor îmbogăţi!

Mulţumită faptului că am absolvit cu succes şcoala primară eu am desluşit destul de repede secretul clarvăzătorului Daryl van Horn. Este o taină aproape de nepătruns, însă vă pot spune cu precizie că orice persoană născută între 1900 şi 1999 va obţine indicativul numerologic 113. Iar după ce veţi pătrunde acest mister numerologic vă recomand să folosiţi cu încredere Google în căutarea clarvăzătorului Daryl van Horn.

Puţină ipocrizie franceză. Parisul înfloritor sub ocupaţia germană

În 2008 presa franceză se inflama împotriva unei expoziţii fotografice care prezenta viaţa veselă din Parisul aflat sub ocupaţie germană. Sute de fotografii color făcute de Andre Zucca ne pun în faţa ochilor un Paris înfloritor, cu oameni care nu par foarte afectaţi de cizma grea a naziştilor. Mai mult, soldaţii germani se plimbă fără teamă printre milioanele de francezi care îi privesc ca parte a peisajului. Ideea principală a fost că fotografiile au fost realizate pentru o revistă de propagandă germană, astfel că fotograful a căutat să arate partea frumoasă a lucrurilor din Parisul ocupat. Sigur, fotograful este vinovat. Îmi vine greu să cred că toate imaginile de aici au fost regizate. Cea mai grăitoare mi se pare imaginea pe care am preluat-o aici, cu soldatul german singur care îndrăzneşte să coboare la metrou.

Soldat german singur la metrou în Paris

Soldat german singur la metrou în Paris

Acest scandal mai vechi mi-a fost reamintit de cartea lui Sonke Neitzel, „Soldaten. On fighting, killing and dying”. Istoricul german se foloseşte de mii de pagini de transcrieri ale convorbirilor dintre prizonierii germani înregistrate în secret de serviciile de informaţii britanice. La un moment dat, unul din prizonierii germani spune ceva de genul: după ce vom ocupa Londra sigur nu ne va fi la fel de uşor ca în Paris, aici englezii sunt în stare să ne omoare. Această mărturie a unui soldat care încă credea sincer în victoria finală a lui Hitler vine să-mi confirme fotografiile care i-au scos din sărite pe francezi.

De ce se aliază Ungaria cu Rusia

viktor-orban-vladimir-putin

Deoarece nu are nici o altă opţiune pentru a-şi păstra o politică externă proprie. Din punct de vedere militar Ungaria nu poate fi apărată: o câmpie traversată de un fluviu cu o metropolă în mijloc, toate obstacolele naturale din jurul aceste câmpii fiind controlate de statele vecine. Din punct de vedere economic un stat agrar şi furnizor de servicii, precum toate celelalte din jurul său – deşi mult mai bine organizat. Cu o populaţie de 9 milioane de locuitori, fără o politică externă agresivă Ungaria ar cădea în clasa statelor europene de genul Slovaciei şi Sloveniei. Un satelit la periferia imediată a puterii germane. Dacă Ungaria s-ar conforma politicilor externe comune ale Uniunii Europene ar deveni un furnizor de forţă de muncă şi nimic mai mult.

Ungaria are nevoie de conflict, are nevoie să iasă în evidenţă. Slăbiciunile enumerate mai înainte sunt compensate de câteva instrumente puse pe picioare imediat după Tratatul de la Trianon: o propagandă bine articulată şi o reţea globală de lobby şi influenţă mediatică. Principala temă de bătaie: drepturile minorităţilor naţionale din bazinul dunăreano-carpatic. Principala strategie: găsirea unui aliat puternic care să-i promită orice formă de anulare a Tratatului de la Trianon. În anii ’90 au fost marile state europene şi Statele Unite – însă stabilizarea centrului european prin Uniunea Europeană nu i-a satisfăcut Ungariei principala cerere, modificarea condiţiilor Tratatului de la Trianon.

De aproape 100 de ani, Ungaria nu şi-a modificat obiectivele şi mijloacele politicii externe – însă nici nu are cum să găsească soluţii noi. Acest blocaj s-a transformat într-un fel de psihoză generalizată la nivelul societăţii – de aici apare şi solidaritatea populaţiei faţă de Viktor Orban şi extremiştii de la JOBBIK. Pe de o parte Viktor Orban ar trebui inventat dacă nu ar exista – pentru că el este singurul obstacol în calea JOBBIK, fără Viktor Orban extremiştii ar lua cu uşurinţă puterea la Budapesta. În acelaşi timp Viktor Orban a studiat foarte bine tratatele europene şi ştie exact până unde poate întinde coarda fără să o rupă. Cam aşa a apărut alianţa Ungariei cu Rusia. Budapesta şi-a găsit noul protector de la care să ceară revizuirile dorite.

De ce a fugit Petru Dumitriu din România comunistă?

În 1960 Petru Dumitriu, scriitorul favorit al regimului comunist de la Bucureşti, fugea în Germania de vest. Răsfăţatul politrucilor, plin de bani şi glorie, Petru Dumitriu alegea să fugă în occidentul capitalist. De ce?

Chestiunea a fost prezentată ca un mister, o taină a epocii comuniste, dificil de explicat. În realitate lucrurile sunt mult mai simple. De prin 1958 Petru Dumitriu se apucase să scrie o carte în care punea cap la cap biografiile interbelice ale liderilor comunişti de la Bucureşti. O întreprindere mai periculoasă nici că era de imaginat. În epocă, dosarul de ilegalist te propulsa spre cele mai înalte sfere ale puterii, iar cea mai mică bănuială de colaborare cu Poliţia de Siguranţă înainte de 1944 îţi putea aduce o rangă în cap şi un mormânt în fundaţia unei clădiri (cum a fost cazul lui Ştefan Foriş). Biografiile liderilor comunişti reprezentau un teren extrem de sensibil, o zonă a trecutului mereu actual.

Cine şi de ce l-a învăţat pe Petru Dumitriu să se apuce de scris aşa ceva? Istoria Partidului Comunist Român era rescrisă permanent, foştii ilegalişti erau chemaţi periodic la Comitetul Central să îşi scrie memoriile, unii dintre ei ajungând pe mâna Securităţii. Ideea lui Petru Dumitriu ieşea din sfera literaturii şi intra în sfera politicii. Iar după ce au citit manuscrisul cu biografiile comuniste, protectorii lui Petru Dumitriu – Leonte Răutu şi Constanţa Crăciun – l-au lăsat brusc să cadă. Nefiind un naiv, atacat din ce în ce mai des, Petru Dumitriu a simţit că undeva i se coase un dosar şi a ales să fugă. A luat cu el notiţele făcute pentru cartea cu biografii, notiţe pe care le-a exploatat într-un roman scris în Germania. Manuscrisul original a ajuns în arhiva Securităţii şi, din ce ştiu eu, nu a fost publicat nici până azi.

Cam acestea au fost ideile pe care le-am prezentat în emisiunea „Mistere şi conspiraţii” difuzată de TVR2 pe 3 mai 2014. Dialogul cu oamenii de la TVR a fost unul desăvârşit, mi-au promis că mă anunţă când va fi difuzată emisiunea, se pare că li s-a întrerupt internetul şi eu abia azi am aflat de la altcineva. Oricum, puteţi vedea întreaga emisiune despre Petru Dumitriu aici.

TVR2-Mistere-si-conspiratii

Să înţelegem Rusia (1): Putin se luptă cu sfârşitul istoriei

vladimir-putin

Am citit cartea lui Aleksandr Dughin „A patra teorie politică”, apărută la Chişinău în traducerea lui Iurie Roşca anul acesta, publicată la Moscova în urmă cu 5 ani, în 2009. Pe vremuri, diplomaţii aveau obiceiul să fie la curent cu lumea ideilor din ţările în care erau acreditaţi, nu ştiu care mai este situaţia în ziua de azi. Spun asta pentru că în această carte Aleksandr Dughin defineşte destul de precis traseul urmat de Rusia în ultimii ani şi ar fi constituit un semnal destul de limpede pentru atitudinea Rusiei faţă de ce se petrece în Ucraina.

Mai trebuie să spun că îi sunt recunoscător lui Iurie Roşca pentru traducerea oferită, însă din păcate volumul nu a beneficiat de o corectură profesionistă şi nici de un redactor de carte care să netezească asperităţile unei traduceri dificile, ca orice traducere. Apar tot felul de întreruperi ale cursivităţii lecturii, fie sub forma unor greşeli gramaticale, formulări neinspirate sau concepte traduse greşit. Cartea ar fi meritat mai multă atenţie.

Voi mai reveni la această carte, deocamdată o primă concluzie: conflictul din Ucraina nu îşi va găsi o rezolvare foarte curând. Şi asta din cauza faptului că Rusia lui Putin (aşa cum este prezentată de Aleksandr Dughin) se plasează pe o poziţie ireconciliabilă faţă de Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Pur şi simplu nu sunt posibile discuţii, Rusia lui Dughin a intrat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Occidentul.

Pe scurt: Aleksandr Dughin susţine că în Statele Unite şi Uniunea Europeană s-a ajuns la „sfârşitul istoriei” (Francis Fukuyama) şi că nu mai există o altă dezvoltare posibilă a omenirii dacă nu se opune nimeni răspândirii modelului occidental. Mai mult, procesele „sfârşitului istoriei” par să fie scăpate de sub control şi Leviathanul puterilor maritime a căpătat o viaţă proprie. (Raţionamentul acesta îmi aminteşte de inevitabilitatea evoluţiei istorice pe calea materialismului dialectic şi condamnarea la dispariţie a capitalismului fără drept de apel; Dughin schimbă termenii şi conceptele, însă linia lui de gândire este identică cu cea a marxiştilor sovietici: putredul Occident este condamnat la dispariţie.)

Aleksandr Dughin ne anunţă şi vestea bună: „sfârşitul istoriei” poate fi înfrânt de Rusia, Behemothul eurasiatic se poate ridica şi poate lupta (mai mult, are datoria să facă asta!). În cazul în care conflictul din Ucraina este perceput de guvernarea Rusiei în această formulă a unei lupte pe viaţă şi pe moarte, o luptă în care Vladimir Putin conduce cruciada împotriva „sfârşitului istoriei” – ei bine, în acest caz lupta pentru pace din Ucraina se va duce până nu va mai rămâne piatră peste piatră.

Cum a intrat Remus Cernea în Parlament şi mai ales de ce?

vot

De când a ajuns deputat Remus Cernea face orice pentru a atrage atenţia asupra sa (nu că mai înainte ar fi făcut altceva). Aparent marcat de o întârziere semnificativă în dezvoltarea psihică, Remus Cernea a rămas la nivelul liceanului provocator: umblă cu pletele în vânt şi tricouri cu draci prin Parlament, sperie pensionarii grohăind pe holuri „Satan spawn, the Caco-Daemon!”, vorbeşte cu delfinii şi face câte şi mai câte alte nefăcute, de să sparie gândul.

Doar la un moment dat se cască undeva o crevasă schizofrenică. Idealistul umanist are declaraţii de avere surprinzătoare: firmele apar şi dispar, nu e clar ce impozite a plătit, ascet desăvârşit reuşeşte să trăiască ani întregi cu venituri zero; brusc, din liber-schimbist se transformă în consilier guvernamental bugetivor feroce şi fără să fi absolvit vreo facultate reuşeşte să consilieze întreprinderi strategice precum Hidroelectrica, încasând sume semnificative de bani pe care le donează unui partid pe care îl înjura anterior cu sârg (suveică financiară do ut des?); este ales în Parlament la mica înţelegere cu un baron local căruia apoi îi dă ţeapă etc.

La prima vedere avem de-a face cu o personalitate complexă, multifaţetată; o stihie a vânjoşeniei tinereşti, de neoprit, o drojdie a societăţii capabilă să fermenteze în toate culorile curcubeului – ceva ce nu s-a mai văzut pe meleagurile mioritice. Însă Remus Cernea este plictisitor, nu are nimic nou în el. Caragiale i-a tatuat numele pe frunte: Coriolan Drăgănescu. Nu mai contează aliajul secularisto-umanisto-ateist-etc., matriţa în care a fost turnat materialul genetic al lui Remus Cernea este una veche, coclită de la nenumăratele refolosiri. Sper să primească ceea ce merită, să-şi atingă nivelul maxim al incompetenţei şi să ajungă ministru de două săptămâni într-un guvern efemer, cum a fost cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

* * *

Nu există leac pentru clasa politică românească. Probabil trebuie să treacă de şapte ori şapte generaţii pentru a se împrăştia blestemele bătrâneşti ale lui Caragiale. N-am ajuns încă acolo, însă din când în când avem posibilitatea să producem câte o mică surpriză. De data asta surpriza pe care o putem declanşa este să-l alegem pe Iulian Capsali în Parlamentul European. Demonizat în regim de urgenţă de întregul spectru al celor care stăpânesc spaţiul public din România, Iulian Capsali nu are nici o legătură cu tot ceea ce s-a scris despre el. Nu cred că este omul Rusiei, nu cred că este extremist sau căpcăun băutor de sânge de feministă. Este pur şi simplu un creştin care intră în arena politică susţinând idei creştine.

Trebuie să fiu de acord cu Claudiu Târziu, care spune că Iulian Capsali în cazul în care va fi ales nu va putea face nimic în Parlamentul European. Corect, va fi izolat şi ignorat în cel mai bun caz. Însă nu sunt de acord cu Claudiu Târziu când spune că şi victoria şi înfrângerea lui Iulian Capsali la alegerile europarlamentare reprezintă un eşec. Varianta înfrângerii reprezintă un experiment, poate data viitoare va fi mai bine.

Varianta în care Iulian Capsali intră în Parlamentul European este câştigătoare din toate punctele de vedere. Şi nu pentru că se va reuşi impunerea unei agende creştine la Bruxelles, aşa ceva este imposibil. În primul rând va fi un mesaj pentru clasa politică din România care a făcut tot posibilul să se asigure că nu există vreo şansă pentru eurodeputaţi independenţi. Apoi va fi un mesaj pentru Uniunea Europeană: românii se pot mobiliza şi pot trimite la Bruxelles un om cu o agendă diferită faţă de pelteaua mestecată la nesfârşit acolo. Ce va face Iulian Capsali la Bruxelles contează mai puţin în acest moment. Dacă va reuşi să-şi facă un nume – bravo lui! Dacă nu – asta este! Oricum, va fi mai bun decât Becali sau Corneliu vadim Tudor. Deci: pe 25 mai mergeţi la alegeri şi votaţi cu Iulian Capsali, poziţia 20 pe buletinele de vot.

P.S. Am scris toate acestea după ce m-am uitat pe lista candidaţilor la alegerile europene. Cu Iulian Capsali m-am întâlnit de două ori, asta în urmă cu vreo 7-8 ani. Nu am primit şi nu voi primi bani de la el.

bela-kovacs-aleksandr-jukov

Câteva detalii despre eurodeputatul maghiar care spiona pentru Rusia

Eurodeputatul JOBBIK Bela Kovacs este bănuit că ar fi spionat la Bruxelles pentru Rusia. Ştirea a fost dată de cotidianul Magyar Nemzet, care a primit un pont şi a trimis un set de întrebări către procuratura de la Budapesta. Răspunsul: da, Bela Kovacs este urmărit pentru spionaj şi s-a depus deja o cerere pentru ridicarea imunităţii parlamentare.

Magyar Nemzet mai spune că Bela Kovacs a studiat în anii ’80 la Moscova, la Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi că este căsătorit cu o rusoaică pe nume Svetlana Ijtohin, care deţine şi cetăţenia austriacă.

Bela Kovacs se află pe locul al treilea în lista JOBBIK la alegerile europarlamentare din 25 mai – ceea ce i-a făcut pe colegii săi de partid să spună că ar fi vorba de o înscenare care să le afecteze rezultatele la alegeri. Acelaşi Bela Kovacs intenţiona să transforme în partid european o asociaţie denumită “Federaţia Mişcărilor Naţionale Europene”, despre care Magyar Nemzet spune că ar fi controlată de Moscova. Acelaşi ziar mai scrie că Bela Kovacs călătorea la Moscova o dată pe lună.

Chestia asta îi va pune puţin pe gânduri pe europeni în cea ce priveşte relaţia cu Rusia.

(În imagine îl puteţi vedea în stânga pe Bela Kovacs discutând cu vicepremierul rus Aleksandr Jukov, sursa foto).

tablita-tartaria

De unde a apărut ideea cu tăbliţele de la Tărtăria şi prima scriere din lume

Îi voi dezamăgi pe mulţi când spun că o unguroaică a avut prima dată ideea să susţină că tăbliţele de lut inscripţionate cu diverse simboluri din Transilvania reprezintă o formă de scriere. Este vorba de baroneasa Zsofia Torma din Transilvania care a studiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea situl arheologic de la Turdaş. Acolo a descoperit sute de tăbliţe de lut de tipul celor de la Tărtăria (iar Tărtăria este la o aruncătură de băţ de Turdaş).

În contextul exploziei de descoperiri arheologice şi descifrări ale unor alfabete uitate din epoca sa, Zsofia von Torma a lansat ideea că tăbliţele descoperite de ea la Turdaş ar purta şi ele o formă de scriere. Ipoteza a fost respinsă de arheologi vestiţi ai epocii, a urmat o dezbatere intensă, până la urmă nu s-a ajuns la o concluzie clară. (Detaliile dezbaterii şi ale istoriei sitului arheologic de la Turdaş le găsiţi aici, iar aici puteţi vedea imagini cu schiţe ale multor tăbliţe de lut inscripţionate de la Turdaş descoperite de Zsofia Torma).

Tăbliţe cu inscripţii de la Turdaş, descoperite de Zsofia Torma

Tăbliţe cu inscripţii de la Turdaş, descoperite de Zsofia Torma

Tăbliţele de la Tărtăria au fost descoperite în 1961 şi de atunci s-a construit o întreagă poveste în jurul lor, fiind oarecum ignorată Zsofia Torma, cea care a lansat prima dată ideea că tăbliţele neolitice din Transilvania ar purta o formă de scriere. Discursul din jurul tăbliţelor de la Tărtăria a fost inclus în teoria continuităţii poporului român (inutil din punctul meu de vedere). În primul rând nu prea poate fi vorba de o scriere, mai degrabă ar fi vorba de amulete cu simboluri magice. Şi chiar dacă ar fi vorba de o formă de scriere este imposibil să fie descifrată câtă vreme nu ştim ce limbă vorbeau fabricanţii tăbliţelor de acum 7.000 de ani (şi îmi vine greu să cred că va fi recuperată vreodată acea limbă). Apoi, foarte puţin promotori din România ai tăbliţelor de la Tărtăria ţin seama de faptul că tăbliţe asemănătoare au fost descoperite şi la sudul Dunării – în realitate avem de-a face cu o civilizaţie care a acoperit bazinul balcani al Dunării. Care civilizaţie a fost ştearsă din istorie de invaziile ariene (ale indo-europenilor) – aşa că e foarte greu de vorbit de o continuitate. Cu siguranţă a fost vorba de o civilizaţie neolitică avansată, cu legături comerciale extinse în bazinul mediteranean, cu o cultură şi o religie bine articulate, doar că această civilizaţie nu le-a putut ţine piept invadatorilor arieni înarmaţi cu topoare de bronz.

Revenind: promotorii tăbliţelor de la Tărtăria ca primă formă de scriere din România nu sunt singuri pe lume. Au colegi foarte dedicaţi în Ungaria. De exemplu, Friedrich Klara şi Szakacs Gabor susţin că scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria şi Turdaş seamănă foarte mult cu alfabetul secuiesc. Mai pe scurt: ungurii au venit în Transilvania înaintea ungurilor (detalii aici). Altă pierdere de vreme din punctul meu de vedere: Simon de Keza spune clar că alfabetul secuilor este în realitate alfabetul românilor.

cruce-la-apus

Cearta popilor români din Braşov de la 1615

În urmă cu 400 de ani a izbucnit un scandal între popa Constantin şi popa Stan de la biserica Sfântul Nicolae din Braşov. N-a fost o ceartă oarecare între doi popi: a fost implicat mitropolitul Teoctist al românilor din Transilvania, Senatul Braşovului, s-a ajuns până la Dieta Transilvaniei şi principele Gabriel Bethlen – iar în momentul culminant al scandalului s-a produs şi o mică răzmeriţă a românilor din Şcheii Braşovului, care se temeau că vor rămâne fără biserică.

Cronica lui Radu Tempea a consemnat conflictul în câteva rânduri:

[blockquote]„După aceea au rămas în locul părintelui Mihail fiu-său popa Constantin, iar măcar că era şi tânăr, tot îi fu a purta grija bisericii. Atunci n-au fost şi alt preot la sfânta biserică şi au luat lângă sine pe popa Stan. Şi puţină vreme au trăit amândoi în pace şi apoi s-a sculat popa Stan să fie mai mare şi întru aceia s-au amestecat lucrurile. Deci văzând cinstitul sfat (Senatul Braşovului) atâta val şi gâlceavă, socotit-au şi au scos pe popa Stan de la biserică şi s-au dus la Făgăraş, de au fost preot la un sat şi moartea lui i-au fost că l-au trăsnit într-o şură, de au ars împreună cu un fiu al lui anume Vasile şi aşa s-au săvârşit ticăloşeşte în anul 1632”.[/blockquote]

Din fericire cronicile saşilor oferă mult mai multe detalii asupra evenimentelor din vara anului 1615 de la Braşov. În realitate, în spatele conflictului se găsea un boier român din Făgăraş, Petru de Recea, fratele lui Ştefan de Recea (mai bine cunoscut drept Fogarasi Istvan, autorul mai multor traduceri religioase din maghiară în română). Miza conflictului: atragerea bisericii româneşti din Şcheii Braşovului în programul de trecere a românilor la confesiunea calvină, un proiect favorit al principelui Gabriel Bethlen. Am pregătit pentru Magazin istoric un articol cu toate detaliile scandalului, va apărea în luna iulie.

carti

Ce cărţi ţi-ai cumpăra de 90 de lei?

Librăria Elefant.ro oferă un voucher în valoare de 90 de lei în schimbul abonării la newsletter. Introduci adresa de email, confirmi abonarea şi primeşti voucherul. Sunt totuşi câteva condiţii, dintre care cea mai importantă este că reducerea de 90 de lei este valabilă doar pentru cumpărături în valoare totală de minim 399 de lei.

De abonat la newsletter vă puteţi abona aici, iar lista cu cărţi electronice de istorie o găsiţi aici.

grotesc

Paradoxul femeii cu barbă la Eurovision

Doar prin promovarea forţată a urâciunii mai reuşeşte Eurovisionul să intre în casele oamenilor. Finala Eurovision România din luna martie 2014 a adunat la TVR sub 400.000 de telespectatori. Doar 16.236 de români s-au deranjat să voteze – şi chiar şi aici mascarada a continuat: Paula Seling şi Ovi au primit 2.000 de voturi din partea românilor, dar au fost trimişi în finală de un juriu care nici nu mai contează din cine a fost alcătuit (Mirela Boureanu a primit 7.000 de voturi şi a rămas acasă, detalii aici).

Ideea este că Eurovisionul nu mai are nici o legătură cu ceea ce spune că este, un concurs al europenilor în care europenii iau parte direct. Eurovisionul este un aranjament între nişte grupuri de şmecheri care promovează o agendă politică proprie în numele majorităţii. Fără „femeia cu barbă” nu ar fi ştiut nimeni că a avut loc finala Eurovision.

Şi aici vine paradoxul: femeia cu barbă şi copilul câine îşi au locurile lor rezervate în galeria cu ciudăţenii. Nu are sens să vorbim despre astfel de excepţii ale naturii – însă suntem siliţi să o facem. Excepţia grotescă ne este băgată pe gât cu forţa. Nu ar fi asta o problemă, telecomanda rezolvă chestiunea (chiar vreau să văd audienţele din România şi alte ţări europene) – problema este politizarea femeii cu barbă, dictatura minorităţii deviante.

Din această cauză m-am hotărât să-l susţin la alegerile europarlamentare pe Iulian Capsali. Puteţi citi aici „Manifestul familiei româneşti”.