Arhiva etichetelor: apariţia poporului român

Şi dacă albanezii sunt veniţi din România, nu românii din Albania?

Printre notiţele Facebook ale lui Dan Alexe se găseşte una intitulată „Despre legăturile subterane ale românei cu albaneza…” În variantă tipărită, studiul lui Dan Alexe se găseşte în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Bucuresti, Nemira, 2001. Dar să începem cu concluzia:

Evoluţia fonetică similară a latinismelor în română şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică decât prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor acestor două limbi”.

Concluzie la care se ajunge după o amplă demonstraţie, vă las plăcerea să o descoperiţi. O teză uşor eretică. De la Rosler încoace, polemica între maghiari şi români purtată pe terenul lingvisticii şi istoriei are ca temă centrală problema „cine-a fost primu-n Ardeal”. Pentru oamenii de ştiinţă români înrudirea albanezei cu româna a fost o sperietoare maximă – la o primă vedere confirmă teza „poporul român s-a format la sudul Dunării”.

Problema este generată de hărţile întipărite în minţile noastre. România de azi are o formă, aceeaşi formă trebuie s-o fi avut şi întrecut. Se face confuzie între stat şi naţiune – ori naţiunile au putut trăi multă vreme fără stat.

Dan Alexe mai spune ceva: că româna, albaneza, macedoneana şi parţial sârbo-croata fac parte dintr-o „uniune lingvistică balcanică” care împărtăşeşte multe caracteristici morfologice comune. „O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă”, altă frază cheie din argumentaţia lui Dan Alexe.

Pe baza acestor argumente lingvistice mie îmi vine foarte uşor să văd o mare de „proto-români”, parţial păstori semi-nomazi, parţial agricultori sedentari (modelul tradiţional de subzistenţă) care se întindea din munţii Maramureşului până în munţii Pindului. O mulţime de triburi vorbind dialecte înrudite (de unde moştenirea comună a „uniunii lingvistice balcanice”), împărtăşind probabil tradiţii religioase comune, supuse în diferite etape procesului de integrare în Imperiul Roman şi implicit latinizării lingvistice. În acelaşi timp, lipsiţi de organisme politice şi militare comparabile cu ale migratorilor asiatici aceşti proto-români „din Maramureş până-n Pind” au fost fragmentaţi în decursul invaziilor succesive. Ţinta barbarilor era Constantinopolul – iar drumul către acest oraş ocolea munţii Carpaţi (prin Dobrogea sau pe ruta Belgrad-Sofia), de aici cred că a rezultat prezervarea limbii române la nord de Dunăre şi spargerea ei în cioburi la sud de fluviu.

Cred că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de Dunăre (nu sunt primul care o spune, este o teză studiată de mai multă vreme). Ar trebui să nu ne mai fie frică de Rosler, de fapt albanezii au venit din România.