Arhiva lunii ianuarie 2015

Jurnal de Chișinău (2): este nevoie de Videanu!

Chișinăului îi lipsește un primar precum Adriean Videanu. Bordurile sunt într-o stare groaznică, de neimaginat într-un oraș european: rupte, știrbe, ciobite, lipsă. Se vede că nu a mai avut nimeni grijă de bordurile orașului de pe vremea lui Brejnev. Nici nu se compară cu Bucureștiul, orașul miliardului de și din borduri.

Continuarea

Viață, dans și bune maniere. Dispariția familiei

Raluca Ion de la Gândul se întreabă ce mai este în ziua de azi o familie. Ne prezintă niște cifre din SUA care spun că o treime din copii sunt crescuți în familii monoparentale și apoi o aduce abil din condei lăsând să se înțeleagă că aceasta este tendința generală în lume și că ar fi mai bine așa.

Și ce-i greșit în asta?

Continuarea

Jurnal de Chișinău (1): ”Ia nie ponimaiu po ruskii” nu este suficient. Poveste cu un pensionar rus

Când am venit la Chișinău m-am gândit să fiu băiat politicos și să învăț o expresie care să mă scoată din eventualele încurcături: ”ia nie ponimaiu po ruskii” – eu nu înțeleg rusa. Însă practica mi-a arătat că mai degrabă apar încurcături.

Cu ceva vreme în urmă, o femeie m-a abordat în rusește în troleibuz, am servit-o scurt ”ia nie ponimaiu po ruskii” ca să primesc replica uimită ”na govoriși!” (dar vorbești!). A rămas ca-n troleu.

Continuarea

Atacul terorist din Paris – motiv pentru invadarea Siriei (şi România nu intră în Schengen)

Hai să ne imaginăm următorul scenariu: teroriştii care au atacat redacţia Charlie Hebdo din Paris reuşesc să scape. Este extrem de probabilă această evoluţie: la 48 de ore de la producerea atacului cei doi terorişti nu au fost capturaţi şi mie unuia mi se pare că francezii vânează nişte fantome. În plus atacurile cu grenade, bombe artizanale, împuşcăturile din Paris împrăştie atenţia serviciilor speciale care trebuie să urmărească mai multe ţinte în acelaşi timp.

Continuarea

Satiră şi umor, calomnie şi insultă, instigare la ură – care sunt limitele?

Ştiţi bancul cu ţiganul borât care a plecat la furat împreună cu un jidan scârbos şi un bozgor tâmpit? E un banc fenomenal, râzi de pleznesc maţele în tine. S-a făcut şi o caricatură cu ţiganul borât care are două gâşte la subţiori, jidanul scârbos cu buzunarele pline de bani şi bozgorul tâmpit care molfăie carne crudă. Foarte tare caricatura, te dor fălcile de cât râzi. E cu satiră şi umor, bancul mi l-a spus Mircea Toma aşa că n-are cum să fie rasist. Şi mai ştiu nişte caricaturi foarte tari, apăreau într-un ziar german mai vechi, Der Stürmer, deci nişte caricaturi mortale cu jidani.

Aaa?!? Nu este voie cu jidani, ţigani şi bozgori? Dar de ce este voie cu musulmani?

Discursul instigator la ură:

Discursul instigator la ură („hate speech”) este o noţiune cu un conţinut variabil în literatura de specialitate. Cu toate acestea, el poate fi caracterizat drept un discurs destinat atacării, intimidării, umilirii, discreditării sau incitării la violentă ori la acţiuni care pot produce prejudicii împotriva unei persoane sau unui grup de persoane pe motiv de rasă, etnie, naţionalitate, vârstă, religie, sex, categorie socială, orientare sexuală, infectare cu HIV, dizabilitate.

Citesc apoi părerile lui Dan Alexe, care scrie chestii de genul:

TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. Cine insinuează argumentul “respectului” justifică asasinatele… Vor veni să vă vorbească posaci moralişti şi gravi bărboşi gata să justifice, în cuvinte alese, asasinatele. Nu există justificare. Cine încearcă să recupereze asta din punct de vedere pretins iudeo-creştin manipulează şi caută să strecoare o negare a principiilor fundamentale ale libertăţii. TREBUIE rîs de religie si Dumnezeu. TREBUIE să folosim ironia şi sarcasmul. Avem nevoie de caricaturi cu Mahomed şi cu Isus şi cu orice alt idol. Cine insinuează argumentul “respectului” pentru religie justifică asasinatele…

Şi aşa ajungem la campaniile împotriva „bărboşilor” care au „prieteni imaginari”. Campanii cu cuvinte şi caricaturi, dar şi cu falsificări şi minciuni. Dar acestea sunt campanii „bune”, sunt în numele secularizării, secularizare care ştie toată lumea că aduce bunăstare şi civilizaţie.

shutterstock_82952353

 Foto Shutterstock.

Despre ziariştii ucişi în Franţa: adulţii trebuie să îşi asume consecinţele propriilor fapte

Chestiunea este simplă: cei care au făcut caricaturile aşa zise anti-islam trebuiau să se aştepte la un astfel de deznodământ. Amestecul exploziv era gata pregătit: o Franţă plină de tineri musulmani şomeri, neintegraţi în societate, numai buni de recrutat într-o celulă teroristă. O Franţă susţinătoare a secularismului – dar gazdă a unei minorităţi care are prea puţin de-a face cu secularismul. Minoritate religioasă care are de unde să se inspire şi să se finanţeze, nu ca bascii sau bretonii.

Nu vreau să spun că ziariştii ar trebui să se autocenzureze când vine vorba de Islam. Spun că nu ar trebui ca întreaga lume să fie atât de surprinsă şi consternată. Este un război în plină desfăşurare, destul de greu de definit adversarii – însă este război. Iar într-un război oamenii mor.

După ce se termină doliul pentru ziariştii ucişi poate ar fi o idee bună ca francezii (şi în general europenii occidentali) să renunţe la ipocrizie. Adică să îşi închidă o perioadă mai lungă graniţele şi să încerce cel puţin să-i educe în spiritul iluminismului pe musulmanii cu cetăţenie franceză. (O idee şi mai bună ar fi să lase deoparte discursurile cu graniţele nesigure de la estul Uniunii Europene).

Şi că tot vorbim de ipocrizie: îmi place că neo-bezbojnicii găsesc în atentatul de la Paris un nou imbold să înjure tot ce înseamnă credinţă.

shutterstock_135284339

 Foto Shutterstock.

Despre kyokushin, scrisul de mână, învățământ și educație în general

Sensei Sorin Ungureanu de la Brașov (kyokushin, parcă 2 dan) obișnuia să le țină ucenicilor săi scurte discursuri în timp ce aceștia își reveneau în pauzele dintre reprizele de căpăceală. Discursul favorit al senseiului era cel în care compara antrenamentul de karate cu scrisul de mână.

Nimeni nu o să se bată pe stradă folosind formele de kihon, însă kihon-ul e ca scrisul de mână, voi făceți acum bastonașe și cârlige, ca în clasa întâi. Cine făcea bastonașe frumoase, acum scrie frumos.

Și avea dreptate sensei. După sute de mii și milioane de repetări ale mișcărilor în formele fixe ale kihon-ului kyokushin se formează și consolidează memoria musculară a unor mișcări corecte, corpul este transformat într-un mecanism perfect adaptat pentru scopul antrenamentului (lupta) din toate punctele de vedere: respirație, echilibru etc. Principiul este valabil pentru orice sport, dar nu doar pentru sporturi, romanii spuneau repetitio est mater studiorum.

Mi-am adus aminte de sensei Ungureanu toamna trecută, când a început discuția cu țările avansate (Finlanda, SUA) unde elevii nu mai studiază caligrafia, scrisul cursiv sau scrisul de mână, depinde de cine a tradus știrea. Și după ce mi-am amintit de discursul senseiului mi-am dat seama că și reciproca este valabilă: cine nu face exerciții fizice pentru degete nu va scrie frumos. Nu caligrafic, dar frumos.

Revenind: știrea că în alte țări scrisul de mână (cursiv, caligrafic, cum vreți să-i spuneți) va fi scos din programa școlară a stârnit o vie emoție în internetul românesc cu întrebarea obligatorie: noi de ce să nu facem la fel? Cine mai are nevoie de scrisul de mână în epoca tastaturilor și a imprimantelor? Mai bine să învețe copii dactilografia!

Frustrarea și prostia

Avem de-a face cu mai multe chestiuni. În primul rând frustrarea celor care scriu urât și care nu sunt în stare să-și depășească această nemulțumire. Atitudinea asta seamănă cu cea a șchiopilor care s-ar declara geloși pe maratoniști și ar cere să fie amputați toți oamenii, pentru ca mai apoi să mormăie fericiți ”na, mai alergați acum!” Asta este o tendință generală în învățământul public românesc: toți proștii vor diplome. Și cum este greu să obțină toți proștii o diplomă a apărut presiunea pentru scăderea calității și cantității în învățământ. De ce avem nevoie de fizică? La ce ne folosesc matematicile? Chimia este o tâmpenie, mie nu-mi trebuie! Literatura? O abureală! Cam cum ar fi venit un ninja de cartier la sensei Ungureanu și i-ar fi spus: ”eu dau foarte bine cu pumnul, n-am nevoie să învăț tehnici de picior”, asta doar ca să primească două picioare în cap să-și revină puțin din amețeală.

Presiunea vine din mai multe părți: părinții cu corijențe în liceu, copii nemulțumiți că trebuie să muncească și nu în ultimul rând stupiditatea accentuată a celor care iau decizii prin ministere. Și mai presus de toate oamenii nu înțeleg că școala este un mediu concurențial. Sau înțeleg, dar vor să elimine concurența (așa a apărut tâmpenia cu calificativele pentru clasele I-IV, unde nu se mai dau premii ca să nu se simtă proștii deranjați că alții sunt mai deștepți decât ei).

În liceu am fost un elev foarte slab la fizică și chimie. Chestia asta nu m-a deranjat absolut deloc, eram foarte senin și împăcat cu mine însumi: știam că sunt slab pentru că nu învățam. Îmi asumam conștient efectele acțiunii (sau inacțiunii). Nici nu mi-a trecut prin cap să cer eliminarea fizicii din programă pentru că eram eu slab – aveam colegi care se descurcau foarte bine și le plăcea materia. Există o soluție pentru astfel de frustrări: muncești mai mult, sau dacă ești părinte îți pui copilul să muncească mai mult. Concurența este bună, competiția îi separă pe cei buni de cei mai puțin buni. Un sistem de învățământ cu materii puține și ușoare ca să ia toți elevii note mari și să fie fericiți părinții chiar va scoate proști pe bandă rulantă.

Revenind la comparația cu kyokushin-ul: programa unui liceu de cultură generală este un sistem complex în care există interdependențe. Dacă elimini un element riști să dărâmi întreg eșafodajul. Și așa apar avocați geniali care mor curentați în timp ce repară o priză pentru că nu au scos siguranțele mai înainte.

Fetișul tehnologiei

Și totuși, dacă avem imprimante, la ce ne mai trebuie scrisul de mână? Pentru că eventualitatea unei crize energetice majore care să ne lase fără curent electric nu este exclusă. Și pentru că peste 15 ani un hrisov de la Mircea cel Bătrân va fi la fel de citeț ca în ziua de azi, în vreme ce o coală scrisă acum cu pixul, multiplicată la copiator sau scoasă la o imprimantă cu laser ori jet de cerneală va fi ilizibilă. Pentru că hârtia produsă în ziua de azi este de o calitate foarte proastă din punctul de vedere al durabilității, peste 50-60 de ani va deveni casantă și se va face fărâme la cea mai mică atingere. Tehnicile de imprimare cu laser sau jet de cerneală nu sunt făcute să dureze în timp. (Îmi amintesc de indignarea intelectualilor care erau puși să-și înregistreze mașinile de scris la miliție pe vremea lui Ceaușescu, mă amuz că în ziua de azi fabricanții de imprimante se comportă precum miliția comunistă, doar că nu se mai indignează nimeni).

Cuvântul scris este o prelungire a memoriei, iar suporturile de azi ale scrisului sunt mai mult decât efemere. De bună voie intrăm într-o epocă a modificării permanente a istoriei recente. Sunt curios câte ziare online mai oferă arhiva lor completă din anul 2002. Și încă pentru anul 2002 mai avem edițiile tipărite, însă peste 5 ani nu vom mai putea merge la bibliotecă să verificăm edițiile tipărite ale ziarelor din ianuarie 2015.

Varianta europeană a scrisului de mână s-a format în mii de ani și cred că și-a dovedit utilitatea și funcționalitatea până acum. Mie mi se pare că a spune că nu mai avem nevoie de scrisul de mână pentru că avem imprimante este același lucru cu a spune că nu mai avem nevoie de picioare pentru că avem mașini.

shutterstock_174461159

Foto Shutterstock.