Arhiva etichetelor: Braşov

cruce-la-apus

Cearta popilor români din Braşov de la 1615

În urmă cu 400 de ani a izbucnit un scandal între popa Constantin şi popa Stan de la biserica Sfântul Nicolae din Braşov. N-a fost o ceartă oarecare între doi popi: a fost implicat mitropolitul Teoctist al românilor din Transilvania, Senatul Braşovului, s-a ajuns până la Dieta Transilvaniei şi principele Gabriel Bethlen – iar în momentul culminant al scandalului s-a produs şi o mică răzmeriţă a românilor din Şcheii Braşovului, care se temeau că vor rămâne fără biserică.

Cronica lui Radu Tempea a consemnat conflictul în câteva rânduri:

[blockquote]„După aceea au rămas în locul părintelui Mihail fiu-său popa Constantin, iar măcar că era şi tânăr, tot îi fu a purta grija bisericii. Atunci n-au fost şi alt preot la sfânta biserică şi au luat lângă sine pe popa Stan. Şi puţină vreme au trăit amândoi în pace şi apoi s-a sculat popa Stan să fie mai mare şi întru aceia s-au amestecat lucrurile. Deci văzând cinstitul sfat (Senatul Braşovului) atâta val şi gâlceavă, socotit-au şi au scos pe popa Stan de la biserică şi s-au dus la Făgăraş, de au fost preot la un sat şi moartea lui i-au fost că l-au trăsnit într-o şură, de au ars împreună cu un fiu al lui anume Vasile şi aşa s-au săvârşit ticăloşeşte în anul 1632”.[/blockquote]

Din fericire cronicile saşilor oferă mult mai multe detalii asupra evenimentelor din vara anului 1615 de la Braşov. În realitate, în spatele conflictului se găsea un boier român din Făgăraş, Petru de Recea, fratele lui Ştefan de Recea (mai bine cunoscut drept Fogarasi Istvan, autorul mai multor traduceri religioase din maghiară în română). Miza conflictului: atragerea bisericii româneşti din Şcheii Braşovului în programul de trecere a românilor la confesiunea calvină, un proiect favorit al principelui Gabriel Bethlen. Am pregătit pentru Magazin istoric un articol cu toate detaliile scandalului, va apărea în luna iulie.

De ce au murit românii în Primul Război Mondial?

În prim plan, un ofiţer al monarhiei chezaro-crăieşti rânjeşte plin de mulţumire către aparatul de fotografiat. Cu mâinile în buzunarele mantalei şi cizmele lustruite de să-şi răsucească mustaţa în ele, triumfătorul oştean k.u.k. stă lângă un morman de cadavre ale soldaţilor români din Regimentul 45 Vlaşca. La marginea drumului de la Bartolomeu, lângă Braşov, într-o îngrămădeală nedefinită de braţe, trunchiuri şi picioare se iţesc ici şi colo câteva capete tunse scurt, cu feţele acoperite de sânge închegat. De-a lungul drumului se înşiră doamne elegante din societatea înaltă a Braşovului, venite să se bucure de spectacolul oferit de mormanul de cadavre valahe. Instantaneul a imortalizat hainele de sărbătoare ale braşovencelor la 1916: pălării cu flori şi pene, taioare pe talie, săculeţe de mână, fuste şi rochii până la gleznă. Sunt mulţumite, valahii au fost zdrobiţi, văd asta cu ochii lor. În stânga, în plan secund, câţiva prizonieri români, fără centiroane şi cu vestoanele descheiate, sapă groapa comună pentru camarazii morţi.

Imagine Art Historia, unde găsiţi mai multe detalii despre masacrul de la Bartolomeu.

Imagine Art Historia, unde găsiţi mai multe detalii despre masacrul de la Bartolomeu.

În 1916 România a mobilizat 750.000 de bărbaţi dintre care 535.706 au fost ucişi, răniţi, luaţi prizonieri sau au dispărut.Asta plasează România pe locul al optulea după Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Italia şi Turcia (înaintea Statelor Unite, Bulgariei, Serbiei, Greciei etc. detalii aici).

Un procent de 10% dintre români au plecat la luptă, iar dintre aceştia 71% au fost victimele războiului. La acest număr mai trebuie adăugaţi şi cei 200.000 de civili morţi în urma epidemiei de tifos. Se poate spune orice, dar până la urmă România a plătit cu foarte mult sânge pentru Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

La 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, preşedintele Traian Băsescu îşi dă seama că rezerviştii români nu mai pot fi mobilizaţi „în caz de ceva” – pentru că sunt plecaţi în mare parte în lumea largă. Băsescu nu o spune, dar istoricul Marius Diaconescu nu se sfieşte să arate că „în caz de ceva” există foarte puţine motive pentru ca românii să moară pentru ţara lor (aici). De fapt problema este dacă românii mai consideră România ca fiind ţara lor. Marius Diaconescu deplânge lipsa „valorilor” capabile să-i mobilizeze pe români „în caz de ceva”. După 25 de ani de „demitizare” = distrugerea tuturor simbolurilor naţionale este absolut natural să dispară orice fel de ataşament faţă de statul român confundat în acest moment cu clasa politică ticăloasă care ne conduce.

The childhood and youth of Vlad the Impaler. An Imperial Rape

The first written proof of the existence of Vlad the Impaler dates back to 1432. His father, Vlad Dracul was proud to mention the existence of „my first born sons Mircea and Vladul” in a document conferring fiscal exemptions for some Romanian noblemen in Făgăraş. In 1439 Vlad Dracul had a third son, Radu, also included in official documents.

Vlad the Impaler

How old must have been Vlad the Impaler in 1432? Most probably an infant at that time. His father was about forty and was fighting his brother Alexandru Aldea for the throne of Wallachia. The politics of the time were harsh and brutal and brothers often contended for the throne of their father. Being a ruler of Wallachia during the 15th century was a tricky business: one had to carefully balance between the Kingdom of Hungary and the Ottoman Empire, choosing and switching sides being a common recurrence. The concept of neutrality was still to be invented and there was no lack of princes willing to risk their lives for a crown.

Prisoner at an early age

Born in Sighişoara around 1430, Vlad the Impaler had the usual childhood of a prince raised to rule, sharing at the same time the dangers of this position. In 1442 Vlad Dracul was asked by Sultan Murad the Great to present his homage and was imprisoned in Gallipoli fortress, while his sons Vlad and Radu („not of age” according to a Turkish chronicler) were sent to Egrigoz fortress in Anatolia. Vlad Dracul’s oldest son Mircea most probably found refuge in Transylvania. In 1443 Vlad Dracul was allowed by the Sultan to rule again Wallachia under the condition to remain faithful to the Ottoman Empire, while his children stayed „in service of the Sultan Court”, basically hostages guaranteeing the good conduct of their father. I almost felt the pain of Vlad Dracul in a letter to the Senate of Braşov in 1444, writing „I left my little children to be slaughtered for the peace of Christians”. It seems that Vlad Dracul considered his two younger sons as dead and had no refrain in sending his oldest son Mircea to take part along a few thousands knights in the battle of Varna. During the winter of 1447 Vlad Dracul was killed by the regent of Hungary John Hunyadi who suspected him of siding with the Ottomans. During the battles of this time, his oldest son Mircea was captured, first blinded and then buried alive by the citizens of Târgovişte. In the end it proved to be safer for Vlad the Impaler and his brother Radu to be hostages.

The Imperial Rape

Life for high born hostages at the court of the Sultans was not that hard – except for the permanent danger of being killed in case the father did not behave. At the same time those hostages were regarded as possible replacements for ruling the vassal countries. In all other respects a hostage prince would have a luxurious life and be educated for a military and ruling career. There are no references on the life of Vlad the Impaler at the court of Sultans, but the contemporary Greek historian Laonic Chalkokondiles tells us a story regarding his brother Radu, happened around 1451-1452:

(…) The Emperor had with him the brother of Vlad, son of Dracul, and was his favourite, living with him. And so it happened that when he began to rule, the Emperor wanted to have a relation with this boy that almost killed him. Because he liked the boy, he invited him to parties and raised the cup with lust asking him into his bedchamber. And the boy was taken by surprise to see the Emperor rushing on him for such a thing and stood against it and did not concede to the Emperor’s craving. But the Emperor kissed him against his will and the boy sheathed a dagger and cut the Emperor’s thigh and then ran away. The doctors healed the Emperor’s wound. And the boy climbed a tree nearby and stayed hidden. Only after the Emperor left, the boy descended and walked away and then came back to the court and again he was the Emperor’s favourite. (…)

It’s not clear if Radu became in the end Mehmed the Conqueror‘s lover – most probably he did. The sharp tongued Romanians nicknamed Radu „the Handsome”, an ironic reference to his past as the Sultan’s favourite. (Radu the Handsome got eventually married to a Serbian princess and had a daughter that married the ruler of Moldova, Stephen the Great). One cannot refrain to speculate what the history would have been if Radu the Handsome had managed a deeper cut into Mehmed the Conqueror’s thigh – perhaps Constantinople would have had a chance against the Ottomans.

First time without luck

Even if we have no such details about the life of Vlad the Impaler at the Sultan’s court we can assume that he shared the life of other noble youngsters. Probably he trained intensely as he would later prove to be a capable military leader, probably he studied a little since he was fluent in Turkish and Latin. Life among though Turkish officers, with harsh punishments and a keen sense of duty moulded Vlad the Impaler into more of a commander and less of a politician.

He had his first chance to rule Wallachia in 1448. According to a Janissary officer of Serbian origin:

„Hearing of the death of the Wallachian prince, the Turkish Emperor bestowed gifts upon his oldest son: money, horses, jewellery, tents as fit for a ruler and sent him in Wallachia to rule instead of his father under the condition that he should pay homage every year and pay tribute as his father. And the second son, this one’s brother, the Emperor kept at his court”.

It is not known why Vlad the Impaler did not succeed to retain his throne in 1448. Vladislav II, a distant cousin, managed to chase away the younger pretender and rule Wallachia until 1456.

A fugitive and a pretender

Vlad the Impaler was forced to seek refuge in Moldova, at the court of his uncle on his mother’s side, Bogdan II. He remained here until 1451, the year when his uncle lost his life. In February 1452 Vlad the Impaler was in Transylvania trying hard to gather an army to invade again Wallachia and regain his father’s throne. John Hunyadi, the killer of his father, sent a letter around this time to the Senate of Braşov asking the city not to provide any kind of support for Vlad the Impaler who without his „knowledge and permission” tried to invade Wallachia. The senators of Braşov were asked to capture Vlad the Impaler if possible and send him back to Moldova. In September same year, Vladislav II was furious because the city of Braşov was helping his enemy – Vlad the Impaler. Even they were cousins sharing the same great-grandfather, Vladislav II had no restrain in sending assassins to kill Vlad. We have no detailed reference on this, only that two Hungarian noblemen from Transylvania – Gereb de Wingart and Nicolaus de Vizacna – attacked Vlad the Impaler in the town of Geoagiu with the intention to take his life „out of love for Vladislav”. Maybe Vlad the Impaler crossed his sword with those of the assassins, all we know for sure is that he kept his life.

John Hunyadi

John Hunyadi

Somehow the young prince managed to become part of John Hunyadi’s court and was mentioned as such accompanying him through Hungary. During the summer of 1456 John Hunyadi appointed Vlad the Impaler as the commander of the military forces in southern Transylvania. While Hunyadi marched to his death at Belgrade, Vlad the Impaler made a sudden move and crossed the mountains into Wallachia. He managed to capture Vladislav II in the town of Târşor and put him under the sword: after many years of wandering he got his prize – the crown of Wallachia.

The youth of a medieval prince

Born in Sighişoara, Vlad the Impaler had a tumultuous childhood and youth, partly in Wallachia, then in Anatolia following the Sultan’s court, turned back to Wallachia, compelled to seek refuge in Moldova and then in Transylvania, afterwards in Hungary. He must have become aware of the perils of his stature as a prince, having his father beheaded and his older brother buried alive. He must have understood some of the brutal politics of his time, being forced to seek refuge and support from John Hunyadi, the killer of his own father. Beginning with the first attempt to regain the throne in 1448 until 1456 Vlad the Impaler was constantly up in the saddle, probably sword in hand most of the time. His reign would be one to travel over the centuries.

[wysija_form id=”6″]

Confrerii şi societăţi mai mult sau mai puţin secrete în Braşovul medieval

Dezvăluirile cutremurătoare ale lui Eftimie despre masonerie mi-au amintit de câteva chestiuni legate de subiectul societăţilor secrete din Braşovul medieval.

Primul astfel de exemplu este cel al Heiligleichnams-Bruderschaft sau Confraternitate Corporis Christi, o confrerie apărută cândva în secolul al XIV-lea (la Sibiu este atestată o confrerie cu acelaşi nume în 1372). Această Heiligleichnams-Bruderschaft era o asociaţie alcătuită din laici de frunte ai oraşului, un fel de ambreiaj între biserică şi comunitate. Membrii acestei confrerii se ocupau de organizarea procesiunii Corpus Christi (la care participau direct, se implicau şi în alte procesiuni religioase), se îngrijeau de altarele din Biserica Neagră, aveau în grijă bolnavii şi săracii oraşului ca şi străinii ajunşi la Braşov. Confreria deţinea mai multe proprietăţi şi venituri pe care şi le administra singură.

De altfel majoritatea detaliilor pe care le ştim despre această confrerie provin din documentele de proprietate păstrate. Plebanul Thomas, cel care a început construirea Bisericii Negre în 1383, a donat în 1413 confreriei Heiligleichnam, împreună cu vărul său Anthonius, o parte din proprietatea sa asupra satelor Tohan şi Zărneşti. Cheltuielile pentru construirea Bisericii Negre au fost administrate de confrerie, care treptat a acumulat din donaţii aproape în întregime satele Tohan şi Zărneşti, ceea ce a dus la o mulţime de procese cu unii moştenitori nemulţumiţi (procese judecate de Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin). Încă un detaliu: cartierul Braşovului vechi în care se găseşte Biserica Neagră purta numele de Corpus Christi. După ce saşii braşoveni au trecut de partea Reformei în 1542 confreria Heiligleichnam a dispărut ori s-a transformat în altceva, nu am reuşit să aflu mai multe (satele Tohan şi Zărneşti au devenit proprietăţi ale oraşului).

Masoneria se pare că a apărut la Braşov în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Judele primar al oraşului avea un registru scris în jurul anului 1740 în care erau trecute jurămintele tuturor funcţionarilor oraşului. Când îşi prelua omul funcţia trebuia să jure că va fi credincios Braşovului, după care urma o înşiruire a sarcinilor sale. Toate jurămintele sunt scrise de aceeaşi mână, însă ulterior a fost adăugată o frază, cu alt scris, prin care funcţionarii jurau că nu au făcut şi nu vor face parte din nici un fel de societate secretă. Cel mai probabil fraza a fost adăugată după 1740 şi se referea la masonerie, deci putem bănui că în această perioadă apăruse la Braşov o primă lojă masonică.

Şi nu în ultimul rând trebuie menţionaţi junii Braşovului. O confrerie iniţiatică şi militară, peste care s-au suprapus ritualurile bisericii ortodoxe. Documentele referitoare la junii Braşovului (din ce ştiu eu) încep să apară târziu, în secolul al XIX-lea, însă compoziţia ritualului, elementele militare şi iniţiatice îl plasează mult mai înainte de această epocă.

Gregorius Moler, un pictor renascentist uitat din Braşov

De la Gregorius Moler ne-a rămas un singur tablou: portretul judelui Lucas Hirscher, realizat în 1535. Cu siguranţă nu este o capodoperă la nivelul celor contemporane, însă nici nu este cu mult mai prejos.

Judele Braşovului Lucas Hirscher

Judele Braşovului Lucas Hirscher. Sursa foto

Gregorius Moler a pictat mult mai mult, însă operele sale au fost distruse de-a lungul timpului. El a fost cel care a împodobit cu o frescă sala mare a cetăţii Bran în anul 1535, n-am reuşit să aflu cine şi când a decis „curăţarea” pereţilor. Tot Gregorius Moler a pictat în 1536 principalele porţi ale oraşului Braşov: frontispiciul Porţii Portica (intrarea din strada Republicii de azi) a fost decorat cu o frescă prezentând scene din Vechiul Testament, iar pe zidul bastionului de la Poarta Vămii (intrarea pe strada Mureşenilor de azi) a pictat portretul împăratului Sigismund, cel care în 1395 a permis Braşovului să se fortifice. Din păcate Poarta Portica a fost demolată în 1857 după ce fusese afectată de un cutremur în 1802, iar Poarta Vămii a fost demolată în 1836, fiind avariată de un cutremur în 1738. Nu ştiu dacă există pe undeva copii ale frescelor lui Gregorius Moler de pe aceste clădiri, dar dacă ar fi fost salvate azi cu siguranţă puteau avea un loc de cinste în orice muzeu al lumii.

Documentele din arhivele Braşovului aruncă unele raze de lumină asupra acestui pictor renascentist de la Braşov. Ştim că din 1520 apare în listele de meşteri ale breslei tâmplarilor (pictorii şi sculptorii făceau parte din această breaslă). La scurtă vreme, în 1525 este cooptat în rândurile Centumviratului braşovean (o instituţie locală, 100 de reprezentanţi aleşi pe viaţă ai locuitorilor oraşului, dar şi din târgurile şi satele dependente de oraş, din rândurile lor erau aleşi anual 12 senatori, care la rândul lor îl alegeau dintre ei pe judele-primar). Trebuie că Gregorius Moler era destul de bogat şi influent ca să fie ales în rândurile centumvirilor braşoveni – de asemenea avea cel puţin 30-35 de ani la data alegerii, era însurat şi proprietarul unei case în oraş. Mai ştim că în 1540 a fost ales şi staroste al breslei tâmplarilor, aici încheindu-se cariera lui publică, iar în 1553 a murit, cel mai probabil în jurul vârstei de 60 de ani.

Mai veselă este povestea veniturilor lui Gregorius Moler, care câştiga cei mai mulţi bani nu din pictura de portrete şi fresce – pentru care evident era foarte înzestrat – ci din tot felul de alte activităţi. Tot el a fost cel care a pictat cadranele ceasurilor din turnurile de la Poarta Portica, Biserica Neagră şi Casa Sfatului (nu ştiu să vă spun dacă ce se mai vede din aceste cadrane la Braşov chiar sunt originalele lui Gregorius Moler restaurate), dar şi porţile propriu-zise de lemn care permiteau accesul în oraş. Pictorul braşovean mai împodobea scuturi, lănci şi tunuri. Era faimos în întreaga regiune şi a fost chemat să lucreze (nu ştim exact ce) pentru voievodul Petru Rareş din Moldova, dar şi pentru voievodul Mircea Ciobanul al Ţării Româneşti (le va fi făcut şi lor portrete? sau le-a pictat scuturi, lănci şi tunuri?) Pentru frescele de la Poarta Portica şi de la Poarta Vămii Gregorius Moler a fost răsplătit de oraşul Braşov cu 22 de florini. Însă voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya l-a plătit cu 80 de florini doar pentru pictarea unui steag, iar pentru pictarea şi aurirea unei trăsuri, acelaşi voievod l-a răsplătit pe Gregorius cu 150 de florini. Tunning, cum ar veni.

Diferenţa dintre ţigani şi români, exemplul Braşovului

De mai mulţi ani încerc să înţeleg de ce românii din Braşov au pornit pe un drum, iar ţiganii din acelaşi oraş pe altul. La o primă vedere ambele comunităţi au intrat în istorie cu şanse aproximativ egale, dar au sfârşit diferit. De mai mulţi ani studiez istoria ţiganilor braşoveni şi încerc să înţeleg de unde a apărut această diferenţă.

Corporatismul medieval

Ţiganii şi românii din Braşov au avut în evul mediu un statut asemănător: parte dintre ei iobagi, parte oameni liberi, nici unii nu aveau drepturi cetăţeneşti, erau excluşi de la deciziile politice. Pentru tot evul mediu ambele comunităţi s-au confruntat cu măsuri de excludere economică. Iniţial ţiganii puteau practica tot felul de meşteşuguri (fierărie, cizmărie, zidărie) plus din rândurile lor erau recrutaţi călăii, hingherii şi temnicerii oraşului (meserii bine plătite, dar care aveau ataşat stigmatul social al impurităţii). Dintre ţigani erau recrutaţi şi cioclii pe timp de ciumă, dar în această „breaslă” intrau şi români şi saşi şi unguri (aici mai degrabă era vorba de imunitatea dobândită în faţa bolii, nu de originile etnice sau sociale).

Intrarea în breslele saşilor era blocată şi pentru români şi pentru ţigani. Iniţial condiţia de intrare în breaslă era să fii „ehrlich und ehelich” (onorabil şi provenit dintr-o căsătorie legitimă, erau excluşi iobagii, impurii, cei lipsiţi de cetăţenie, copii din flori). Mai prin secolele XVI-XVII statutele breslelor braşovene îi exclud explicit pe unguri, se declanşează conflicte cu breslele ungureşti considerate inferioare. Ţiganii şi românii nu sunt excluşi din bresle explicit, dar nici nu apar menţionaţi ca membri.

În ciuda acestui fapt, în secolele XV-XVI-XVII fierarii ţigani din Braşov cunosc o perioadă de prosperitate, primesc numeroase comenzi din partea primăriei oraşului (în general pentru lucrări publice) cot la cot cu fierarii saşi. În secolul al XVIII lea începe o excludere masivă a fierarilor ţigani: apar numeroase procese cu breselele saşilor prin care ţiganilor li se limitează dreptul de a practica fierăria şi cizmăria. Tot în aceeaşi perioadă încep şi excluderile românilor: cojocarilor şi măcelarilor români li se impun limitări din ce în ce mai stricte în ceea ce priveşte cantităţile de mărfuri prelucrate şi perioadele de timp în care le puteau scoate la vânzare.

Unii se ridică, alţii se coboară

Până aici istoria ţiganilor şi românilor din Braşov este asemănătoare, din secolul al XIX lea se produce o „explozie” a românilor braşoveni. Gazeta de Transilvania, George Bariţ, Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te române!, Gimnaziul românesc, Andrei Şaguna, Anton Pann, Sextil Puşcariu, societatea ASTRA, casina română etc.

Românii din Braşov se ridică brusc în secolul al XIX lea, de la statutul de iobagi lipsiţi de drepturi economice şi politice, toleraţi din punct de vedere religios şi politic, la statutul unei „minorităţi” (minoritate în imperiu, de fapt românii reclamau drepturile unei majorităţi în principatul Transilvaniei) care îşi cerea drepturile şi declanşa o luptă care în mai puţin de un secol avea să ajungă la victorie.

În paralel ţiganii braşoveni se afundă la nivelurile de jos ale societăţii. Am identificat în arhivele braşovene două documente interesante despre ţigani. Primul, de pe la 1780 parcă, semnat de un conte Teleki, este un raport care propunea un plan de deportare cu ajutorul armatei austriece a tuturor ţiganilor din Transilvania, care urmau să fie trimişi în Valahia şi Moldova. Al doilea document este o analiză sociologică in nuce de la 1802 a şefului poliţiei Braşovului referitor la comunitatea de ţigani a oraşului. Cu o viziune profund umanistă, poliţaiul constata sărăcia, lipsa de igienă, lipsa educaţiei şi a oricăror perspective pentru comunitatea ţiganilor. Cele două documente conţin esenţa tratamentelor aplicate ţiganilor în secolele XX şi XXI: măsuri extreme de „eliminare a problemei” sau integrarea forţată pe mecanismul „şcoală, muncă şi săpun” (am scris aici mai multe despre terţul exclus în problema ţiganilor).

De ce?

Explicaţii sunt mai multe. În primul rând biserica: românii din Braşov au avut biserică proprie, iar preoţii din Şchei au făcut mult mai mult decât să bolborosească slove. Şi aici ajungem la al doilea element: scrisul. Preoţii din Şchei ştiau să scrie şi îi învăţau şi pe alţii, preoţii din Şchei erau folosiţi de saşi pentru corespondenţa diplomatică cu voievozii din Moldova şi Valahia. Să nu uităm de diaconul Coresi şi tiparniţa lui de la Braşov. Mai mult, în secolul al XVIII lea românii îşi ridică o şcoală (unul din promotorii şcolii româneşti a fost Ilie Birt, vezi aici o parte din povestea lui, scrisă mai vesel). Apoi vine negoţul românilor braşoveni cu restul românilor din voievodate şi sprijinul reciproc. Nu în ultimul rând vin „grecii” stabiliţi în secolul XVIII la Braşov (în realitate aromâni sud-dunăreni care au preluat în forţă comerţul pe ruta Viena – Istanbul). Nu trebuie ignorată nici Biserica greco-catolică, furnizoare de intelectuali capabili să ducă o luptă pe termen lung. Dar nu în ultimul rând cred că românii au vrut.

P.S. Comentariile rasiste dispar fără drept de apel.

La Braşov se face plajă şi grătare pe oase medievale

Deluşorul din faţa spitalului judeţean din Braşov era (este?) unul din locurile preferate de plajă, grătare şi lupte de câini. Doar că în perioada medievală acolo a funcţionat şi principalul loc de execuţie al oraşului, iar executaţii nu erau îngropaţi în cimitire, ci la locul de execuţie. Dacă îmi amintesc bine expresia exactă dintr-un document spunea că executatul să fie înmormântat „in der Mist bey dem Galgenberg” – „în gunoiul de pe Dealul Furcilor”.

Pe vremea când cercetam la Arhivele Naţionale din Braşov chestiuni legate de ţigani (din rândurile cărora erau aleşi călăii) aveam o mare problemă în identificarea locului numit în documente Galgenberg – Dealul Furcilor sau Dealul Spânzurătorilor. Cei care scriau pe la 1600-1700 despre execuţii credeau că toată lumea ştie unde e dealul ăsta. Rezolvarea a venit într-o bună zi când Bogdan Popovici (un arhivist de forţă, are blog aici) mi-a arătat registrul cu loturile de casă de la 1780. Registru care avea şi o hartă, hartă pe care scria mare şi clar „Galgenberg”, iar pentru a îndepărta orice urmă de îndoială era desenată şi o ţeapă cu roată şi un cap înfipt în ea. Pe vremea aceea nu aveam aparat de fotografiat digital şi copiile de pe documente se obţineau destul de greu, aşa că nu am să vă arăt imaginea. Din nou, dacă îmi amintesc bine, lângă ţeapa cu cap era desenată şi o căsuţă – casa călăului, considerat persoană impură care nu putea să trăiască în interiorul comunităţii.

Bogdan Popovici a prezentat la un moment dat în presa locală din Braşov povestea braşovenilor care fac plajă şi grătare pe dealul din faţa spitalului judeţean, iar sub ei se găsesc oasele decapitaţilor, traşilor pe roată, spânzuraţilor şi traşilor în ţeapă în perioada medievală.

În Braşovul medieval existau mai multe locuri de execuţie. Crimele importante erau pedepsite în piaţa centrală sau la porţile oraşului. Tot în faţa porţilor oraşului erau arse pe rug vrăjitoarele. Dealul Furcilor era folosit pentru criminalii obişnuiţi. Prin 1780 spânzurătoarea din lemn de aici a fost înlocuită cu o spânzurătoare de piatră – iar primul client a fost chiar meşterul zidar care a ridicat-o, cel puţin aşa zice legenda. Spânzurătoarea de piatră a fost dărâmtă în jurul anului 1850 (datele le dau din memorie, nu sunt foarte precise) când s-a renunţat la pedepsele medievale şi condamnaţii la moarte au început să fie executaţi prin împuşcare.

Pe locul unde se găseşte acum hotelul Aro a existat un Zwinger (zid dublu) în spaţiul căruia erau înmormântaţi executaţii de rang înalt (locului i se spunea Kopfgartel – „grădiniţa capetelor”). Nu ştiu ce s-a întâmplat când au fost turnate fundaţiile hotelului Aro şi au fost descoperite osemintele (ar fi o idee să fie cercetată presa contemporană), însă sper ca autorităţile locale braşovene să nu se mire prea tare dacă vor da de oase când se vor apuca de lucrări pe dealul din faţa spitalului judeţean.