Arhiva lunii august 2014

Când realităţile încep să se confunde. Jack Barron vs Mircea Badea

realitati-paralele

În 1969, Norman Spinrad publica romanul „Bug Jack Barron”, un SF care anticipa telefonia mobilă, internetul şi nemurirea. Cartea este însă importantă prin precizia cu care descrie întrepătrunderile dintre realitate şi lumea virtuală a televiziunii (şi internetului în aceeaşi măsură). Jack Barron este prezentatorul unei emisiuni televizate, care intră în război cu o reţea de politicieni şi oameni de afaceri. Fost membru al unui partid politic radical, Jack Barron nu şi-a abandonat ambiţiile politice, iar cartea se încheie cu intrarea lui în cursa pentru preşedinţie, bineînţeles, după ce îi înfrânge pe băieţii răi.

Ideea este că emisiunea televizată a lui Jack Barron nu rămâne un „spectacol în direct”. O reprezentaţie de teatru rămâne pe scenă, după ce se trage cortina spectatorii pleacă acasă, actorii redevin oameni obişnuiţi. Jack Barron este un actor permanent, nu mai există deosebiri între viaţa lui personală şi cea profesională. Realitatea pe care ar trebui s-o filtreze prin emisiunea sa televizată îi încalecă viaţa, devine realitatea lui. Jack Barron este scenarist, regizor şi actor în acelaşi timp, pe platoul de filmare şi în propriul dormitor. Nu mai există diferenţe între lumea virtuală şi lumea reală.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Mircea Badea. Emisiunea lui a evoluat de la o revistă a presei scrise la un adevărat reality-show. Mircea Badea nu doar că filtrează şi redă o serie de informaţii, el şi acţionează: participă la marşuri de protest, ameninţă, coboară în stradă să discute cu oamenii care îl contestă, acceptă provocări la bătaie. E o dezbatere mai veche despre rolul jurnalistului: dacă vede un om murind, îl filmează sau îi acordă primul ajutor?

Bine, Mircea Badea spune că el nu este jurnalist. Dar nu mai este pentru nimeni foarte clar „ce” este Mircea Badea. Lui Jack Barron i-a fost foarte greu să iasă din capcana realităţilor suprapuse care îl împingeau către nebunie – şi orice om ar avea mari probleme în a se confrunta cu o astfel de situaţie. Mircea Badea a căzut şi el în capcana suprapunerii realităţilor.

Ce vrea Rusia de la Ucraina?

matrioshka

Trebuie să încercăm măcar să înţelegem de ce sunt ruşii dispuşi să se bată în Ucraina şi cam ce vor să obţină în urma acestui conflict. Ruşii sunt obsedaţi de ceea ce se numeşte glacis strategic, de o zonă tampon care să absoarbă şocul unui eventual atac cât mai departe de graniţe sau de centrele vitale. Şi nu doar ruşii sunt obsedaţi de glacisul strategic, uitaţi-vă în America de Sud unde se aplică doctrina Monroe în formula „cine mişcă, nu mai mişcă; cine mişcă, mişcă-n brişcă”.

De prin 1989 încoace glacisul strategic al ruşilor din Europa s-a topit până a ajuns la graniţa Rusiei propriu-zise. De la graniţa Ucrainei până la Moscova sunt vreo 600 de km şi nu există nici un obstacol natural. Strategii ruşi şi-au făcut calculele şi au ajuns la concluzia că nu pot apăra centrele vitale ale Rusiei fără deţinerea unui control asupra Ucrainei. Şi nu doar chestiunile militare intră în calcul. Angrenajul economic-politic-cultural în vigoare în America şi Europa Occidentală se extinde ameninţător către Rusia. Iar Rusia a preferat dintotdeauna să îşi clădească propriile sisteme, nu degeaba revendică titlul de a Treia Romă.

Să presupunem că Vladimir Putin declară că lasă Ucraina să îşi aleagă singură drumul în lume. A doua zi ar apărea ştirea că un puci militar l-a debarcat pe Putin şi Federaţia Rusă este condusă de o dictatură militară. E clar că Rusia va merge până la capăt pentru a-şi păstra controlul asupra Ucrainei. Dar ce vrea Rusia?

Răspunsul este în Memorandumul de la Mesemberg din 2010, încheiat între Angela Merkel şi Dmitri Medvedev: Rusia vrea o nouă arhitectură de securitate în Europa pe care să o negocieze cu UE (citeşte Germania) în absenţa americanilor. Mai bine zis asta vroia, deoarece între timp condiţiile s-au modificat. Dacă în 2010 Rusia dorea o nouă arhitectură de securitate în Europa obţinută prin negocieri, în 2014 Rusia a pornit la război pentru acelaşi obiectiv. Unde se va opri Rusia?

Într-o primă fază s-ar putea opri după ce va recăpăta controlul asupra Ucrainei. Însă asta ar însemna o victorie clară, iar ruşii când sunt învingători nu prea au obiceiul să îşi oprească ofensiva. Cine urmează după Ucraina se vede pe hartă.

Ce fel de autonomie vor maghiarii în România?

steaguri-Ungaria

Se pare că am intrat într-o nouă perioadă de modificare a graniţelor europene şi maghiarii vor şi ei o felie de plăcintă. O mai veche obsesie a lor, Transilvania.

Să începem cu puţină plictiseală istorică. Triburile maghiare venite din stepele Asiei s-au strecurat în centrul Europei unde s-au balansat o vreme între Imperiul Bizantin şi Imperiul German. Până la urmă au avut câştig de cauză influenţa ducelui Bavariei şi confesiunea catolică. Regatul Ungariei a devenit un avanpost al Europei occidentale, la îmbinarea dintre Imperiul Bizantin şi diversele imperii trecătoare ale stepei. Din păcate, regatul Ungariei nu şi-a îndeplinit rolul: invazia tătarilor din 1241 a spulberat acest avanpost. La fel, în secolele XV – XVI, regii Ungariei nu au reuşit să oprească avansul Imperiului Otoman (îmbinarea dintre Imperiul Bizantin şi popoarele stepei, coagulate de Islam). După bătălia de la Mohacs din 1526 până la acordul cu Austria din 1867 Ungaria a încetat să existe ca stat.

Obsesia cu Transilvania

Românii au fost majoritari în Transilvania dintotdeauna. (Prin reducere la absurd putem accepta teoria că românii au venit din Albania în Transilvania după maghiari – pentru ziua de azi povestea asta nu are relevanţă decât în discuţiile de mobilizare.) Istoriografia comunistă a promovat o imagine falsă asupra evului mediu transilvănean, o împărţire convenabilă din punct de vedere ideologic: maghiarii nobili, saşi orăşeni şi românii iobagi. Era mai simplu pentru argumentările privind oprimarea românilor.

În realitate, în Transilvania a existat o nobilime românească zdravănă, atestată în sute de documente. Foarte mulţi dintre căpitanii lui Iancu de Hunedoara erau români. Din păcate nu cunosc să existe un studiu care să urmărească evoluţia nobilimii româneşti din Transilvania şi procesul de asimilare la care a fost supusă. Mecanismul a fost simplu: mai multe decrete regale condiţionau statutul nobiliar de aderenţa la confesiunea catolică; nobilii români au renunţat treptat la ortodoxie, după care s-au topit în nobilimea maghiară. Însă marea masă a ţăranilor români din Transilvania şi-a păstrat ortodoxia, până în secolul al XVIII-lea când la presiunile Habsburgilor catolici a fost formată cu forţa biserica greco-catolică.

Pentru unguri Transilvania are o mare importanţă. Câtă vreme a existat regatul Ungariei, Transilvania a fost un voievodat separat. După ce otomanii au transformat Ungaria în paşalâc, Transilvania a devenit adăpostul nobilimii şi culturii maghiare, în forma unui principat tributar Imperiului Otoman, la fel ca Moldova şi Ţara Românească.

Tot din Transilvania au pornit şi războaiele curuţilor din secolul al XVIII-lea, în realitate mişcări care vizau desprinderea de Imperiul Habsburgic, care trata Ungaria drept teritoriu cucerit de la otomani. Sar peste 1848 şi crearea dualismului asutro-ungar la 1867 – după acest an guvernarea de la Budapesta a declanşat un amplu proces de maghiarizare a naţiunilor cuprinse între graniţele a ceea ce s-a numit Ungaria Mare. (Autonomiile medievale atât de invocate în ziua de azi începuseră să dispară încă din secolul al XVII-lea, fiind lichidate total de austrieci). Politicile de maghiarizare au enervat pe toată lumea, iar Imperiul Austro-Ungar s-a făcut ţăndări după Primul Război Mondial.

Şi aşa a apărut obsesia pentru Transilvania. Din 1918 încoace Budapesta are o singură politică externă care vizează Transilvania. Dacă au impresia că sovieticii sunt puternici şi dispuşi să le dea Transilvania – atunci maghiarii devin sovietici. Dacă au impresia că naziştii sunt puternici – devin pro-nazişti şi cer Transilvania. Doar că există o mare problemă: demografia. Românii sunt majoritari în Transilvania şi este imposibilă alipirea ei la Ungaria în actualele condiţii politice. Aşa că a apărut o nouă tactică.

Autonomie cu orice preţ

Ce înseamnă autonomie, autonom? Vine din limba greacă, s-ar traduce prin „capacitatea de a da propriile legi”. În sens administrativ actual înseamnă capacitatea extinsă de administrare la nivel local, cu un amestec minim de la nivel central. Din punct de vedere legal, în România există destulă autonomie pentru administraţiile locale, dar ca de obicei legile nu prea se aplică.

În cazul maghiarilor din România nu este de ajuns autonomia autorităţilor locale existentă în acest moment. Limba maghiară poate fi folosită liber, există şcoli, nu mai intru în detalii. Consiliul Europei urmăreşte de multă vreme respectarea drepturilor minorităţilor naţionale în România şi nu există probleme în acest domeniu. Sunt absolut legitime solicitările care au ca scop păstrarea identităţii naţionale a maghiarilor din România. Problemele sunt în alte părţi.

În tabloul mai larg multe fire pleacă de la Moscova. Rusia este nemulţumită de aranjamentele din Europa. Stabilitatea graniţelor europene a fost asigurată prin acordul de la Helsinki din 1977 şi de o serie de acorduri internaţionale politice şi militare încheiate după dispariţia Pactului de la Varşovia şi a Uniunii Sovietice – înţelegeri pe care Moscova de azi le consideră drept încălcate. NATO s-a apropiat de graniţele Rusiei, în România a apărut scutul anti-rachetă american. Ultima limită a fost Ucraina – de aici încolo Moscova este dispusă să pornească la război. Iar Moscova a inventat un nou tip de „autonomie”, care nu are ca scop rezolvarea unor probleme – ci câştigarea sau păstrarea controlului politic/ militar asupra unei anumite regiuni (vezi Transnistria, Abhazia, Osetia, Cecenia etc.)

Şi aici intră în tablou Viktor Orban, primul ministru de la Budapesta, care de curând a ţinut un discurs în România, anunţând că el nu mai are încredere în modelul democratic european şi că i se pare mult mai interesant modelul rusesc sau cel chinez. Voalat, Viktor Orban ne-a spus că nici el nu mai consideră valabile înţelegerile din anii ’90 care garantează drepturile minorităţilor naţionale. Vrea altceva, vrea mai mult. Şi ne-a spus şi ce model urmează: Vladimir Putin de la Moscova. Nimic nou în istorie: când au avut impresia că Uniunea Sovietică le va da Transilvania ungurii au devenit sovietici, când li s-a părut că naziştii le sunt favorabili – au devenit nazişti. Acum ungurii de la Budapesta au devenit putinişti şi viziunea lui Viktor Orban pentru autonomia maghiarilor din România este inspirată de Moscova.

Clasa politică românească este extrem de slabă în acest moment. Susţinerea populaţiei este minimă – uitaţi-vă la procentele de participare la vot. Economia este vraişte şi există prea puţine pârghii eficiente la îndemâna politicienilor români – şi cine şi-ar dori să existe aşa ceva? Clasa politică românească a permis existenţa UDMR – o asociaţie neguvernamentală care funcţionează şi acţionează ca un partid. Extrem de abili, politicienii maghiari din România au transformat UDMR în „balamaua” tuturor guvernelor, maghiarii sunt permanent la guvernare la Bucureşti. Norocul nostru este că UDMR nu este întotdeauna de acord cu ideile de la Budapesta – până la urmă este mai profitabil să joci pe degete guvernul întregii Românii decât să te joci de-a autonomia în două judeţe.

Imobiliare româneşti de la 1600 încoace

bordei

Istoricul Damaschin Mioc a analizat la un moment dat mai multe categorii de preţuri din Ţara Românească în perioada medievală. Mi-au atras atenţia preţurile la case şi cai, pe care le-am adus în ziua de azi, printr-o aproximare destul de grosieră care nu ţine seama de multe detalii. Dar a rezultat o imagine interesantă.

În jurul anului 1600 o casă de piatră cu pivniţă la Târgovişte se vindea cu preţuri cuprinse între 50 -70 de florini (la 8 grame de aur un florin rezultă un preţ între 400 – 560 grame de aur, iar la 31 de euro gramul de aur: 12.400 – 17.300 euro). În Bucureşti, în aceeaşi perioadă, o casă asemănătoare se vindea cu 92 de florini (740 grame de aur – 23.000 de euro). Caii de rasă – pe care i-aş echivala în ziua de azi cu maşinile de lux – aveau preţuri cuprinse între 90 – 170 de florini (720 grame aur – 22.000 euro până la 1360 grame aur – 42.000 euro).

Una peste alta nu mi se par foarte diferite preţurile. În cazul caselor trebuie adăugate la preţ instalaţiile moderne plus creşterea populaţiei şi implicit creşterea preţurilor, dar de principiu între 12.000 şi 23.000 de euro îţi poţi cumpăra în ziua de azi o casă cu condiţii medievale.

P.S. Am făcut o greşeală majoră. Florinul avea 3,5 g aur, aşa că toate preţurile se înjumătăţesc.

Candidatul dreptei nu există – pentru că nu există dreapta

cameleon

Intelectualii „dreptei” chirăie mai dihai decât chivuţele de mahala. Îşi ridică fustele, scuipă şi stropesc trecătorii cu lapte din ţâţe, se tăvălesc în praf şi se zgârie pe ochi. Nu au reuşit „unificarea dreptei”, dreapta nu are un catindat unic. Unele chivuţe de dreapta s-au reorientat mai demultişor şi deja le cam adie dinspre buget la ONG-uri. Se duce dracului rapiţa şi anul ăsta!

Să vă spun secretul lui Polichinelle: în România nu există dreapta, cel puţin nu printre oamenii politici din primul eşalon. Haideţi să ne imaginăm că planul lui Gorbaciov ar fi funcţionat în România. Ceauşescu renunţa paşnic la putere, nu contează cum, iar Partidul Comunist Român continua să existe. Pe cine am fi văzut la televizor din 1989 încoace? Vă spun eu – pe aceiaşi oameni, poate că în alte funcţii, dar de principiu am fi avut aceeaşi galerie de mutre. Ion Iliescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Petre Roman, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Alexandru Bârlădeanu, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Dan Voiculescu, Vladimir Tismăneanu etc. Ar fi fost exact aceiaşi oameni care ar fi preluat conducerea României. Poate că unii din lista de mai sus n-ar fi găsit un taxi pe 22 decembrie 1989, alţii rămaşi necunoscuţi acum nu ar fi ratat întâlnirea cu istoria – dar în mare, 75% am fi avut aceeaşi clasă politică.

În România de azi nu există politică de dreapta sau de stânga. Guvernele de la Bucureşti sunt irelevante, politicienii români sunt compradori şi nimic mai mult. Din punct de vedere economic România a devenit o colonie, nu mai există politici economice naţionale, nu mai există planificare, nu mai există strategie de dezvoltare. Diverşi oameni proveniţi din fosta nomenklatură comunistă ajung să administreze un teritoriu şi o populaţie conform unor directive venite de la instituţii supranaţionale. Planul sovietic care cerea transformarea României într-o ţară agricolă ar fi fost minunat în ziua de azi, noi acum nu mai producem nimic. Toate ramurile economice profitabile în baza unei infrastructuri construite în anii comunismului au fost vândute unor concerne străine, iar românii au fost transformaţi în forţă de muncă ieftină.

Discuţia despre dreapta şi stânga în politica românească este inutilă. Dreapta românească a fost exterminată fizic în puşcăriile comuniste. Supravieţuitorii au fost căpuşaţi rapid după 1989 şi a fost stoarsă toată vlaga din ei. Câtă vreme clasa politică de la Bucureşti a pierdut orice urmă de control asupra economiei româneşti pur şi simplu nu se mai poate discuta despre orientări ideologice. De aici şi confuzia totală, cu social-democraţi care rup lespezile mănăstirilor sau cu lideri de dreapta adepţi ai post-modernismului neo-marxist. Pentru un politolog întreg la cap România este un spaţiu al suprarealismului politic.

Dacă politcienii aflaţi în competiţie electorală la Bucureşti şi-ar da denumiri în funcţie de culori sau arome ar fi exact acelaşi lucru. La noi nu există „dreapta” şi nu există „candidatul dreptei”, există doar foşti comunişti care se bat pe funcţia de administrator al scării de bloc numită România în speranţa că vor putea fura să-şi pună termopane de aur.

P.S. Poate de acum înainte să existe şanse pentru apariţia unui curent autentic de dreapta în România, deşi la cum controlează post-comuniştii spaţiul public românesc este foarte greu de crezut că se va întâmpla aşa ceva.

Ana Pauker hotăra avorturile kominternistelor românce

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

23 august 1944, Basarabia şi British Pathe

british-pathe

Un filmuleţ difuzat la Londra în 1944 prezintă un caz clasic de propagandă. În acei ani lipsiţi de televiziune ştirile filmate erau difuzate în cinematografe, iar British Pathe a vârât în minţile englezilor propaganda sovietică. Filmuleţul de mai jos l-am găsit în arhiva British Pathe de pe youtube.com

De la bun început ni se spune limpede că râul Prut este graniţa dintre Rusia şi România. Apoi că imaginile au fost furnizate de Moscova – cel mai probabil şi textul citit de crainicul britanic tot în laboratoarele de la Moscova a fost scris. Dacă graniţa dintre Rusia şi România este pe râul Prut dispare orice fel de discuţie referitoare la Basarabia. Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă este redată în câteva vorbe, după care vedem imagini din oraşele Siret şi Botoşani – localităţi părăsite de civili. Iar mai apoi crainicul britanic ne mai spune că românii au început să se întoarcă la casele lor după ce au aflat că ruşii nu vor să le răpească pământurile. Doar că furăciunea fusese deja făcută!

Mesaje simple: graniţa dintre România şi Rusia pe râul Prut, armata sovietică este una puternică şi modernă, România a părăsit alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu are intenţia să ocupe părţi din România. Şi publicul britanic s-a liniştit.

Românii n-au fost buni de călugări la muntele Athos?

muntele-Athos

Neagu Djuvara are în cartea sa „Thocomerius – Negru vodă” o frază în care lasă de înţeles că românii nu sunt buni de călugări şi asta încă din cele mai vechi timpuri, afirmaţie bazată pe un conflict evocat succint dintre călugării români şi cei greci, de prin 1369. Este vorba despre faptul că românii acelor vremuri nu s-ar fi împăcat cu regimul vieţii de obşte din mănăstirile de pe muntele Athos şi ar fi părăsit ruşinos sfântul munte. Pe Neagu Djuvara chestiunea îl interesează în contextul argumentului său circular „cumanii erau catolici, Basarab vodă ar fi fost cuman, dacă demonstrăm că a fost catolic atunci cu certitudine a fost cuman şi nu român”. Dar asta este o chestiune secundară acum.

Mi-a rămas în minte spusa lui Neagu Djuvara: chiar nu au fost buni de călugări românii de la 1300? Şi când am avut un răgaz am pus mâna pe volumul al IV-lea Fontes Historiae Daco-Romaniae, unde de la pagina 278 se află documentele privitoare la conflictul călugărilor români cu muntele Athos. Nu m-am mirat să găsesc un nou caz în care Neagu Djuvara răstălmăceşte documentele.

La mănăstirea Cutlumus s-au păstrat trei documente din anii 1369-1370 în care sunt reflectate negocierile egumenului Hariton cu voievodul Vladislav-Vlaicu. Primul document din septembrie 1369 este un proiect de tratat în care sunt prezentate condiţiile fiecărei părţi, apoi un testament din prima jumătate a anului 1370 în care egumenul Hariton lasă „moştenire” condiţiile negocierilor cu voievodul, în sfârşit vine un al doilea testament din noiembrie 1370. Natural, apare întrebarea: de ce vodă Vladislav-Vlaicu le-ar fi dat unor călugări din muntele Athos 1.200 de florin ungureşti (cca. 9,5 kg aur)? Poziţia de ctitor al unei mănăstiri – mai ales la muntele Athos – era una de prestigiu. În al doilea rând existau şi avantaje practice: mănăstirile erau singurele locuri furnizoare de cărturari şi grămătici, de oameni cu ştiinţă de carte.

Neînţelegerile dintre egumenul Hariton şi voievodul Vladislav-Vlaicu pot fi rezumate cam aşa: voievodul dorea ca mănăstirea Cutlumus să primească şi călugări români, grecii din mănăstire se temeau că vor fi dominaţi de monahii de la nord de Dunăre. A doua problemă aflată în dispută se referea la dorinţa călugărilor români de a duce „viaţă de sine”, iar nu „viaţă de obşte” (în care cuvântul egumenului era hotărâtor). Acesta ar fi fragmentul cheie al disputei:

[blockquote]

Când au început să meargă şi dintre ungrovlahii noştri în această mănăstire şi s-au dus mulţi, s-a întâmplat că romeii (grecii) care se osteneau şi lucrau în viile, anexele şi domeniile acestei mănăstiri s-au înspăimântat; şi cârteau împotriva preasfinţitului meu părinte şi egumenului lor spunând că „atâţia ani am ostenit amarnic cu tine şi n-am mâncat pâine bună, nici n-am băut vin bun şi nici n-am îmbrăcat o rasă cum trebuie, iar acum ai hotărât să sfârşeşti cu noi, dându-ne pe mâna ungrovlahilor, ca să ne aibă ca robi”.

[/blockquote]

Fragmentul de mai sus mi se pare o nouă dovadă că exista conştiinţă etnică în evul mediu: grecii nu voiau să le fie robi românilor (altă dispută etnică medievală între unguri şi saşi în Ardeal găsiţi aici). Voievodul Vladislav Vlaicu era gata să jure că nu va fi schimbat obiceiul mănăstirii pentru alegerea egumenului, iar românii călugăriţi la Cutlumus nu vor încerca să obţină avantaje în baza viitoarelor donaţii ale voievodului. Însă egumenul Hariton nu a vrut să accepte renunţarea la viaţa de obşte.

Din al doilea document aflăm că donaţiile voievozilor români pentru mănăstirea Cutlumus au început din vremea voievodului Nicolae Alexandru (deci înainte de 1364, Nicolae Alexandru fiind fiul lui Basarab şi tatăl lui Vladislav-Vlaicu). Tot din acest prim „testament” al egumenului Hariton din prima jumătate a anului 1370 mai aflăm că acesta a acceptat până la urmă „viaţa de sine” în mănăstirea de la Cutlumus în schimbul donaţiei voievodului cu care urma să se ridice zidul din jurul mănăstirii, zid care s-a păstrat până azi. Condiţia de mai sus a rămas:

[blockquote]

Să acorde romeilor (grecilor) de acuma şi care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor veni de aici înainte, cuvenita cinste din partea vlahilor precum şi deplina linişte la băutură, mâncare şi în toate celelalte, spre a nu fi stingheriţi de vlahi în nici un fel.

[/blockquote]

Chestiunea diferendului etnic revine şi în al treilea document:

[blockquote]

Deoarece, după fericitul apostol Pavel, în faţa lui Dumnezeu nu există iudeu şi elen, ci este bine primit tot omul care se teme de El, de orice neam, hotărăsc în privinţa întâietăţii şi conducerii fraţilor în felul acesta. Nici fraţii romei să nu aibă voie să-i urmărească şi să-i dispreţuiască pe fraţii vlahi, care aduc cele trebuitoare sau muncesc, pentru ca mănăstirea şi toate ale ei să fie ale romeilor, dar nici vlahii să nu-şi facă un drept din faptul că zidul de apărare a fost înălţat de ctitorul nostru şi să refuze de a da prinoase sau contribuţii în muncă; ci ca o singură familie, fiecare să aibă drept de întâietate şi de cinstire (…) după cum se întâmplă şi în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte în care sunt adăpostiţi fraţi de alte neamuri.

[/blockquote]

Concluzia e următoarea: în 1372 egumenul Hariton avea să ajungă mitropolitul Ţării Româneşti. Voievozii şi boierii români au continuat să facă donaţii consistente mănăstirii Cutlumus, unii dintre ei fiind pictaţi în biserica mănăstirii, iar unele astfel de portrete fiind mutilate în decursul anilor (detalii aici).

În istorie contează cine zbiară mai tare

zbierat

Puţine şi concise, cronicile româneşti spun de multe ori aceeaşi poveste în feluri diferite. Contează cine a scris cronica sau cine l-a plătit pe autor. Unii copişti care nu erau de acord cu cele scrise se apucau chiar să inventeze tot felul de basne – celebrul caz al lui Simion Dascălul care a inserat într-o cronică legenda conform căreia Dacia a fost colonizată cu puşcăriaşi din Imperiul Roman şi de aceea românii sunt hoţi. Cine zbiară mai tare peste secole are dreptate. Poate că voievodul Mihnea cel Rău a fost un tip deosebit, dar din păcate nu a apucat să plătească un ţărgovnic să-i scrie o cronică favorabilă. Apoi vin istoricii, care încurcă şi mai abitir iţele poveştilor. Până la urmă contează din nou tot cine îi finanţează pe istorici să spună o anumită poveste.

De câţiva ani mă canonesc cu poveştile mogulilor din România interbelică – iar ziarele vremii îmi sunt absolut inutile. Nicolae Malaxa îi plătea pe toţi ziariştii din România să nu scrie despre el, nici de bine, nici de rău. Tudor Arghezi a avut la un moment dat iniţiativa să înceapă un roman în care să-l laude pe Malaxa. A umplut un caiet cu o schiţă de roman şi a abandonat ideea – cel mai probabil Malaxa i-a mai dat nişte bani în plus. Câtă vreme a fost la putere Carol al II-lea serviciile de informaţii au avut poruncă să nu-l urmărească pe Malaxa. În dosarele de urmărire în care se strecoară prin câte o notă numele industriaşului chestiunea este imediat abandonată. E foarte greu de spus „adevărul” despre Malaxa.

Mai prin zilele noastre mă uit amuzat la gâlceava lui Ponta cu lumea în ceea ce priveşte creşterea economică. Ponta zice că e bine, chiar foarte bine. Institutul de Statistică de la Bucureşti joacă la două capete: la Bruxelles a trimis cifrele pe bune care arată că economia românească scade, românilor nu le-a spus nimic. Bine, n-am nevoie de Ponta sau de Institutul de Statistică să ştiu că economia românească merge prost. Asta o vede şi o simte oricine trăieşte în România. Problema este realitatea paralelă, construită pe internet şi la televiziuni. Deocamdată contează cine zbiară mai tare.

Erezie şi nudism în Bulgaria medievală

erezie-si-nudism

Cuvântul „bulgar” a ajuns în engleza medievală să desemneze sodomia – „buggery”, prin intermediul francezului „bougre” cu referire la secta bogomililor bulgari, inspiratorii ereziei cathare din Franţa, adepţii celor două erezii fiind acuzaţi că practicau sodomia.

Bulgaria medievală a fost un teren fertil pentru tot felul de erezii. Mi-a atras atenţia mai ales una răspândită pe 1300, în perioada în care la nordul Dunării se înscăuna Basarab voievod. Cronicarul ne spune că un călugăr pe nume Theodosius – „ignorant în vorbă şi faptă” – a fost considerat de diavol ca fiind bun de folosit drept unealtă. Aşa că, inspirat de diavol, călugărul Theodosius a început „să înveţe femeile să divorţeze de bărbaţii lor, dar şi pe bărbaţi să divorţeze de femeile lor (…) Diavolul era aşa de puternic că a făcut o mulţime de femei să-l urmeze şi nu doar femei, ci şi tineri şi câţiva bărbaţi (…) mergeau în pustiuri şi peşteri şi alte locuri uitate de Dumnezeu. Şi erau de o urâciune şi o scârboşenie de nu puteau fi priviţi. El îşi scotea hainele şi umbla gol-goluţ înaintea lor, poruncindu-le să umble şi ei goi, fără nici o haină. Ce lucru ruşinos! Le poruncea să nu umble altfel, ci să calce pe urmele lui, înşiraţi după el, pentru că le spunea că aşa umblau apostolii lui Hristos. Iar ei, la îndemnul diavolului, se grăbeau să se alăture acestei nebunii. Şi când cădea seara, altă ruşine! Se adunau toţi grămadă într-o casă fără să se teamă de Dumnezeu sau să aibă puţină ruşine. Pierzându-şi socotinţa, trăiau ca nebunii şi animalele.”

Un fel de MISA şi un Gregorian Bivolaru din vechime.

Mircea Badea şi tehnica loviturii de stat

protest

Revoluţiile, răsturnările de guverne, zaverele de tot soiul au un element comun: cine deţine aplicarea forţei şi în ce măsură e dispus să o folosească. În majoritatea cazurilor este vorba de armată sau poliţie, dar există şi situaţii atipice în care apar forţe şi tehnici neortodoxe, combinaţii surprinzătoare – însă în esenţă, schimbarea se produce prin forţă sau ameninţarea cu forţa (în „revoluţiile de catifea” cel care cedează renunţă de fapt să-şi mai joace cartea de frică). După ce se stabilesc poziţiile deţinătorilor de forţă probelemele ce mai rămân de rezolvat sunt de PR şi HR cum s-ar spune: identificarea unui lider acceptabil de majoritate şi vopsirea lui în culori plăcute ochiului (când treaba e făcută de profesionişti liderul minune e stabilit cu ceva vreme înainte, ca şi desfăşurătorul acţiunilor post-factum, există listă cu înlocuitori etc.) Nu poate fi vorba de aşa ceva în cazul Voiculescu – Antena 3.

Acum despre Mircea Badea şi „plimbarea împotriva statului” de la Cotroceni. Câteva lucruri sunt clare: tot ce se întâmplă acolo e o regie cruntă. Toate dezvăluirile senzaţionale de la Antena 3, multe făcute „în direct” sunt în realitate regizate în cel mai mic detaliu. Nu există improvizaţie în acţiunile Antena 3, treaba se desfăşoară după un scenariu.

Întrebarea este: ce finalitate are acest scenariu? Răsturnarea lui Băsescu? Cine poate crede că va ieşi lumea în stradă cât să ducă la o cădere a preşedintelui cu 3 luni înainte de încheierea mandatului? Eliberarea în forţă a lui Voiculescu de la Bastilia? Nici aşa ceva nu este de imaginat. Revoluţie? Din nou, imposibil.

Aşadar, ce îşi doresc scenariştii Antena 3? Eu cred că vor să-şi vândă scump pielea. De fapt se află într-un dialog cu Victor Ponta. După ce au aflat că clădirea în care îşi desfăşoară activitatea îşi va schimba proprietarul au sărit în sus – dar noul proprietar, pe numele lui Victor Ponta s-a grăbit să-i asigure că-i va lăsa în pace. Însă nu a fost de ajuns.

Scenariştii Antena 3 nu vor să-şi schimbe stăpânul decât în anumite condiţii. Aşa că vor să-i demonstreze lui Victor Ponta că îi pot face mari probleme în campania electorală de la toamnă. Îi arată că pot scoate lumea în stradă, ceea ce contează destul de mult într-o societate amorţită, chiar dacă este vorba de – să zicem – 2.000 de pensionari. Antena 3 nu a scos la înaintare artileria grea: „dezvăluirile” despre Victor Ponta. Asta e un fel de armă nucleară, cu pagube colaterale care pot avea consecinţe nebănuite. Deocamdată e ţinută în rezervă, câtă vreme se poartă „negocierile”. La pachet este foarte posibil să vină şi condiţia explozibilă: graţierea lui Voiculescu după presupusa victorie la prezidenţiale.

În ansamblu Mircea Badea rămâne măscăriciul care îşi respectă scenariul. Însă nu e doar atât. Antena 3 s-a transformat într-o commedia dell’arte, un teatru în care actorii îşi cunosc linia de comportament aşteptată de la ei şi îşi improvizează replicile cu mai mult sau mai puţin talent. Antena 3 s-a transformat într-un reality show: îşi generează evenimentele pe care le relatează şi le comentează. Nu e revoluţie, e comedie şi negustorie.

Torţionarul Vişinescu l-a bătut pe Marius Oprea

alexandru-visinescu

Marius Oprea aka „Securists Hunter” povesteşte în Caţavencii cum a fost izbit de un perete de temutul torţionar Alexandru Vişinescu care l-a şi dat de-a dura pe scări. Da, moşul ăla paralitic, de trage să moară (ajutat de o femeie solidă, nu chiar singur) l-a alungat pe Marius Oprea venit să-i ia un interviu. Nici Marius Oprea nu era singur, îl avea alături pe jurnalistul Keno Verseck, care şi-a luat şi el porţia. Trebuie să recunosc că torţionarul Vişinescu are stil: le-a deschis investigatorilor îmbrăcat în pijama, s-a scuzat, a revenit în costum şi abia apoi i-a luat la bătaie. Şcoală veche, din vremurile când treaba se făcea cu meticulozitate şi torţionarul ştia să se respecte şi să-şi respecte victimele.

Ţara lui Huebsch, o ţară tristă – plină de umor. Marius Oprea mai bine tăcea. Aşa intră în istorie ca investigatorul bătut de un moş de 80 de ani şi o femeie de serviciu, chiar şi solidă.

P.S. Sau poate Marius Oprea vrea să intre în galeria oamenilor politici celebri torturaţi de Vişinescu la Râmnicu-Sărat?

Cazul Irina Tarasiuk. Basarabia din suflet şi Basarabia reală

tarasiuk

Cântăreaţa Irina Tarasiuk din Republica Moldova şi-a luat cetăţenia românească doar pentru a putea călători liber în Uniunea Europeană, a afirmat public că nu are niciun ataşament faţă de România etc. Scandalul a explodat, Eugen Tomac a cerut retragerea cetăţeniei române, autorităţile au dat curs cererii, indignarea a inundat internetul românesc.

Cazul e un bun prilej să ne gândim la ce mai înseamnă Basarabia/ Republica Moldova.

În primul rând: mediatizarea scandalului Irina Tarasiuk nu este o acţiune foarte inspirată. De la Bruxelles România primeşte periodic reproşuri că redobândirea cetăţeniei române este o uşă deschisă pentru tot felul de nedoriţi în UE. Cazul Irina Tarasiuk este o „dovadă” în acest sens, un argument pentru cei care vor să blocheze redobândirea cetăţeniei române pentru românii din Basarabia.

Ce etnie are Irina Tarasiuk? Greu de spus. Am citit tot felul de poveşti despre ea. Că ar fi rusoaică, deşi numele sună ucrainean, că mama ei este profesoară de limbă „moldovenească”, că ar fi venită din Transnistria şi câte altele. Am cunoscut mulţi basarabeni care au unul din părinţi de altă etnie, dar care se declară români. Am cunoscut etnici ruşi 100% care se declară moldoveni sau care se declară ruşi dar vorbesc o română impecabilă. Dar legea privind redobândirea cetăţeniei române nu face referire la etnie – ar fi neconstituţională. Legea spune doar că cetăţenii Republicii Moldova care au strămoşi ce au fost cetăţeni români pot să îşi redobândească cetăţenia română. Ruşi, ucraineni, găgăuzi, evrei, „moldoveni”, români – cine a avut un bunic care a trăit în România Mare îşi poate redobândi cetăţenia română.

Şi aici ajung la Basarabia din suflet faţă în faţă cu Basarabia reală. Românii din România percep o Basarabie „interbelică”, o Basarabie din România Mare. O Basarabie plină de patrioţi români dedicaţi idealului naţional. Basarabia reală poartă azi numele de Republica Moldova şi este populată cu oameni de tot felul. Este o ţară în care lucrurile au fost încurcate în mod intenţionat cu multă vreme în urmă, tocmai pentru ca nimeni să nu mai fie în stare să le descurce vreodată. Irina Tarasiuk face parte din Basarabia reală. O tânără cu o etnie incertă şi o identitate naţională asumată în funcţie de interes, pentru care cetăţenia română este doar o viză pentru Uniunea Europeană.

Câţi şi câte Irina Tarasiuk şi-au redobândit cetăţenia română? Ce gândesc românii care şi-au luat cetăţenia canadiană?

Retragerea cetăţeniei române nu cred că reprezintă o soluţie în cazul Irinei Tarasiuk. Procedura birocratică şi juridică mi se pare destul de nebuloasă, ar putea fi contestată cu succes în instanţă şi nu cred că ar fi foarte folositor un astfel de rezultat. Pentru ca un caz de acest gen să nu fi existat ar fi trebuit să avem o Românie puternică pe interior.

Steaua ’86 şi corupţia din România

steaua-1986

Nu mă pot uita la meciuri de fotbal cu comentatori români. Indiferent cine joacă, invariabil se ajunge la „momentul de glorie al Stelei din 1986”, moment în care schimb postul. Joacă Insulele Palau cu Madagascar? Gazonul e verde, exact cum a fost în seara când Steaua a câştigat finala Cupei Campionilor Europeni. Mingea e rotundă, jucătorii poartă jambiere, arbitrul are fluier – pac! ceva despre Steaua.

Şi mă irită chestia asta în primul rând pentru că a existat o singură performanţă acum zeci de ani şi cum nu a mai fost nimeni în stare să mai facă altceva într-un sfert de secol trebuie neapărat să raportăm orice la acel moment de glorie trecută. Campionatul românesc de fotbal e o mizerie cruntă, dar oricât de proaste ar fi meciurile, oricâtă corupţie ar bântui şi oricâte blaturi s-ar face – avem momentul Steaua ’86 de care trebuie să fim cu toţii mândri. Şi chiar nu avem nici un motiv de mândrie.

Cei care îşi mai amintesc cât de cât anii ’80 ştiu foarte bine că echipa Steaua din 1986 a fost făcută cu anasâna, cu jucători transferaţi mai mult sau mai puţin forţat. Regimul comunist şi-a dorit o performanţă în fotbal şi au fost concentrate toate resursele în această direcţie. Iar responsabil şi patron virtual al operaţiunii a fost Valentin Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu. În 1986 românii răbdau de foame şi de frig, însă o echipă de fotbal i-a făcut să fie mândri. A doua zi din nou le-a fost foame şi frig. Şi acum multora le e foame, dar comentatorii de fotbal au grijă să le reamintească de momentul de glorie de la Sevilia.

Din punctul de vedere al sportului toată operaţiunea a fost o tâmpenie. În loc să fie încurajat un campionat sănătos, bazat pe concurenţă, pe meciuri adevărate în campionatul intern – un sistem care să permită creşterea de generaţii succesive de jucători buni şi foarte buni – sistemul comunist centralizat a ales să culeagă cei mai buni jucători de la toate echipele şi să facă o super-echipă. Iar după ce jucătorii acelei super-echipe şi-au terminat cariera sportivă nu a mai rămas nimic în urma lor.

Nu a mai rămas nimic din punct de vedere sportivă, pentru că ceva-ceva tot a rămas: o şerpărie încâlcită de securişti, politruci şi activişti de partid, sportivi semi-rataţi şi trepăduşi care le aduceau balerine la nas fotbaliştilor. Tot ghemul ăsta îndrăcit s-a format în jurul echipei Steaua ’86 şi din 1989 încoace am avut neplăcerea de a-i vedea pe toate ecranele televizoarelor. Nostalgici după gloria din ’86, puşi pe căpătuială şi jaf, corupţi până în măduva oaselor şi-au revărsat mizeria acumulată în politică. De puţină vreme a început curăţenia, însă e mult prea târziu. Momentul Steaua ’86 nu a fost un moment de glorie, acolo a început cancerul corupţiei în sportul românesc.