Arhiva etichetelor: bătăliile românilor

Românii n-au câştigat nici o bătălie. Campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării, 1462

Toată lumea ştie că românii nu au câştigat nici o bătălie în evul mediu, că în manuale sunt scrise doar minciuni. E greu cu demitizarea, e greu de explicat de ce şi-au făcut loc în manuale anumite bătălii. Dar să vedem un exemplu limpede: campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării din iarna anului 1462. Ni s-a păstrat scrisoarea voievodului către regele Ungariei Matei Corvin în care este descrisă pe larg această campanie.

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş.Sursa foto

Oştile lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au atacat următoarele localităţi (cifra din paranteze reprezintă numărul turcilor morţi): Obluciţa şi Novoselo (1.350), Silistra (6.840), Orşova (342), Vectrem (840), Turtucaia (630), Marotin (210), Giurgiu (6.414), Novigrad (384), Sviştov (410), Ghighen (1.138), Rahova (1.460). În total: 20.018 turci omorâţi, deşi scrisoarea lui Vlad Ţepeş vorbeşte de 23.884 victime (cel mai probabil diferenţa a apărut în urma unor lupte minore. Catastiful lui Ţepeş se încheie aşa: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi”.

Am refăcut aproximativ traseul acestei campanii a lui Vlad Ţepeş pe Google Maps. Chiar dacă nu respectă drumurile din epocă, oricum imaginea campaniei pe hartă este impresionantă cu traseul ei de aproape 800 de kilometri.

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Scrisoarea către Matei Corvin este datată 11 februarie, fiind scrisă probabil la încheierea luptelor – deci atacurile s-au dat în luna ianuarie. Sursele turceşti spun că oştenii lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au nimicit totul în calea lor. Câţi români au participat la lupte? Izvoarele nu ne spun o cifră exactă, dar ca să aduni de pe câmpul de luptă 6.000 de morţi din partea turcilor cum a fost cazul la Silistra şi Giurgiu bănuiesc că atacatorii trebuie să fi fost în jur de 10-20.000. Şi acum apare întrebarea: ce fel de organizare militară aveau românii în anul 1462 astfel încât să reuşească să acopere prin lupte o distanţă de 800 de kilometri? Cum erau hrăniţi cei 10-20.000 de oameni, unde dormeau? (Nu cred că se puteau baza doar pe jaf, ar fi fost ceva „la noroc”).

Există mai multe dezbateri asupra acestei campanii a lui Vlad Ţepeş, unii susţin că au fost de fapt cel puţin două atacuri separate – dar asta nu micşorează cu nimic meritele campaniei, este vorba de o coordonare şi mai precisă a corpurilor de oaste, mult mai greu de realizat în condiţiile epocii. Imaginaţi-vă că sunteţi oştean de-al lui Vlad Ţepeş în campania din ianuarie 1462, prin zăpadă cu 30-40 de kilograme de armură, scut, sabie şi lance şi aveţi de mers 800 de kilometri, chiar şi călare.

Bătăliile românilor: azi, bătălia de la Rovine

V-am mai spus că mă irită când îi aud pe câte unii care spun că istoria românilor este mincinoasă, că românii nu au câştigat nici o bătălie în istorie. Recomandarea mea este biblioteca, să vedem ce spuneau despre aceste bătălii cei care s-au bătut cu românii. Azi vă propun spre lectură descrierea bătăliei de la Rovine, făcută de cronicarul turc Orudj bin Adil (după „Cronici turceşti privind ţările române”, vol. 1, traduse de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet, p. 48-49). Există încă multe nelămuriri asupra bătăliei de la Rovine dintre voievodul Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid (unde a avut loc, când, dacă nu cumva au fost mai multe bătălii) însă cronicarul turc spune limpede că voievodul a fost păcălit printr-un vicleşug, nu înfrânt în luptă (cum a fost cazul sârbilor, nu cu multă vreme înainte în bătălia de la Kosovo).

Mircea cel Batran

„Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea.

Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni. Când turcii au văzut că oastea ghiaură este numeroasă, cele două oştiri nu s-au despărţit una de alta. Când s-a lăsat noaptea, cele două oştiri s-au separat şi fiecare s-a aşezat în altă parte. Vizirul său, Ali-paşa, a luat în noaptea aceea următoarea măsură: el a pus să se aprindă torţe şi, strângându-se toate cadavrele musulmanilor, a făcut ca ele să fie cărate şi aruncate în apă. Îndeplinind această poruncă până în revărsatul zorilor, n-au lăsat la locul de bătălie leşurile musulmanilor. Când s-a făcut ziuă ei au fugit din acel loc. După ce musulmanii s-au retras, necredinciosul Mircea a trimis un om la locul bătăliei. Când a văzut că nu mai era acolo nimeni, Mircea necredinciosul a venit el însuşi la locul de bătălie şi a văzut zăcând multe cadavre de-ale necredincioşilor, iar dintre ale musulmanilor nu se vedea nici unul. Necredinciosul Mircea a fost cuprins de spaimă şi a zis: „Au murit mulţi necredincioşi”. Apoi şi el a fugit de acolo speriat. Sultanul Baiazid s-a întors cu cinste şi a trecut Dunărea. De la Nicopol el a venit de-a dreptul la Adrianopol. Apoi necredinciosul Mircea, rămânând în neputinţă, s-a împăcat şi, trimiţând haraciul său, s-a supus.”

Alte bătălii ale românilor după descrierile duşmanilor: bătălia de la Posada, bătălia de la Vaslui-Podul Înalt, bătălia de la Călugăreni.

Cronicari turci despre bătălia de la Vaslui (bătălia de la Podul Înalt)

Pe 10 ianuarie 1475 Ştefan cel Mare zdrobea la Vaslui o armată otomană estimată de sursele contemporane cam la 100.000 de soldaţi. Am adunat mai jos câteva descrieri ale acestei bătălii făcute de câţiva cronicari turci contemporani cu evenimentele. Bineînţeles, pentru o înfrângere se găsesc tot felul de motive.

Orudj bin Adil

De acolo, Suleiman paşa, mergând cu oastea aceea în Moldova şi întâlnindu-se cu oastea moldovenească, tare s-au războit. Era o iarnă aspră, cu zile foarte geroase. Oastea turcească era şi obosită, căci tocmai ce îndurase greutăţile expediţiei în Iskenderia. De aceea, neputând ţine piept oştii Moldovei, oastea musulmană a fost înfrântă şi nimicită.

Aşîk Paşa Zade

Într-o zi, pe când turcii şedeau nepăsători şi oastea era puţină şi străină de locuri, acel afurisit simţindu-i nepăsători a venit asupra lor. Mulţi dintre musulmani au murit acolo ca nişte martiri.

Mehmed Neşri

Dar moldoveanul nu s-a supus poruncii sultanului. După aceea, beilerbeiul Hadîm, luând oastea din Rumelia a trecut în Moldova. Acel afurisit, venind pe neaşteptate şi hărţuind oastea islamică, i-a atacat pe turci pe când aceştia umblau ca nişte străini cu ochii legaţi. Mulţi musulmani au murit ca nişte martiri.

Sursa: „Cronici turceşti privind ţările române”, vol. 1, traduse de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet.

Bătălia de la Călugăreni văzută de turci

Foarte mulţi sunt supăraţi pe filmele lui Sergiu Nicolaescu. Doar că bătălia de la Călugăreni din filmul „Mihai Viteazul” seamănă cu descrierile făcute de cronicari turci contemporani cu evenimentele. Aveţi mai jos două fragmente extrase din „Cronici turceşti privind ţările române”, vol. 1, traduse de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet.

Mustafa Selaniki

„Locul pe unde trebuia să treacă oastea islamică era un loc foarte păduros, mlăştinos şi îngust. De aceea, afurisiţii ghiauri, trăgînd foarte mult cu puştile, avangarda oştii islamice s-a îngrămădit spre spate. Astfel, ea a trecut prin foarte multe greutăţi şi necazuri, şi în cele din urmă s-a împrăştiat. Lângă serdarul Sinan-paşa au rămas foarte puţini oameni. Sangeacdarul oştii islamice a trecut în rândul martirilor, iar un altul a fost rănit, dar, cu toate acestea, steagul a fost salvat cu mii de greutăţi. Măria sa serdarul s-a împotmolit în mlaştină şi a scăpat cu mare greutate. Măria sa serdarul a ieşit la mal şi cu ajutorul lui Allah, cei care se risipiseră s-au adunat la un loc, iar oastea afurisiţilor ghiauri a fost împrăştiată şi tunurile lor au fost luate.”

Mehmed bin Mehmed

„După sfatul tuturor au mers trei zile şi la 18 ale lunii mai sus arătate, într-o miercuri, au ajuns în apropiere de podul Călugăreni, care era un loc păduros şi mlăştinos.

În clipa când unii dintre ostaşi se aşezau acolo, iar alţii se pregăteau să se aşeze, a apărut o ceată de ghiauri, semănând cu nişte animale şi au început lupta în apropierea acelei mlaştini. Ei aşezaseră la intrarea în pădure tunuri şi puşcaşi, care au stânjenit mult oastea islamică. De la amiază şi până la chindie s-a dat o mare luptă. Mulţi dintre ei au trecut în rândurile gaziilor şi martirilor. De asemenea şi de la ghiauri au murit mulţi şi s-au dus în iad. Şi luându-se de la ghiauri 12 tunuri, s-a obţinut victoria şi duşmanul a fost respins.”

Românii n-au fost găinile Europei. Bătălia de la Posada din 1330

La Antena 3 duminică după masă, câţiva oameni spuneau că românii n-au făcut nimic în istorie – imi zice un prieten. Vechea poezie: ce bătălii câştigate dom’le? Invenţii comuniste! Bineînţeles, era amintit copios Lucian Boia.

Stai aşa, că nu-i aşa! Treaba cu expertiza lui Lucian Boia am încercat să o lămuresc aici. Cum un blog nu e un loc de dezbateri academice înalte voi încerca să lămuresc povestea asta cu bătăliile punând periodic câte o relatare contemporană despre luptele purtate de români. Astăzi, bătălia de la Posada din anul 1330 dintre Basarab voievodul Valahiei şi regele Ungariei Carol Robert de Anjou, aşa cum este prezentată de Cronica pictată de la Viena (scrisă la 30 de ani de la producerea evenimentului, o copie după originalul cronicii aici) Victorie mai clară decât cea de la Posada mai greu de găsit.

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ (…)

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. (…)

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. (…)

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. (…)

După Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

Ştiu, Neagu Djuvara zice că Basarab era cuman. Însă cronica pictată de la Viena îi spune valah (român). Iar imaginile din Cronica pictată îi arată pe români cu sarici de oaie şi căciuli de miel. Probabil Basarab era strănepot de cuman, însă eu cred că oastea lui era alcătuită din români.