Arhiva lunii martie 2015

Cât costa un divorţ cu puţină bigamie la Râmnicu Vâlcea în 1602

Unul dintre sârbii veniţi în Ţara Românească pe vremea lui Mihai Viteazul a trebuit să plătească de două ori sume destul de zdravene pentru a putea scăpa de prima nevastă sârboaică.

Episcopul Efrem al Râmnicului atestă printr-un document din 1602 o poveste destul de încurcată: un anume Mircea Sârbul a cerut ca episcopul să-i dea o carte pentru a fi lăsat „în pace şi slobod de către soţia lui cu numele Raica Sârboaica de peste Dunăre”. Ce se întâmplase? Cu şapte ani în urmă, Raica ajunsese în robie la turci, în vreme ce Mircea Sârbul era în Ţara Românească. Socrul mic, Tudor Sârbul a venit la ginere şi i-a cerut bani pentru eliberarea fiicei şi nepoţilor săi – Mircea Sârbul i-a dat 40.000 de aspri (echivalentul a cca 1,28 kg argint) cu înţelegerea că Raica Sârboaica nu va mai veni în Ţara Românească.

La şapte ani de la înţelegerea asta, Raica şi cu taică-său au venit din nou la Mircea Sârbul pe care l-au găsit însurat cu o altă femeie şi cu alţi trei copii. Raica Sârboica nu a avut pretenţii foarte mari, doar „a spus că nu vrea să stea cu Mircea, ci i-a cerut lui Mircea ca să miluiască pe acei copii (din prima căsătorie) şi să o ierte”. Aşa că Mircea a scos din pungă încă 50.400 aspri (cca 1,6 kg de argint) şi „s-au iertat unul pe altul de a lor bună voie” în faţa episcopului.

Povestea seamănă mai degrabă a şantaj: bietul Mircea avea în faţă perspectiva unui proces de bigamie. Episcopul Efrem menţionează că prima tranzacţie a fost făcută în prezenţa răposatului episcop Teofil – probabil că a existat şi de la acea înţelegere un document care i-a fost de folos. Însă Raica Sârboaica a zis că poate încerca să mai stoarcă nişte bani – şi i-a ieşit.

Nu pot decât să speculez asupra lui Mircea Sârbul: după nume poate fi şi român de la sudul Dunării, numele Mircea nu este foarte întâlnit printre sârbi. În orice caz, era un om cu stare, dacă şi-a permis să plătească aproape 3 kg de argint ca să scape de prima nevastă – posibil să fi fost negustor sau chiar vreo căpetenie în oastea lui Mihai Viteazul. În orice caz, la 1600 era mult mai scump să-ţi scoţi soţia din robia turcească, în jurul anului 1400 un român din Făgăraş a plătit doar 150 g de aur ca să-şi recupereze soţia (povestea integrală aici).

moneda-otomana

DIR B 1601-1610, doc. 83

De ce li se spunea ţiganilor „ciori spurcate”

Înjurătura aşa cum o ştim în ziua de azi şi-a pierdut o parte din încărcătura avută în urmă cu câteva sute de ani. Pe atunci o înjurătură avea alte semnificaţii şi era pedepsită aspru.

Am la îndemână un exemplu de la Braşov din 1725. Un proces verbal de audiere a martorilor din 31 mai 1725 (scris în germană, îl puteţi vedea în fotocopie la sfârşitul articolului) ne arată că Vlad Ţiganul l-a chemat la judecată pe Gheorghe Stoia pentru o serie de insulte. Martorul Dumitru Mucea relata astfel întâmplarea: pe când se afla în centrul Braşovului alături de Vlad Ţiganul, acesta i-a spus lui Gheorghe Stoia să „se ducă după taică-său, că îi merge mai rău ca lui”. La această interpelare ironică, Gheorghe Stoia a răspuns cu un val de înjurături: „să vezi ce-ţi dau, cioară spurcată” şi că „îi fute muma şi tatăl” (notarul sas a adăugat „şi în cur”). Dumitru Mucea a făcut apel la Gheorghe Stoia, spunându-i că părinţii lui au fost oameni cinstiţi (ehrlich) şi că ar trebui să se poarte ca atare, Gheorghe a răspuns cu alte ameninţări.

Alţi doi martori confirmă înjurăturile adresate de Gheorghe Stoia lui Vlad Ţiganul şi adaugă un detaliu suplimentar: Stoia i-ar fi spus lui Vlad Ţiganul că părinţii săi au fost oameni cinstiţi nu „neam de călăi”. Interesantă este alegerea notarului sas, care a notat înjurăturile de la început în limba română, dar acuzaţia că Vlad Ţiganul ar fi „neam de călău” a transcris-o în limba germană.

Spurcăciunea călăilor

În evul mediu, călăii aveau ataşat un puternic stigmat social: erau consideaţi impuri, necuraţi – spurcaţi. Era vorba de o impuritate ritualică, strâns legată de impuritatea biblică din legile lui Moise. Înaintea descoperirii bacteriilor şi viruşilor era în funcţiune un mecanism de protecţie care declara drept impuri oamenii posibil purtători de infecţii (precum femeile la ciclu), iar călăii se calificau pentru această poziţie alături de hingheri sau belitorii de animale moarte. Exista o balanţă: impuritatea meseriei era echilibrată de câştigurile băneşti ridicate.

Însă un călău sau orice om desemnat drept impur (spurcat sau în germană „unrein”) primea imediat şi caracterizarea de „unehrlich” – „necinstit”, ceea ce îl excludea automat din orice breaslă. A fi „neam de călău” însemna în Başovul începutului de secol al XVIII-lea a fi spurcat – unrein şi unehrlich.

Există multe astfel de cazuri care tratează impuritatea ritualică în Braşovul secolului al XVIII-lea: călăul oraşului îşi bate fiul, iar acesta se refugiază în casa unui ţigan – ţiganul respectiv se plânge primăriei că preotul îi cere prea mulţi bani pentru sfinţirea casei devenite „impure”; un ţigan este bătut de călău pe stradă, atingerea bastonului călăului îl face pe ţigan să devină „unrein” – spurcat pentru toţi vecinii săi şi nu îşi mai găseşte de lucru; un pastor din Ghimbav ajută la belirea unei vite moarte – devine spurcat şi îşi pierde slujba.

Ţiganii sunt spurcaţi sau spurcaţii sunt ţigani?

Ţiganii braşoveni apar încă de la primele menţiuni documentare ca hingheri sau călăi ai oraşului. Celelalte meserii care le oferă de lucru ţiganilor: măturători în piaţa mare, reparatori ai canalelor de scurgere de pe străzile oraşului, se ocupau de golitul haznalelor din curţile cetăţenilor; fierari şi cârpaci de încălţări (fără a fi cuprinşi în bresle). Cu excepţia ultimelor două meserii, doar ocupaţii stigmatizate ca spurcate. În vestul Europei meseriile considerate impure (mai ales cea de călău) erau transmise ereditar, din tată-n fiu, ceea ce crea adevărate dinastii de călăi. Acest fenomen împingea impuritatea în beneficiul sau dauna unei singure linii genetice – mai la est, în zona noastră ţiganii au preluat toate aceste ocupaţii impure, atrăgându-şi stigmatul asociat cu ele.

Expresia „cioară spurcată” avea în 1700 o încărcătură diferită faţă de ziua de azi: era considerată mai degrabă o calomnie, nu o injurie. Era o acuzaţie care îi limita acuzatului mai multe drepturi, împingându-l practic în afara societăţii.

1725-05-31

De ce Aferim! este un film foarte prost

În primul rând pentru că este un film ideologizat. Aferim! este un film pretins istoric cu mesaj politic contemporan, nu văd nici o diferenţă faţă de filmele ceauşiste cu ingineri care respectă etica şi morala socialistă.

Probabil pentru acest mesaj ideologic a primit premiul al doilea la Festivalul de film de la Berlin. Dacă chiar ar fi fost un film bun, poate lua premiul întâi. Însă este prost regizat şi prost jucat, nu avea cum să ajungă mai sus de locul al doilea. Firul poveştii este întrerupt de scene înghesuite pentru a completa mesajul ideologic, actorii joacă de parcă au fost obligaţi cu pistolul la ceafă să îşi accepte rolurile. Voci sparte, neconvingătoare. Totuşi, este primul film românesc în care se pot înţelege dialogurile, felicitări celui responsabil de coloana sonoră.

În rest nimic nou: românii au fost nişte brute barbare, ipocrite şi laşe, habotnici acoperiţi de un strat gros de jeg. Este refăcută pe invers seria istorică a lui Sergiu Nicolaescu, de la daci la Al Doilea Război Mondial – Aferim! ne prezintă antecedentele istorice pentru „De ce bat clopotele Mitică?”, „4, 3, 2” şi „După dealuri”. Mă aştept să apară cât de curând la un film biografic cu Ştefan cel Mare, varianta „interzis minorilor”.

Fără să ţină seama de faptul că insistenţa pe mesajul ideologic distruge filmul, în mod automat a fost lăudat de toţi aderenţii corectitudinii politice extreme şi mulţi alţi rătăciţi pe Internet. Substratul ideologic merită un comentariu mai amplu, rămâne să-l fac data viitoare.

AFERIM_layered_28_Ianuarie_domestic