Arhiva etichetelor: Braşovul medieval

Confrerii şi societăţi mai mult sau mai puţin secrete în Braşovul medieval

Dezvăluirile cutremurătoare ale lui Eftimie despre masonerie mi-au amintit de câteva chestiuni legate de subiectul societăţilor secrete din Braşovul medieval.

Primul astfel de exemplu este cel al Heiligleichnams-Bruderschaft sau Confraternitate Corporis Christi, o confrerie apărută cândva în secolul al XIV-lea (la Sibiu este atestată o confrerie cu acelaşi nume în 1372). Această Heiligleichnams-Bruderschaft era o asociaţie alcătuită din laici de frunte ai oraşului, un fel de ambreiaj între biserică şi comunitate. Membrii acestei confrerii se ocupau de organizarea procesiunii Corpus Christi (la care participau direct, se implicau şi în alte procesiuni religioase), se îngrijeau de altarele din Biserica Neagră, aveau în grijă bolnavii şi săracii oraşului ca şi străinii ajunşi la Braşov. Confreria deţinea mai multe proprietăţi şi venituri pe care şi le administra singură.

De altfel majoritatea detaliilor pe care le ştim despre această confrerie provin din documentele de proprietate păstrate. Plebanul Thomas, cel care a început construirea Bisericii Negre în 1383, a donat în 1413 confreriei Heiligleichnam, împreună cu vărul său Anthonius, o parte din proprietatea sa asupra satelor Tohan şi Zărneşti. Cheltuielile pentru construirea Bisericii Negre au fost administrate de confrerie, care treptat a acumulat din donaţii aproape în întregime satele Tohan şi Zărneşti, ceea ce a dus la o mulţime de procese cu unii moştenitori nemulţumiţi (procese judecate de Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin). Încă un detaliu: cartierul Braşovului vechi în care se găseşte Biserica Neagră purta numele de Corpus Christi. După ce saşii braşoveni au trecut de partea Reformei în 1542 confreria Heiligleichnam a dispărut ori s-a transformat în altceva, nu am reuşit să aflu mai multe (satele Tohan şi Zărneşti au devenit proprietăţi ale oraşului).

Masoneria se pare că a apărut la Braşov în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Judele primar al oraşului avea un registru scris în jurul anului 1740 în care erau trecute jurămintele tuturor funcţionarilor oraşului. Când îşi prelua omul funcţia trebuia să jure că va fi credincios Braşovului, după care urma o înşiruire a sarcinilor sale. Toate jurămintele sunt scrise de aceeaşi mână, însă ulterior a fost adăugată o frază, cu alt scris, prin care funcţionarii jurau că nu au făcut şi nu vor face parte din nici un fel de societate secretă. Cel mai probabil fraza a fost adăugată după 1740 şi se referea la masonerie, deci putem bănui că în această perioadă apăruse la Braşov o primă lojă masonică.

Şi nu în ultimul rând trebuie menţionaţi junii Braşovului. O confrerie iniţiatică şi militară, peste care s-au suprapus ritualurile bisericii ortodoxe. Documentele referitoare la junii Braşovului (din ce ştiu eu) încep să apară târziu, în secolul al XIX-lea, însă compoziţia ritualului, elementele militare şi iniţiatice îl plasează mult mai înainte de această epocă.

Dedesubturile unei tranzacţii medievale româneşti: reţele umane şi metode de asigurare

moneda-otomana

Este o poveste concentrată într-o scrisorică de câteva rânduri, redactată în slavonă la Câmpulung, cândva în secolul al XV-lea, o scrisorică care ne dezvăluie multe taine ale evului mediu românesc. Puteţi citi textul acestei misive în rândurile ce urmează:

Scrie Turcul vouă pârgarilor din Braşov. Aici vă dau spre ştire despre afacerea ce am avut cu omul vostru, anume Şterca din Făgăraş, când ne-am învoit noi amândoi ca să-i aduc eu femeia din Nicopole, iar el mi-a dat mie 40 florini, iar soroc noi am pus peste o lună: dacă lui nu-i voi aduce femeia peste o lună, apoi el să-şi ia florini 40 de la Talabă. Doar aceasta o ştie Şterca bine, că-mi este dator şi Talabă, că i-am scos capul şi femeia şi copii de la turci. Iar când ne-am învoit Rădilă nu era acolo şi nu-mi este dator cu nimica şi eu lui cu nimica, pe sufletul meu şi pe credinţa mea şi pe legea mea. Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc. Şi iarăşi noi câmpulungenii suntem martori că Rădilă n-are nici o treabă cu aceşti oameni. Şi Dumnezeu să vă bucure. [Data ilizibilă]

(Grigore Tocilescu, Documente istorice slavo române, doc. 458)

Ne aflăm în mijlocul unui proces de rezolvare a unei drame comune în evul mediu. Cel mai probabil femeia lui Şterca din Făgăraş a fost luată roabă într-una din numeroasele incursiuni ale otomanilor în Transilvania, iar omul a plecat să îşi recupereze nevasta. L-a găsit la Câmpulung pe un negustor otoman poreclit Turcul, dispus să intermedieze eliberarea din robie a femeii. Turcul nu era la prima astfel de acţiune: îl mai eliberase din robie pe Talabă din Câmpulung, alături de soţia şi copii acestuia. Iar Talabă din Câmpulung este garantul tranzacţiei: Şterca din Făgăraş i-a dat Turcului 40 de florini preţul răscumpărării, bani pe care şi-i putea recupera în cazul unui eşec al eliberării de la Talabă (care probabil îi era dator Turcului această sumă de bani sau una mai mare).

Martori la această înţelegere sunt „câmpulungenii” – cu siguranţă este vorba de locuitori de vază ai oraşului, deşi nu sunt pomeniţi. În document mai apare şi un misterios Rădilă – probabil un alt intermediar al eliberărilor de robi (cu siguranţă din zona Făgăraşului şi a Braşovului fuseseră robiţi mai mulţi oameni) – despre care se spune apăsat că nu are nimic de-a face cu această înţelegere.

Adresanţii acestei scrisori sunt pârgarii Braşovului (cei 12 senatori care conduceau oraşul), chestie care este în legătură cu declaraţia „Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc”. Aceasta este o măsură de precauţie pentru cazul în care Talabă ar fi refuzat să-i înapoieze lui Şterca din Făgăraş cei 40 de florini – înţelegerea fiind încheiată în Ţara Românească, singurul în măsură să judece încălcările ei era voievodul ţării. Pârgarii braşoveni trebuiau să ştie de înţelegere şi prevederile ei tocmai pentru că obişnuiau să intervină pe lângă voievozii Ţării Româneşti pentru rezolvarea conflictelor juridice (iar cuvântul senatorilor braşoveni avea greutate la curtea domnească). Suma de 40 de florini era una mare, reprezenta 140 de grame de aur şi cu aceşti bani puteau fi cumpăraţi 60 de porci sau 4 boi – Şterca din Făgăraş nu era un oarecare, cel mai probabil era un boiernaş din zonă (poate s-a aflat chiar la oaste atunci când i-a fost robită nevasta).

Avem astfel o încrengătură complexă, desfăşurată pe o distanţă de 320 de kilometri de la Făgăraş la Nicopole (conform şoselelor actuale!) în care sunt implicaţi un negustor turc iscusit (a ajuns până la Câmpulung la scurtă vreme după încheierea unui război şi beneficia de încrederea locuitorilor oraşului pe care îi ajutase şi mai înainte, plus că negocierile cu militarii otomani de la Nicopole nu erau tocmai uşoare), un boiernaş făgărăşan plecat să-şi găsească nevasta robită şi un (probabil) negustor român din Câmpulung. Mi se par fascinante mecanismele de asigurare şi de ducere a negocierilor, extrem de bine puse la punct în lipsa unor legi şi principii de drept sofisticate, un sistem în care conta cuvântul omului, dar fiecare ştia să se pună la adăpost şi să obţină garanţii.

Nu ştim cum s-a terminat povestea nevestei lui Şterca din Făgăraş, eu cred că a fost o tranzacţie reuşită: până la urmă Turcul avea de recuperat bani de la Talabă din Câmpulung şi sigur vroia să mai facă şi alte afaceri.

P.S. O altă variantă a acestei poveşti am publicat-o aici.

Gregorius Moler, un pictor renascentist uitat din Braşov

De la Gregorius Moler ne-a rămas un singur tablou: portretul judelui Lucas Hirscher, realizat în 1535. Cu siguranţă nu este o capodoperă la nivelul celor contemporane, însă nici nu este cu mult mai prejos.

Judele Braşovului Lucas Hirscher

Judele Braşovului Lucas Hirscher. Sursa foto

Gregorius Moler a pictat mult mai mult, însă operele sale au fost distruse de-a lungul timpului. El a fost cel care a împodobit cu o frescă sala mare a cetăţii Bran în anul 1535, n-am reuşit să aflu cine şi când a decis „curăţarea” pereţilor. Tot Gregorius Moler a pictat în 1536 principalele porţi ale oraşului Braşov: frontispiciul Porţii Portica (intrarea din strada Republicii de azi) a fost decorat cu o frescă prezentând scene din Vechiul Testament, iar pe zidul bastionului de la Poarta Vămii (intrarea pe strada Mureşenilor de azi) a pictat portretul împăratului Sigismund, cel care în 1395 a permis Braşovului să se fortifice. Din păcate Poarta Portica a fost demolată în 1857 după ce fusese afectată de un cutremur în 1802, iar Poarta Vămii a fost demolată în 1836, fiind avariată de un cutremur în 1738. Nu ştiu dacă există pe undeva copii ale frescelor lui Gregorius Moler de pe aceste clădiri, dar dacă ar fi fost salvate azi cu siguranţă puteau avea un loc de cinste în orice muzeu al lumii.

Documentele din arhivele Braşovului aruncă unele raze de lumină asupra acestui pictor renascentist de la Braşov. Ştim că din 1520 apare în listele de meşteri ale breslei tâmplarilor (pictorii şi sculptorii făceau parte din această breaslă). La scurtă vreme, în 1525 este cooptat în rândurile Centumviratului braşovean (o instituţie locală, 100 de reprezentanţi aleşi pe viaţă ai locuitorilor oraşului, dar şi din târgurile şi satele dependente de oraş, din rândurile lor erau aleşi anual 12 senatori, care la rândul lor îl alegeau dintre ei pe judele-primar). Trebuie că Gregorius Moler era destul de bogat şi influent ca să fie ales în rândurile centumvirilor braşoveni – de asemenea avea cel puţin 30-35 de ani la data alegerii, era însurat şi proprietarul unei case în oraş. Mai ştim că în 1540 a fost ales şi staroste al breslei tâmplarilor, aici încheindu-se cariera lui publică, iar în 1553 a murit, cel mai probabil în jurul vârstei de 60 de ani.

Mai veselă este povestea veniturilor lui Gregorius Moler, care câştiga cei mai mulţi bani nu din pictura de portrete şi fresce – pentru care evident era foarte înzestrat – ci din tot felul de alte activităţi. Tot el a fost cel care a pictat cadranele ceasurilor din turnurile de la Poarta Portica, Biserica Neagră şi Casa Sfatului (nu ştiu să vă spun dacă ce se mai vede din aceste cadrane la Braşov chiar sunt originalele lui Gregorius Moler restaurate), dar şi porţile propriu-zise de lemn care permiteau accesul în oraş. Pictorul braşovean mai împodobea scuturi, lănci şi tunuri. Era faimos în întreaga regiune şi a fost chemat să lucreze (nu ştim exact ce) pentru voievodul Petru Rareş din Moldova, dar şi pentru voievodul Mircea Ciobanul al Ţării Româneşti (le va fi făcut şi lor portrete? sau le-a pictat scuturi, lănci şi tunuri?) Pentru frescele de la Poarta Portica şi de la Poarta Vămii Gregorius Moler a fost răsplătit de oraşul Braşov cu 22 de florini. Însă voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya l-a plătit cu 80 de florini doar pentru pictarea unui steag, iar pentru pictarea şi aurirea unei trăsuri, acelaşi voievod l-a răsplătit pe Gregorius cu 150 de florini. Tunning, cum ar veni.

…maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială. Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – nu conta originea etnică. Doar că teoria asta nu se potriveşte de loc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sârg pe unguri pe la 1613. Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona la Braşov de pe la 1500 – asta m-a surprins citind volumul IX din Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (din care voi cita în continuare).

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim (doc. 2). Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lângă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa: „Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani”(doc. 34). Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene. Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune: „Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă” (doc. 40). Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari): „De asemeni, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german” (doc. 73).

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii. Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tâmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn din 1523: „De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii” (doc. 76).

Prevederile acestor statute erau puse în aplicare cu stricteţe, după cum se poate vedea din documentul pe care îl reproduc integral în continuare:

„1558 Legitimarea fiului lui Vincenţiu, vicecastelan al cetăţii Bran.

În lunea înainte de sărbătoarea tuturor sfinţilor, domnii staroşti şi bătrâni ai breslei ţesătorilor de lână au compărut în faţa domnilor senatori în casa sfatului şi au întrebat dacă să primească în breasla lor pe fiul lui Incze pârcălabul. Drept urmare domnii mei au cercetat cu sârguinţă originea sa şi au aflat că Incze din partea mamei este de origine germană şi din partea tatălui un şcheian adevărat, care de asemenea sunt de credinţă creştină şi luând în considerare pe Dumnezeu şi dreptatea sa, senatorii au pronunţat ţesătorilor de lână care au fost prezenţi în locul întregii bresle, că el corespunde breslei şi să-l primească şi să-l trateze potrivit dreptului de breaslă.”(doc. 124)

Cel puţin la Braşov nu prea se verifică teoria cu lipsa conştiinţei naţionale la 1500.

Diferenţa dintre ţigani şi români, exemplul Braşovului

De mai mulţi ani încerc să înţeleg de ce românii din Braşov au pornit pe un drum, iar ţiganii din acelaşi oraş pe altul. La o primă vedere ambele comunităţi au intrat în istorie cu şanse aproximativ egale, dar au sfârşit diferit. De mai mulţi ani studiez istoria ţiganilor braşoveni şi încerc să înţeleg de unde a apărut această diferenţă.

Corporatismul medieval

Ţiganii şi românii din Braşov au avut în evul mediu un statut asemănător: parte dintre ei iobagi, parte oameni liberi, nici unii nu aveau drepturi cetăţeneşti, erau excluşi de la deciziile politice. Pentru tot evul mediu ambele comunităţi s-au confruntat cu măsuri de excludere economică. Iniţial ţiganii puteau practica tot felul de meşteşuguri (fierărie, cizmărie, zidărie) plus din rândurile lor erau recrutaţi călăii, hingherii şi temnicerii oraşului (meserii bine plătite, dar care aveau ataşat stigmatul social al impurităţii). Dintre ţigani erau recrutaţi şi cioclii pe timp de ciumă, dar în această „breaslă” intrau şi români şi saşi şi unguri (aici mai degrabă era vorba de imunitatea dobândită în faţa bolii, nu de originile etnice sau sociale).

Intrarea în breslele saşilor era blocată şi pentru români şi pentru ţigani. Iniţial condiţia de intrare în breaslă era să fii „ehrlich und ehelich” (onorabil şi provenit dintr-o căsătorie legitimă, erau excluşi iobagii, impurii, cei lipsiţi de cetăţenie, copii din flori). Mai prin secolele XVI-XVII statutele breslelor braşovene îi exclud explicit pe unguri, se declanşează conflicte cu breslele ungureşti considerate inferioare. Ţiganii şi românii nu sunt excluşi din bresle explicit, dar nici nu apar menţionaţi ca membri.

În ciuda acestui fapt, în secolele XV-XVI-XVII fierarii ţigani din Braşov cunosc o perioadă de prosperitate, primesc numeroase comenzi din partea primăriei oraşului (în general pentru lucrări publice) cot la cot cu fierarii saşi. În secolul al XVIII lea începe o excludere masivă a fierarilor ţigani: apar numeroase procese cu breselele saşilor prin care ţiganilor li se limitează dreptul de a practica fierăria şi cizmăria. Tot în aceeaşi perioadă încep şi excluderile românilor: cojocarilor şi măcelarilor români li se impun limitări din ce în ce mai stricte în ceea ce priveşte cantităţile de mărfuri prelucrate şi perioadele de timp în care le puteau scoate la vânzare.

Unii se ridică, alţii se coboară

Până aici istoria ţiganilor şi românilor din Braşov este asemănătoare, din secolul al XIX lea se produce o „explozie” a românilor braşoveni. Gazeta de Transilvania, George Bariţ, Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te române!, Gimnaziul românesc, Andrei Şaguna, Anton Pann, Sextil Puşcariu, societatea ASTRA, casina română etc.

Românii din Braşov se ridică brusc în secolul al XIX lea, de la statutul de iobagi lipsiţi de drepturi economice şi politice, toleraţi din punct de vedere religios şi politic, la statutul unei „minorităţi” (minoritate în imperiu, de fapt românii reclamau drepturile unei majorităţi în principatul Transilvaniei) care îşi cerea drepturile şi declanşa o luptă care în mai puţin de un secol avea să ajungă la victorie.

În paralel ţiganii braşoveni se afundă la nivelurile de jos ale societăţii. Am identificat în arhivele braşovene două documente interesante despre ţigani. Primul, de pe la 1780 parcă, semnat de un conte Teleki, este un raport care propunea un plan de deportare cu ajutorul armatei austriece a tuturor ţiganilor din Transilvania, care urmau să fie trimişi în Valahia şi Moldova. Al doilea document este o analiză sociologică in nuce de la 1802 a şefului poliţiei Braşovului referitor la comunitatea de ţigani a oraşului. Cu o viziune profund umanistă, poliţaiul constata sărăcia, lipsa de igienă, lipsa educaţiei şi a oricăror perspective pentru comunitatea ţiganilor. Cele două documente conţin esenţa tratamentelor aplicate ţiganilor în secolele XX şi XXI: măsuri extreme de „eliminare a problemei” sau integrarea forţată pe mecanismul „şcoală, muncă şi săpun” (am scris aici mai multe despre terţul exclus în problema ţiganilor).

De ce?

Explicaţii sunt mai multe. În primul rând biserica: românii din Braşov au avut biserică proprie, iar preoţii din Şchei au făcut mult mai mult decât să bolborosească slove. Şi aici ajungem la al doilea element: scrisul. Preoţii din Şchei ştiau să scrie şi îi învăţau şi pe alţii, preoţii din Şchei erau folosiţi de saşi pentru corespondenţa diplomatică cu voievozii din Moldova şi Valahia. Să nu uităm de diaconul Coresi şi tiparniţa lui de la Braşov. Mai mult, în secolul al XVIII lea românii îşi ridică o şcoală (unul din promotorii şcolii româneşti a fost Ilie Birt, vezi aici o parte din povestea lui, scrisă mai vesel). Apoi vine negoţul românilor braşoveni cu restul românilor din voievodate şi sprijinul reciproc. Nu în ultimul rând vin „grecii” stabiliţi în secolul XVIII la Braşov (în realitate aromâni sud-dunăreni care au preluat în forţă comerţul pe ruta Viena – Istanbul). Nu trebuie ignorată nici Biserica greco-catolică, furnizoare de intelectuali capabili să ducă o luptă pe termen lung. Dar nu în ultimul rând cred că românii au vrut.

P.S. Comentariile rasiste dispar fără drept de apel.

La Braşov se face plajă şi grătare pe oase medievale

Deluşorul din faţa spitalului judeţean din Braşov era (este?) unul din locurile preferate de plajă, grătare şi lupte de câini. Doar că în perioada medievală acolo a funcţionat şi principalul loc de execuţie al oraşului, iar executaţii nu erau îngropaţi în cimitire, ci la locul de execuţie. Dacă îmi amintesc bine expresia exactă dintr-un document spunea că executatul să fie înmormântat „in der Mist bey dem Galgenberg” – „în gunoiul de pe Dealul Furcilor”.

Pe vremea când cercetam la Arhivele Naţionale din Braşov chestiuni legate de ţigani (din rândurile cărora erau aleşi călăii) aveam o mare problemă în identificarea locului numit în documente Galgenberg – Dealul Furcilor sau Dealul Spânzurătorilor. Cei care scriau pe la 1600-1700 despre execuţii credeau că toată lumea ştie unde e dealul ăsta. Rezolvarea a venit într-o bună zi când Bogdan Popovici (un arhivist de forţă, are blog aici) mi-a arătat registrul cu loturile de casă de la 1780. Registru care avea şi o hartă, hartă pe care scria mare şi clar „Galgenberg”, iar pentru a îndepărta orice urmă de îndoială era desenată şi o ţeapă cu roată şi un cap înfipt în ea. Pe vremea aceea nu aveam aparat de fotografiat digital şi copiile de pe documente se obţineau destul de greu, aşa că nu am să vă arăt imaginea. Din nou, dacă îmi amintesc bine, lângă ţeapa cu cap era desenată şi o căsuţă – casa călăului, considerat persoană impură care nu putea să trăiască în interiorul comunităţii.

Bogdan Popovici a prezentat la un moment dat în presa locală din Braşov povestea braşovenilor care fac plajă şi grătare pe dealul din faţa spitalului judeţean, iar sub ei se găsesc oasele decapitaţilor, traşilor pe roată, spânzuraţilor şi traşilor în ţeapă în perioada medievală.

În Braşovul medieval existau mai multe locuri de execuţie. Crimele importante erau pedepsite în piaţa centrală sau la porţile oraşului. Tot în faţa porţilor oraşului erau arse pe rug vrăjitoarele. Dealul Furcilor era folosit pentru criminalii obişnuiţi. Prin 1780 spânzurătoarea din lemn de aici a fost înlocuită cu o spânzurătoare de piatră – iar primul client a fost chiar meşterul zidar care a ridicat-o, cel puţin aşa zice legenda. Spânzurătoarea de piatră a fost dărâmtă în jurul anului 1850 (datele le dau din memorie, nu sunt foarte precise) când s-a renunţat la pedepsele medievale şi condamnaţii la moarte au început să fie executaţi prin împuşcare.

Pe locul unde se găseşte acum hotelul Aro a existat un Zwinger (zid dublu) în spaţiul căruia erau înmormântaţi executaţii de rang înalt (locului i se spunea Kopfgartel – „grădiniţa capetelor”). Nu ştiu ce s-a întâmplat când au fost turnate fundaţiile hotelului Aro şi au fost descoperite osemintele (ar fi o idee să fie cercetată presa contemporană), însă sper ca autorităţile locale braşovene să nu se mire prea tare dacă vor da de oase când se vor apuca de lucrări pe dealul din faţa spitalului judeţean.

Meseriile ţiganilor braşoveni: călăi, hingheri, temniceri

Vă recomand un articol mai amplu scris de mine despre ţiganii braşoveni din perioada medievală. Este un studiu apărut în colecţia Spectrum. Cercetări sociale despre romi, tipărită anul trecut la Cluj. Trebuie să îi mulţumesc Ştefaniei Toma pentru invitaţia de a publica acest studiu.

Pentru că suntem în plină eră electronică: puteţi citi integral acest studiu despre ţiganii braşoveni medievali pe Google Books, aici.

Dinastia călăilor braşoveni. O istorie de 300 de ani a ţiganilor

Revista Historia a publicat aici un articol de-al meu despre călăii ţigani ai oraşului Braşov în evul mediu. Este o variantă prescurtată a unui studiu mai lung despre una din meseriile practicate de ţigani acum câteva sute de ani. La rândul lui studiul face parte dintr-o cercetare (întinsă deja pe foarte mulţi ani, din păcate…) asupra ţiganilor din Braşov. Oraşul Braşov este special din acest punct de vedere: arhiva de aici acoperă o perioadă foarte lungă de timp şi îi cuprinde şi pe ţigani, de prin 1500 până în 1800 (cel puţin eu aici m-am oprit cu identificarea documentelor). Pe aceşti 300 de ani se poate scrie o istorie destul de amănunţită a evoluţiei unei comunităţi de ţigani şi se pot trage concluzii interesante, valabile şi pentru ziua de azi. Am găsit documente despre meseriile ţiganilor, despre locuinţele lor, despre relaţiile cu celelalte etnii, relaţia ţiganilor cu autorităţile etc. – şi până la un punct se pot face comparaţii cu ce se întâmplă în prezent (sau se pot găsi explicaţii pentru ceea ce se întâmplă în prezent).

Din păcate nu am apucat să închei cercetarea şi să îi dau o formă de volum, am apucat să sistematizez doar câteva fragmente din aceşti 300 de ani. Însă şi când voi termina…

P.S. Articolul a apărut pe Transindex.hu şi în traducere maghiară -pentru care îi sunt recunoscător lui Novak Csaba Zoltan.