Arhiva etichetelor: Bucureşti

S-au stricat şi taxiurile „bune” de la Gara de Nord din Bucureşti

taxi

Nu era de ajuns că ne facem de râs cu afişele alea tâmpite din Gara de Nord care anunţă că în Bucureşti există şi taxiuri corecte. În lumea normală toate taxiurile sunt corecte. Acum nici taxiurile bune nu mai sunt bune şi azi dimineaţă pe la şase am constatat cum merge treaba.

La ieşirea principală din gară e o staţie de taxiuri Meridian închisă la ambele capete cu bariere automate. Bănuiesc că e un sistem computerizat, le fotografiază numărul, se ridică bariera, când ia client şi pleacă – la fel. Cumva nu prea au cale de ieşire. Azi dimineaţă locul dintre bariere era gol, în schimb la capete plin de taxiuri Meridian.

Mă apropii cu sufletul curat de una din maşini şi sunt întâmpinat cu întrebarea perversă: „Unde mergeţi?” Ştiţi povestea, taximetristul vrea să meargă acasă şi nu-i place să meargă gol, aşa că aşteaptă un client în drumul lui. Nu mai e clar cine pe cine plăteşte, cine e client şi cine prestează servicii. „Aaa, nu pot, rugaţi-l pe colegul!” Şi am început să sesizez o undă de miştocăreală, băieţii se îndemnau unul pe celălalt: „Colegu’! Ţi-am găsit client! – Da’ nu mergeţi la Băneasa? – Încercaţi la domnu’, el avea drum încolo”. Un nene mai experimentat ştia parola: „Drumul Taberei, mergem fără aparat!” Şi roţile au început să se învârtă.

N-am apucat să termin fraza „Dacă sun în centrală vă supăraţi pe mine…” că au şi dispărut băieţii cu chef de glume. Aşa că am mers cu un pirat cinstit: „Domnu’, pe aparat face 25 de lei, vă duc eu cu 20!”

Ţara Românească în 1840, oameni şi locuri. Galerie de imagini

La 1840 ţările române cu siguranţă le apăreau occidentalilor ca un spaţiu exotic. Puneţi-vă în fracul unui francez (sau german, britanic, spaniol) şi imaginaţi-vă printre ţărani români cu iţari, cuşme şi cojoace fabricate manual. Din multe texte ale călătorilor străini pe meleagurile noastre se simte că unii ne vedeau ca pe nişte „sălbatici” (unii ca pe nişte „barbari”, alţii ca pe nişte „sălbatici nobili”, în funcţie de nivelul de simpatie).

În sensul grecesc al cuvântului asta şi erau românii pentru occidentali: barbari, străini de spaţiul lor de civilizaţie. Dar asta nu înseamnă în mod necesar că eram inferiori – eram un alt spaţiu, eram altceva. Iar la nivel de costumaţie, cuşmele, ilicele, fotele şi cojoacele românilor puţin schimbate în sute de ani erau diferite de ceea ce începea la sudul Dunării în Imperiul Otoman. Exista un spaţiu de civilizaţie românească, barbară sau sălbatică – dar proprie. În mai puţin de 100 de ani această diferenţiere a dispărut.

Mai jos puteţi vedea cele 12 litografii ale pictorului francez Michel Bouquet care a călătorit în Ţara Românească în 1840, litografii cuprinse în l’Album valaque. Vues et costumes pittoresques de la Valachie: oraşul Câmpulung, costume din Valahia, piciorul podului lui Traian, hanul lui Manuc, din nou costume din Valahia, bordeie din Bărăgan, oraşul şi mănăstirea Curtea de Argeş, iar costume din Valahia, oraşul Bucureşti, curtea mănăstirii din Câmpulung, ruinele curţii domneşti de la Târgovişte. (via Biblioteca Naţională)

Bucureştiul din 1869 în acuarelele lui Preziosi

În 1863 la Londra era inaugurată prima linie de metrou din lume. Câţiva ani mai târziu, în 1869, pictorul Amedeo Preziosi surprindea în acuarelele sale un Bucureşti rural.

 

Maria Tănase înjurată de o englezoaică rătăcită-n Bucureşti

Scriitoarea Olivia Manning e puţin cunoscută, o englezoaică ajunsă în Bucureşti înainte de al Doilea Război Mondial, care a lăsat un portret puţin măgulitor pentru români. Problema ei a fost că s-a căsătorit în fugă cu un englez lector la British Council în România şi când a venit aici a descoperit că proaspătul soţ o înşela cu mai multe româncuţe vesele. De aici a rezultat o acreală şi o percepţie deformată a românilor şi României, defecte transmise în cartea Oliviei Manning „Trilogia balcanică”.

În rândurile următoare puteţi citi modul în care a văzut Olivia Manning o reprezentaţie dată de Maria Tănase (camuflată sub numele Florica) la o terasă de vară din Bucureşti:

Florica, în fustele ei lungi, alb cu negru, era expusă ca o coţofană în colivia orchestrei. Când aplauzele se stinseră, se avântă într-o plecăciune, apoi, deschizând gura, dădu drumul unui urlet ţigănesc – înalt şi violent. Publicul se agită. Harriet simţise sunetul ca un şoc prin şira spinării.

Primul strigăt a fost urmat de un al doilea, susţinut la o asemenea înălţime şi intensitate a tonului încât, după câţiva ani (cum o asigurase Inchcape ulterior), coardele vocale nu vor mai rezista.

Florica, transformată într-o furie în colivia orchestrei, părea făcută din fir de aramă. Avea subţirimea obişnuită a ţigăncilor şi era negricioasă ca o indiană. Când îşi aruncă, dintr-o mişcare, capul înapoi, i se văzură tendoanele gâtului şi muşchii pe braţele ei subţiri care se roteau prin aer. Lumina îi arunca reflexe în părul strâns la spate, strălucitor ca şi fruntea rotundă. Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea şi vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-şi corpul, parcă de mâne, strângându-şi pumnii şi lovindu-şi fustele şi încheie cu un alt strigăt ascuţit, pătrunzător, de stihie, susţinut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor.

Olivia Manning n-a înţeles nimic.

Cum se deturnează un protest şi ce mai sper în cazul maidanezilor

Procurorii sunt ultima speranţă pentru ca moartea copilului ucis de maidanezi să nu fi fost degeaba. Presa românească se afundă în rahat pe zi ce trece, iar partea bună este că o parte din români a început să se trezească. Manifestaţiile în lanţ pe chestiunea câinilor vagabonzi constituie un model de deturnare a unei furii populare. Dar există şi părţi pozitive.

Nervii de pe Facebook

Reţeaua socială a explodat pe chestiunea copilului ucis de maidanezi. A fost o reacţie naturală – nu chestiuni sponsorizate cum e povestea Roşia Montană – am simţit asta văzând ce fel de oameni au sărit în sus. Din primele zile ale săptămânii au început să se coaguleze grupuri de discuţii (aproape imediat au apărut şi provocatori de profesie!), s-au discutat idei şi iniţiative. M-am lipit de gruparea creată în jurul articolului lui Ciprian Ciucu (mi s-a părut cea mai raţională). O primă propunere a fost organizarea unei comemorări publice, un fel de manifestaţie. De aici a început distracţia: un organizator auto-proclamat a zis vineri 19:00 la Piaţa Romană, că are el autorizaţie. Şi toată lumea a mers după el. Pentru ca în ultimul moment auto-proclamatul să spună că nu mai are autorizaţie (iar presa s-a grăbit să anunţe că manifestaţia de la Piaţa Romană a fost anulată!). După care a apărut manifestaţia de duminică a lui Nadine, cu autorizaţie şi tot ce trebuie. Premisele erau triste – o deturnare clasică, dar tot am mers la Romană vineri seară.

Ce a fost şi ce s-a scris

Mi-a fost clar de la bun început că treaba s-a împuţit, însă am fost plăcut surprins să constat că la momentul de vârf al manifestaţiei de la Piaţa Romană au fost peste 1.000 de persoane. Pentru cine cunoaşte locul: trotuarul de la coloane era plin cu oameni de la un cap la celălalt, om lângă om. Public de calitate, oameni în jur de 30 de ani, cu copii, oameni la locul lor după haine şi comportament. Au existat câteva momente cu dedicaţie (au apărut nişte şmecheri care au început cu „Jos Băsescu!”, apoi un steag monarhist, unii ziceau să mergem încolo, alţii încoace, hai la Roşia Montană, hai la Guvern, mizerii clasice). Minim de jandarmi şi poliţie.

Din păcate însă creierul de jurnalist a ajuns mai scump decât creierul de miliţian. Fie reporterii trimişi pe teren sunt decerebraţi, fie există nişte şmecheri în redacţie care modifică relatările. Din fuga calului, ce s-a scris de manifestaţia de la Piaţa Romană: Gândul.info – peste 200 de persoane; Adevărul.ro – aproape 300 de persoane; Hotnews.ro – câteva sute de bucureşteni (după ce Raluca Pantazi scrisese iniţial câteva zeci! Aritmetica asta…); Realitatea TV – sute de oameni; RTV – sute de „oamenii” (nici limba română nu e uşoară!); B1TV – câteva zeci de persoane; Antena3 – sute de persoane; Digi24 – aproximativ 100 de persoane. Doar reporterii de la Evenimentul Zilei ştiu să numere.

Şi totuşi mă bucur. Manifestaţia de la Piaţa Romană este prima mobilizare cetăţenească reală pe Facebook. A fost un eveniment curat, ceea ce demonstrează că se poate. Nadine şi protestul ei de azi începe bine, dar se va termina prost: sunt prea mulţi bani în joc şi peste câteva săptămâni o s-o aud pe Nadine că ea nu a cerut eutanasiere niciodată (şi nici nu a făcut-o!) şi uite aşa se va fâsâi încă o dată furia bucureştenilor.

La chestiune, monşer!

Treaba stă aşa: maidanezii din Bucureşti sunt o mare afacere, cu foarte mulţi bani. Trebuie să aflăm câţi bani s-au scurs din bugetul Bucureştiului şi către cine (cu nume şi prenume şi cod fiscal!) în afacerea asta a maidanezilor. Eu am câteva bănuieli, iar mecanismul îmi este clar. Sterilizarea şi adopţiile de maidanezi constituie puroiul din buba asta. În cazul copilului ucis e limpede: câine sterilizat de 8 ori pe banii mei şi care nu trebuia să se găsească pe stradă. Acesta este mecanismul – iar cifrele sunt neclare, toată lumea minte. La fel de neclară este şi legislaţia – cel puţin aşa ne mint politicienii şi jurnaliştii. Nicăieri nu am găsit o sinteză limpede, nu este clar ce vor cu adevărat cei care ne conduc. Fiecare a încercat să se suie în vreun fel pe valul furiei – iar cel mai penibil a fost Sorin Oprescu, sper să se adeverească bănuiala din Evenimentul Zilei.

Un lucru îmi este clar: nimeni dintre cei care ar putea face ceva nu vrea să rezolve problema maidanezilor din Bucureşti – nu omori găina cu ouă de aur! Toată lumea trage de timp în speranţa că va putea fi menţinut mecanismul furăciunii. Eu sper altceva: ca procurorul care anchetează cazul morţii copilului să meargă până la capăt şi să explice cum se fură banii. Sau să se autosesizeze DNA-ul, Parchetul Bucureşti – nu ştiu cum, dar un procuror nesterilizat să se apuce să scurgă infecţia din buboiul ăsta. E trist când ultima speranţă sunt procurorii.

Fetele din Bucureşti la ştrand, în 1941. Galerie foto

Câteva imagini cu ştrandurile bucureştene Floreasca şi Bragadiru în vara anului 1941, din colecţia fotografului german Willy Prager.

Bucureştii nu mai au istorie

Îmi este clar că bucureştenii îşi urăsc oraşul, sunt într-adevăr doar nişte simpli locuitori. Mânaţi în Bucureşti de motive economice, ei sau părinţii lor, bucureştenii de azi nu mai au nici o legătură cu acest oraş. În jumătate de secol a dispărut şi numele adevărat al oraşului: „Bucureştiul”, o formă ciudată care aruncă la gunoi povestea ciobanului Bucur. „Bucureştii”, târgul oamenilor lui Bucur şi comunitatea sa au dispărut.

Mă fascinează ura bucureştenilor de azi faţă de Bucureşti. Au venit aici să câştige bani şi privesc cu dispreţ locul unde fac asta. Bucureştenii respectă prea puţine reguli de convieţuire în comun, nu-i interesează istoria clădirilor pe lângă care trec grăbiţi, nu au nici un fel de legătură cu autorităţile locale în afară de o ură constantă. Au cam dispărut bucureştenii care apucaseră să îşi petreacă o parte din copilărie sau adolescenţă în perioada interbelică, au dispărut acei bucureşteni politicoşi în orice situaţie, calmi şi în acelaşi timp neîncrezători, gata să întâmpine orice veste proastă cu o ironie. Bucureştenii de azi au bunicii „la ţară” şi trăiesc cu nostalgia locurilor de unde au plecat.

La fel şi administratorii oraşului, nişte zapcii şi arendaşi fără nici o legătură cu locul pe care îl administrează. Bucureştii sau transformat într-o metropolă alcătuită dintr-un amestec de dezrădăcinaţi. Istoria locului păstrată în oameni şi prin oameni a dispărut o dată cu purtătorii ei.

Parcarea de la Universitate: bani îngropaţi. Poliţia trebuie să sape după ei

Primarul Oprescu e tare mândru de parcarea subterană de la Universitate care a costat 10 milioane de euro. Doar că parcarea stă pe jumătate goală şi şmecherii îşi parchează maşinile la suprafaţă.

De la începutul anului observ fenomenul. La început erau una-două maşini, s-au înmulţit treptat şi ieri am numărat 32 de maşini parcate în spaţiul pietonal de la Universitate. Trotuarele sunt în continuare pline de maşini. Hotnews urmăreşte problema şi are aici o galerie de imagini: şoferii de Bucureşti nu vor să plătească pentru parcare şi gata. Parcările subterane de la Universitate şi Intercontinental stau goale, şmecherii parchează unde vor.

Şi totuşi există lege. Poliţia zicea pe 24 ianuarie că a dat de la începutul anului 180 de amenzi contravenţionale şi 500 de avertismente pentru parcare neregulamentară. Puţin, foarte puţin. Piaţa Universităţii este baltă cu peşte mult, trebuie făcute echipe mixte cu jandarmi, poliţie şi platforme de ridicat maşini. A parcat şmecherul aiurea? Pac! Avertisment. Nu vrea să plătească, face pe nebunul? Pac! Intervin jandarmii. Un an de zile să fie detaşată o astfel de echipă mixtă pentru Piaţa Universităţii şi membrii ei să primească bonus din încasări, 10-15-25%. Ori se potolesc şmecherii, ori se îngraşă bugetul primăriei, oricare dintre variante este bună.

Minciuni de la National Geographic despre statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti

Producţia locală a revistei National Geographic este plină de tâmpenii. În numărul din luna octombrie se afirmă cu seninătate că statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate este de fapt o statuie a Ioanei D’Arc pe care sculptorul francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse ar fi făcut-o pentru oraşul Nantes care nu a mai putut-o plăti. Când a venit de la Bucureşti oferta pentru o statuie a lui Mihai Viteazul, francezul a înlocuit capul Ioanei D’Arc cu cel al voievodului şi crucea cu barda.

O tâmpenie mai mare repetată cu atâta insistenţă rareori mi-a fost dat să aud. Pe net se găsesc chiar şi sculptori care susţin aceeaşi teorie. Anonimul care nu şi-a semnat articolul din National Geographic nu aduce nici un fel de dovadă, nu citează nici un document sau vreo mărturie a unui contemporan.

Statuia lui Mihai Viteazul din Bucuresti la 1890

Statuia lui Mihai Viteazul din Bucuresti la 1890

Tot felul de rătăciţi spun că talia îngustă a personajului şi „sânii” lui Mihai Viteazul constituie dovezi ale teoriei „Ioana D’Arc”. O simplă privire asupra statuii lămureşte inexistenţa sânilor. În plus, echipamentul militar al statuii lui Mihai Viteazul este în perfectă conformitate cu cel al cavaleriştilor europeni de început de secol XVII: platoşă pe piept şi spate peste o tunică cu brandenburguri, culete lamelare peste coapse, pantaloni cu cizme fără armură pentru picioare şi braţe, valtrap oriental, sabie de cavalerie încovoiată, pelerină cu guler îmblănit etc. Teoria capului înlocuit nu stă în picioare sub nici o formă, sculptorul ar fi trebuit să fie total dement să încerce să vândă o Ioana D’Arc în armură de secol XVII. Apoi mâna ridicată a personajului: Ioana D’Arc cu crucea în mâna stângă? La asta se adaugă atitudinea întregului corp: braţul ridicat îi cheamă pe cei din spate să-l urmeze, o Ioana D’Arc cu crucea ridicată ar fi trebuit să o aibă în mâna dreaptă şi să o arate celor din faţa sa.

Art Historia are o pagină dedicată statuii lui Mihai Viteazul din Bucureşti bine documentată care lămureşte chestiunea copiei. Sculptorul Carrier-Belleuse a folosit acelaşi model de cal pentru statuia generalului Manuel Belgrano din Buenos Aires, însă asemănările se opresc aici. De pe aceeaşi pagină am aflat că sculptorul francez a primit documentaţia necesară pentru statuia lui Mihai Viteazul de la Alexandru Odobescu şi Theodor Aman – de aici şi precizia foarte mare a echipamentului voievodului.

Nu este singura măgărie de la National Geographic, care în acelaşi articol strecoară ideea că statuia lui Ion Luca Caragiale din Bucureşti (expulzată pe nedrept din faţa Teatrului Naţional în beneficiul unui ansamblu demonic) ar fi în realitate o statuie a lui Lenin cu capul înlocuit. După prima tâmpenie, a doua vine fluierând. Vorba lui nenea Iancu „O dăm anonimă! – Aşa da, o iscălesc” – dacă nu semnezi articolul poţi să răspândeşti orice fel de prostii.

Galerie foto: Bucureşti 1941, ţigănci florărese pe Bulevardul Brătianu

Obiceiul lui Carol al II lea de a agăţa noaptea femei de stradă din Bucureşti le făcea de multe ori pe ţigăncile florărese ale capitalei să strige „Ia de la mine, că am fost aseară cu Măria Sa!”. Mai multe detalii despre obiceiurile lui Carol al II lea aici. Imaginile provin din arhiva fotografului german Willy Pragher.

Galerie foto: parada de 10 mai 1943, color

Parada de 10 mai, de ziua regelui, era un eveniment deosebit la Bucureşti. În anul 1943 parada la care au participat regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu a fost imortalizată de fotograful german Willy Prager (sursa foto). Am ales câteva imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.

Fotografiile unor artiste de cabaret şi un filaj din Bucureştiul interbelic

Documentele din arhive de săptămâna aceasta pe care vi le propun sunt mai „uşurele”: o serie de fotografii ale dansatoarelor de cabaret din cluburile de noapte bucureştene din perioada interbelică. Bonus: rapoartele de filaj ale dansatoarei Cristina Rodriguez care îşi făcea veacul prin Bucureşti în anul 1940.

Serviciul Secret de Informaţii din perioada interbelică urmărea cu mare atenţie tot ce se petrecea în cluburile de noapte bucureştene. Dosarul barului Melody cuprinde şi fotografiile dansatoarelor de cabaret, cu numele lor real plus numele de scenă. Pe mine m-a amuzat tocmai diferenţa dintre aceste nume. În plus, pe prima fotografie din serie domnişoara are nişte mustăţi desenate cu stiloul, eu sunt sigur că este „operă” contemporană a vreunui angajat al Serviciului Secret de Informaţii care s-a amuzat în timp ce studia dosarul barului Melody.

În imaginile de mai jos puteţi citi rapoartele de filaj ale agenţilor SSI care au urmărit-o pas cu pas vreme de şase zile pe dansatoarea de cabaret Cristina Rodriguez. Nu a fost descoperit nimic special, însă din aceste rapoarte vă puteţi face o idee cum îşi petrecea ziua o dansatoare de cabaret din Bucureştiul interbelic.

 

 

Imagini din Bucureştii lui Ion Luca Caragiale

Fantana Sarindar in 1890

Am găsit în Biblioteca Congresului SUA câteva fotografii din Bucureştii lui Ion Luca Caragiale, Bucureştii anilor 1890. De multe ori imaginile de acest gen mă fac să mă întreb dacă putem numi progres ce se întâmplă în Bucureşti.

De exemplu imaginea cu biserica Domniţa Bălaşa îmi arată Bucureştii mahalalelor, un oraş al caselor pe pământ cu unul două etaje. Nu mai are rost să vă spun cum arată azi peisajul din jurul bisericii Domniţa Bălaşa… Apoi Fântâna Sărindar de la 1890 era un adevărat ansamblu sculptural. Fântâna Sărindar de azi (cea din faţa Cercului Militar) are toate şansele să treacă neobservată, pare că face parte din terasa CCA. Mă întreb unde au dispărut statuile care acum 120 de ani împodobeau Fântâna Sărindar.

Tot aşa: la 1890 monumentul lui Mihai Viteazul avea loc să respire. Acum a fost mutat de la Universitate în Parcul Izvor (sper ca după încheierea lucrărilor la parcarea subterană statuia lui Mihai Viteazul să se întoarcă la locul ei!). Ultima dată un stâlp indicator de circulaţie stătea să cadă în capul voievodului. Asta ca să nu vorbim despre tramvaiul cu cai de pe strada Câmpineanu şi piaţeta din faţa fostului Teatru Naţional din Bucureşti: azi abia se circulă prin această zonă!

Liviu Negoiţă i-a desfiinţat pe buchiniştii de la Universitate

În seara asta am constatat cu tristeţe că au dispărut buchiniştii de lângă clădirea Universităţii din Bucureşti. M-am interesat puţin şi am aflat că primarul sectorului 3 Liviu Negoiţă i-a anunţat vineri să-şi strângă catrafusele şi să se care. Luni dimineaţă la ora 5 au apărut nişte unii care au ridicat de urgenţă tarabele buchiniştilor.

În primul rând mi se pare extrem de suspectă viteza cu care a fost executată această operaţiune. Dacă în locul buchiniştilor vor apărea tarabe de ciurucuri lucitoare mi se pare că Liviu Negoiţă este un măgar incult.

În al doilea rând nu înţeleg ce are Liviu Negoiţă cu buchiniştii? De ce s-a legat de viaţa lor? Mie unuia buchiniştii de la Universitate mi-au fost de folos în nenumărate ocazii. Am găsit la ei cărţi de care aveam nevoie, cărţi rare, cărţi greu de găsit. Modul în care buchiniştii de la Universitate îşi desfăşurau comerţul mi se pare că era destul de civilizat. Nu erau o sursă de mizerie, erau o sursă de cultură.

Liviu Negoiţă, dă-ne buchiniştii înapoi!