Arhiva etichetelor: cărţi recomandate

Depăşirea planului la crime în Transnistria

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

În vara anului 1937 Stalin a ajuns la concluzia că mişunau prea mulţi spioni şi trădători prin Uniunea Sovietică. Aşa că l-a rugat pe şeful NKVD Ejov să facă puţină curăţenie. Ejov a planificat o gigantică operaţiune de curăţare a paradisului sovietic: conform acestui plan 270.000 de persoane urmau să fie executate sau trimise la închisoare. Nimeni nu ştia cine erau aceste persoane, ideea era că trebuiau identificate şi pedepsite – iar asta repede. Numărul general al necunoscuţilor trădători a fost împărţit în cote pentru fiecare republică din cadrul URSS. Pentru Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – Transnistria de azi – erau prevăzute următoarele cote: 200 de persoane urmau să fie executate, alte 500 urmau să fie condamnate la 10 ani de închisoare.

Unii dintre şefii locali NKVD chemaţi la Moscova să fie instruiţi asupra acestei operaţiuni au exprimat îndoieli asupra necesităţii ei. Imediat au fost arestaţi şi executaţi. Toată lumea a înţeles mesajul şi a trecut rapid la treabă, cu foarte mult zel. Şi aşa s-a ajuns la depăşiri ale planului şi solicitări de cote suplimentare. Ba mai mult, întreaga operaţiune s-a prelungit şi în anul 1938 pentru a fi îndeplinite toate cererile. Cererile de mărire a cotelor erau aprobate personal de Ejov, Stalin şi Molotov. În Transnistria de azi între septembrie 1937 şi mai 1938 au fost executaţi 4.339 de oameni şi alţi 2.818 au fost trimişi în lagărele Gulagului. Aproximativ 400 de executaţi pe lună, cam o duzină pe zi.

Execuţiile mergeau pe bandă rulantă dintr-un motiv simplu: nu ajungeau la tribunal. NKVD-ul local strângea „dovezi” – turnătorii răzbunătoare de obicei – şi le lega în dosare pentru „chiaburi” şi „trădători”. Oamenii erau ridicaţi în timpul nopţii şi aruncaţi în închisoare. Apoi de cazul lor se ocupa o „troikă” alcătuită din prim-secretarul Partidului Comunist al republicii, şeful NKVD-ului local şi procurorul şef al republicii. Cei trei funcţionari sovietici decideau soarta oamenilor reprezentaţi de un dosar cu turnătorii fără să-i vadă pe acuzaţi, fără ca acuzaţii să aibă ocazia să se apere. Decizia era luată în funcţie de îndeplinirea planului de cote: unii erau condamnaţi la moarte, alţii erau condamnaţi la Gulag. Execuţia era dusă la îndeplinire la câteva zile de la pronunţarea sentinţei: condamnatul erau dus într-un subsol unde primea un glonţ în ceafă, tras dintr-un revolver Nagant M1895, preferat de NKVD-işti pentru că i se putea monta un amortizor de sunet. Spre deosebire de nazişti care se foloseau de soldaţi pentru astfel de treburi, execuţiile de acest fel erau duse la îndeplinire de ofiţeri în URSS. Iosif Mordoveţ – care avea să ajungă şeful KGB la Chişinău – a fost unul dintre ofiţerii care împuşcau în ceafă zeci de oameni pe zi în perioada marii terori staliniste.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Mult mai multe astfel de poveşti adevărate despre represiunea sovietică din Basarabia şi Transnistria între anii 1924 – 1956 le puteţi citi în cartea lui Igor Caşu „Duşmanul de clasă”, pe care o puteţi găsi aici, inclusiv în variantă electronică.

 

Basarab cumanul al lui Neagu Djuvara este român. La Chişinău

Când am citit prima dată „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara am rămas cu o impresie foarte proastă. Cartea este în realitate o polemică cu un preopinent neidentificat, vândută drept o cercetare ştiinţifică revoluţionară. Presa tabloidă a titrat esenţialul: „Voievozii români au fost cumani!” şi cu asta, basta.

Neagu Djuvara a ratat (înclin să cred că voit) structura obligatorie a unei cercetări ştiinţifice care se vrea revoluţionară. Anume plictisitorul capitol introductiv, istoriografia problemei. Un cercetător cinstit rezumă rezultatele celor care au scotocit înaintea lui, arată unde crede că au greşit aceştia, prezintă noile documente identificate, reinterpretările şi raţionamentele care îi sprijină teza. La Neagu Djuvara lipsesc unele din aceste elemente, altele sunt împrăştiate abil, pe ici-pe colo. După ce am purces la verificarea împrăştiatei baze bibliografice a lui neagu Djuvara, m-am lămurit că întreaga lui carte este de fapt o polemică cu regretatul Nicolae Stoicescu.

Rămâne pe altădată să vă povestesc substratul acestei polemici, acum vreau să vă anunţ apariţia unei replici serioase şi cât se poate de bine documentate la „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara. De pe blogul lui Gheorghe Erizanu am aflat că editura Cartier de la Chişinău tocmai ce a scos de sub tipar cartea lui Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”.

Un mic detaliu: Neagu Djuvara spune că nu cunoaştem numele de botez al lui Basarab I, Matei Cazacu readuce la lumină un document sârbesc (cunoscut de ceva vreme) care ne spune clar că pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ioan (Ivanko). Când aflu cum şi de unde poate fi procurată cartea vă anunţ. Până atunci trebuie să văd cum fac eu rost de ea.

matei-cazacu-ioan-basarab

O carte pentru Liviu Dragnea. Altfel despre regionalizare

Ştiu că nu este frumos să-i trimiţi pe politicieni la lectură, dar asta este, nu mă pot abţine. Deci: mi-aş dori foarte mult ca Liviu Dragnea să citească „Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)” de Marian Coman, cercetător al Institutului de Istorie Nicola Iorga.

De ce îl pun pe Dragnea să citească istorie medievală? Păi, în primul rând pentru că reorganizarea administrativă dirijată de domnia sa este total incoerentă. Pur şi simplu nu pot să înţeleg cum va fi administrată România conform viziunii lui Dragnea – şi mă tem că nici Dragnea nu pricepe. Iar cartea de care vă spun demonstrează că Ţara Românească avea pe la 1300 o administraţie mult mai coerentă decât înghesuiala de idei din căpăţânile baronilor locali de azi. Şi aşa ajungem din nou la evul mediu: baronii locali de azi sunt mult mai hapsâni decât boierii primilor Basarabi. Vorba lui Eminescu „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

Revenind: Marian Coman pune câteva întrebări simple – câte judeţe existau în Ţara Românească? cum erau administrate aceste judeţe? care era rolul lor? Problema este că istoricii nu au oferit răspunsuri coerente la aceste întrebări, din mai multe motive. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea istoriografia românească încă se ocupa cu strângerea surselor medievale (alcătuirea unor corpusuri de documente voievodale, colecţii de scrisori medievale şi documente externe, editarea cronicilor interne şi externe, ce spuneau călătorii străini despre ţările române etc.). În perioada comunistă s-a încheiat parţial acest enorm efort de cercetare, însă interpretarea surselor s-a izbit de o problemă majoră: istoria era văzută de Partidul Comunist drept o resursă politică şi ca atare istoricii trebuiau să respecte directivele partidului. Unii au ştiut şi au reuşit să evite capcanele materialismului dialectic, alţii s-au subordonat directivelor, fiecare cum l-a ajutat mintea şi conştiinţa. În plus a existat o viziune „încremenită” – de exemplu, în cazul judeţelor (şi nu numai) erau puse laolată informaţii de la 1300 cu cele de la 1500 sau 1600, când în realitate au existat permanent evoluţii ale administraţiei. De la 1900 până acum judeţele româneşti s-au modificat ca formă şi atribuţii de vreo 3 ori – de ce ar fi rămas neschimbate de la 1300 la 1600?

Aici intervine Marian Coman şi propune o viziune asupra evoluţiei judeţelor în primele două secole ale Ţării Româneşti. Iar aici ajunge la câteva concluzii care răstoarnă multe teze ce păreau bătute în cuie. În primul rând voievozii nu îşi exercitau puterea cu adevărat decât în zonele din jurul primelor capitale ale Valahiei (Câmpulung – Curtea de Argeş – Târgovişte). Restul ţării le cam „scăpa printre degete” voievozilor, în două forme: boierii mehedinţi (un nume de clan mai degrabă, nu denumire geografică) ţineau „aproape” şi îl dominau pe voievod, în vreme ce boierii buzoieni preferau să-şi plătească birul şi să se ţină departe de stăpânire (cu excepţia nefericită a lui Vintilă vodă, boier buzoian ajuns domnitor şi căsăpit la Jiu, unde fusese invitat de credincioşii săi boieri olteni la o vânătoare de cerbi). O altă teză a lui Marian Coman care l-ar putea interesa pe Dragnea: judeţele nu erau percepute în primele secole ale Valahiei drept unităţi teritoriale distincte şi perfect trasate. Judeţele erau în realitate conglomerate de sate solidare la plata taxelor. Administraţia medievală a Ţării Româneşti (ca toate celelate administraţii medievale!) se concentra asupra relaţiilor dintre comunităţi cu privilegii diferite: voievodul, nobilii, târgoveţii, ţăranii, mănăstirile.

Marian Coman mai propune o serie de alte rezolvări pentru probleme controversate ale evului mediu românesc: darea calului (care i-a înnebunit pe mulţi la seminarii, mai ales prin anii ’70, o polemică veche şi extrem de interesantă), originea numelui Basarabiei, localizarea Podunaviei lui Mircea cel Bătrân, trasarea graniţei dintre Ţara Românească şi Ardeal la 1520. (Multe din propunerile lui Marian Coman sunt de-a dreptul eretice, însă demonstraţiile sunt elegante şi bazate pe o bază documentară ireproşabilă).

Dacă trece pe aici vreun consilier de-al domnului Dragnea: cartea poate fi cumpărată în format electronic de aici şi în format tipărit de aici.

Recomandare de carte: „Bolundu'” de Maestrul Kyre

Maestrul Kyre al „Şcolii de la Victoria” a scos carte. Îi zice „Bolundu’” şi se găseşte la chioşcul din faţa Muzeului Literaturii din Bucureşti. În curând în toate librăriile din ţară şi de la Buhuşi. Poate chiar şi pe internet! (vă anunţ dacă va fi cazul)
Deşi cartea Maestrului Kyre nu este cu poezii, are totuşi o poezie pe coperta a IV-a.

Poezia poeziilor

(Stocadă)

1. De-ar fi să scriu 140 de poezii,
Aşa meseriaş ca şi acum n-aş fi.
2. De-ar fi să scriu 145 de poezii,
Aşa meseriaş ca şi acum nu m-aş simţi
3. De-ar fi 155 de poezii să scriu,
Nici gând aşa meseriaş ca şi acum să fiu.
……………………………………………………….
n-1. Dar de la 195 de poezii în sus,
Meseriaşi ca mine alţii nu-s.
n. Aşa că tu să nu te simţi pizmaş
Că nu eşti chiar aşa meseriaş.
n+1. Şi chiar de-ar fi (absurd!) să nu mai scriu,
Meseriaş ca mine zău de ştiu.

COPERTA-BOLUNDU

Recomand.

Cât de sărac a plecat regele Mihai din România?

Circulă o nouă legendă pe internet: regele Mihai a plecat din România sărac lipit pământului şi a muncit ca mecanic (!) să îşi întreţină familia. De acord, comuniştii au avut tot interesul să-l vopsească pe fostul rege în culori cât mai sumbre. În perioada comunistă s-au scris tomuri întregi despre vagoanele pline de averi cu care a plecat din România regele Mihai. Să spunem că toate acele cărţi sunt pline de minciuni şi distorsiuni.

Însă mai înspre zilele noastre Mihai Pelin a făcut o cercetare amănunţită asupra a 42 de tablouri dispărute din colecţia regelui Carol I. Dacă vă mai amintiţi, regele Carol I a strâns o colecţie impresionantă de tablouri valoroase pe care le-a lăsat moştenire guvernului României, pentru a fi expuse astfel încât orice român să poată vedea operele unor pictori celebri. Din această colecţie de tablouri a României au dispărut 42 de piese. Cercetările lui Mihai Pelin au identificat traseul a 17 dintre aceste 42 de tablouri: au fost luate (sau furate?) din România de regele Mihai şi apoi vândute în decursul anilor. Cartea lui Mihai Pelin se numeşte „Marele rapt regal” şi o puteţi cumpăra de la librăria Elefant.ro

Eu unul l-aş ierta pe fostul regele Mihai pentru cele 42 de tablouri însuşite. Avea multe fete, trebuia să le cumpere rochiţe. Însă nu-l pot ierta pe fostul rege Mihai pentru că a vândut safirul reginei Maria. Este vorba de al doilea safir din lume ca mărime, de 478,68 carate, cumpărat special pentru ceremonia de încoronare de la Alba Iulia. Toate casele regale au avut sau au o piatră preţioasă simbol. Safirul reginei Maria ar fi putut fi piatra preţioasă a Casei Regale a României, strâns legată de momentul realizării României Mari. Doar că fostul rege Mihai a ales să vândă această bijuterie simbol.

safirul reginei Maria

Safirul reginei Maria. Sursa foto

Infractorul Ostap Bender şi adevărul istoric

Am reuşit să intru în posesia volumului „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” şi am apucat să îl „periez” la o primă vedere. Am păstrat comparaţia cu sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi am scris un articol pentru ziarul Timpul, pe care îl reiau mai jos.

Într-un clasament al atacurilor de imagine la adresa României scena trecerii Nistrului de către Ostap Bender ar ocupa cu siguranţă unul din primele zece locuri. Violenţa scenei, faptul că Ostap Bender este un personaj simpatic pedepsit nedrept de nişte grăniceri „capitalişti”, răspândirea masivă a romanului „Viţelul de aur” scris de Ilf şi Petrov – toate acestea constituie ingrediente perfecte pentru a crea o imagine dezastruoasă a românilor. Şi nu doar în spaţiul gigantic al vorbitorilor de limbă rusă, ci şi în tot restul lumii.

Cumva avem de-a face cu o întorsătură perversă: orice s-ar spune Ostap Bender este un infractor recidivist, în ciuda declaraţiilor sale repetate că respectă Codul Penal faptele sale pot beneficia în orice moment de încadrare juridică. Trecerea ilegală a Nistrului este la rândul ei o infracţiune, ca să nu mai vorbim de transportarea ilegală, fără declaraţie, a unei mari cantităţi de metale şi pietre preţioase. Sigur, ar fi multe de spus şi despre comportamentul grănicerilor români din perioada interbelică, fiecare pădure îşi are uscăturile ei. Însă romanul lui Ilf şi Petrov serveşte propagandei sovietice până la ultimul rând prin mesajul că nu există paradisul capitalist, că „dincolo” vă aşteaptă grăniceri gata să îi bată şi jefuiască pe fugari. Ilf şi Petrov şi-au petrecut copilăria şi prima parte a tinereţii la Odessa, nu departe de Nistru, şi este de presupus că nu erau chiar străini de români şi de regiunea nistreană. Dacă nu mă înşel, prin romanele lor apare şi o referinţă la „moldovenii încălţaţi cu opinci” – destul de puţin pentru a putea spune că sufereau de complexul de superioritate al imperialului faţă de „băştinaşii exotici”. Dar care a fost adevărul graniţei de pe Nistru din punctul de vedere al oamenilor simpli?

Mulţumită lui Vadim Guzun avem azi o imagine exactă a frontierei de pe Nistru între anii 1919-1936, aşa cum este ea reflectată în arhivele româneşti. Vadim Guzun a editat în decembrie 2012 un volum masiv, de 1000 de pagini, în care a adunat 809 de documente provenind din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor de informaţii româneşti din perioada interbelică. Iar aceste documente redau un tablou total diferit al graniţei de pe Nistru faţă de cel imaginat de Ilf şi Petrov: nu grănicerii români erau cei care îi împuşcau pe fugari, ci tocmai grănicerii sovietici mitraliau fără îndurare bărcile cu refugiaţi. Uniunea Sovietică a fost o gigantică închisoare care funcţiona pe principiul „nimeni nu intră, nimeni nu iese”, cel puţin nu fără aprobare de la partid.

Volumul „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” abordează frontal un subiect trecut sub tăcere zeci de ani. În mai puţin de 20 de ani, între 1919 şi 1936 autorităţile române au trebuit să rezolve problemele ridicate de peste 100.000 de fugari din Uniunea Sovietică. Asta în condiţiile în care mecanismele şi tratatele internaţionale referitoare la refugiaţi erau încă la începuturi. Guvernul României a trebuit să identifice, să găzduiască, să hrănească şi să reglementeze situaţia a 100.000 de oameni – o performanţă umanitară necunoscută încă la nivel internaţional.

Cartea poate fi găsită la Editura Argonaut din Cluj-Napoca.

Ieftin şi bun:ghidul xenofobului, astăzi ungurii

Ani de zile am audiat zeci de prezentări despre stereotipurile faţă de diverse popoare şi cât de dăunătoare sunt ele. Îmi amintesc de un expert neamţ care se întreba sincer şi cu seriozitate maximă ce se ascunde sub fusta polonezelor. Bietul om nu a priceput de ce se tăvălea sala pe jos de râs, el vroia să spună că dincolo de exteriorul elegant şi femeile poloneze sunt oameni. El însuşi era un stereotip ambulant.

Pentru mine seria „Ghidul xenofobului” este un prilej de amuzament maxim, practic am la îndemână întreaga colecţie de stereotipuri despre diversele popoare ale lumii. Vestea cea bună este că săptămâna aceasta cărţile din seria „Ghidul xenofobului” beneficiază de reduceri de 75% la librăria Nemira. Despre unguri aflăm de pildă că ediţia revistei Playboy a dat faliment destul de repede, pentru că pe unguri nu-i interesează pornografia soft (detalii aici). Din aceeaşi categorie: legile italiene ar fi perfecte în lipsa italienilor (detalii aici); în Spania mañana înseamnă în acelaşi timp „mâine” şi „niciodată” (detalii aici); iar israelienii petrec ore la rând încercând să păcălească sistemul, zile întregi încercând să se păcălească unul pe celălalt şi se târguiesc cu absolut oricine pentru absolut orice (detalii aici). Pagina cu toate reducerile Nemira de la lichidarea de stoc din această săptămână o găsiţi aici.

Sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi grănicerii români de la Nistru

Vă mai amintiţi sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender din „Viţelul de aur”? Proaspătul milionar îşi dă seama că Uniunea Sovietică nu este ţara potrivită pentru el şi decide să se refugieze în paradisul capitalist românesc. Doar că la Nistru este prins, bătut şi jefuit de grănicerii români, fiind aruncat înapoi în URSS.

Dincolo de încheierea propagandistică (pentru că cel puţin parţial Ilf şi Petrov au fost propagandişti sovietici) ar trebui să vedem care a fost realitatea acelor vremuri, care era situaţia fugarilor din URSS ce alegeau să se refugieze în România. Ei bine, acum avem la dispoziţie o colecţie de documente contemporane din arhivele româneşti editată de diplomatul Vadim Guzun „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936”, apărută anul trecut. Nu am avut încă ocazia să o citesc, am văzut doar semnalarea ei pe site-ul revistei Rost, sper să o găsesc cât de curând. Presimt o lectură incitantă.

Până atunci vă propun o fotografie a podului peste Nistru din 1938, provenită din arhiva fotografică a revistei Life.

Podul peste Nistru in anul 1938

Reduceri la librăria Elefant.ro

Librăria Elefant.ro a început anul în forţă cu reduceri masive. Cartea lui Larry Watts „Fereşte-mă, Doamne de prieteni” are o reducere de -40% şi costă 39,59 de lei (aici). Seria „Istoria loviturilor de stat din România” a lui Alex Mihai Stoenescu are aceleaşi reduceri cu o medie de 20 de lei pe volum (aici). „Armata, Mareşalul şi evreii” de acelaşi Alex Mihai Stoenescu o puteţi găsi la 19 lei (aici). Şi nu în ultimul rând „Stalingrad” de Antony Beevor, tot la 19 lei (aici). Reducerile mai sunt valabile 72 de ore.

Sfântul Ioan cu 50% reducere pentru cărţile Nemira

Librăria Nemira are pentru ziua de azi o reducere de 50% pentru toţi Ionii şi Ioanele. Comunicatul oficial spune că reducerea se aplică doar pentru ziua de azi 7 ianuarie 2013, şi nu se cumulează cu alte reduceri în vigoare. Ionii şi Ioanele trebuie doar să introducă codul „sfioan” în câmpul cod promoţie. Dacă aş fi Ion m-aş simţi tentat de colecţia „Ghidul Xenofobului”, m-am amuzat teribil citind câteva cărţi din această serie. Nu sunt de lepădat nici volumele din colecţia „Byzantivm”: oricât ne dorim să fim mai aproape de Occident moştenirea noastră culturală este în realitate bizantină.

 reducere-sfantul-ioan-nemira

Cum potoleşti un ziarist german la Bucureşti

Mai avem încă de învăţat de la giganţii interbelici. Pe 5 martie 1939 Constantin Argetoianu îşi nota în însemnările sale zilnice următorul episod:

„Frau von Kohler – sau Colier? e o fetiţă răscoaptă, dar foarte deşteaptă care ne cinsteşte de câteva luni cu prezenţa sa. Gazetărească numai? Spioană? Nu se ştie ce e, nici de cine a fost trimisă aci. De Fuhrer? De „Gestapo”? De Goring? Mister.

Prima ei misiune la noi a fost pare-se să împace diferitele grupări săseşti care se certau. Cum a reuşit de minune în această însărcinare a fost menţinută mai departe în România. Pe la sfârşitul anului trecut, şi încă în ianuarie, nu ne iubea deloc şi scria în gazetele din Germania articole înţepate despre noi şi despre ţara noastră. Deodată lucrurile s-au schimbat: Frau von Kohler a devenit cea mai bună prietenă a noastră. Articole excelente în Germania, altul aproape ditirambic asupra Regelui în Curentul, şi aşa mai departe. Ce s-a întâmplat? Instrucţii noi de la Berlin?

Se poate să fie şi aceasta, dar e mai ales altceva: Malaxa a angajat-o cu 80.000 lei pe lună şi l milion lei bani gheaţă, ca peşcheş – şi lupoaica s-a făcut oiţă! Acum, a angajat-o Malaxa personal, sau e Malaxa numai un „piete-nom” prin care trec banii fondurilor secrete – asta nu o ştiu. Ce ştiu, e că a primit pe februarie sumele sus-arătate…”

Informaţiile la care avea acces Argetoianu sunt de o precizie maximă. Edit von Coler a ajuns în Bucureşti la vârsta de 44 de ani după o carieră mondenă la Berlin şi o aprigă propagandă pro-nazistă în saloanele aristocraţiei germane. Frumoasă şi inteligentă , Edit von Coler era verişoara nevestei unuia dintre cei mai temuţi oameni din Reich: Heinrich Himmler. Întâmplarea a făcut ca vârful carierei lui Edit von Coler să se desfăşoare la Bucureşti în anul 1939.

Istoricul francez Jacques Picard a scris o biografie a acestei femei fatale în care scoate la lumină o serie de documente puţin cunoscute. Într-adevăr, Edit von Coler a fost angajată de industriaşul Nicolae Malaxa cu un salariu de 80.000 de lei pe lună plătibili în România, plus 500 de Reichs Mark plătiţi într-o bancă din Germania (Argetoianu nu ştia nimic de mărcile germane). Pentru banii aceştia Edit von Coler trebuia să fie un fel de consilier secret care să se ocupe de direcţia editorială a ziarului Curentul (deţinut de Pamfil Şeicaru, fondatorul tradiţiei jurnalistice româneşti „şantajul şi etajul”). În documentele cercetate de istoricul francez nu apare milionul peşcheş, însă sunt amintite strădaniile lui Edit von Coler de a transfera fără taxe în Germania suma de 40.000 de mărci germane (echivalentul milionului). Încă o dată: Argetoianu dispunea de informaţii extrem de precise asupra a tot ce mişca în România. O mică precizare: în 1939 un jurnalist câştiga în jur de 3000 de lei pe lună, iar un muncitor german în jur de 250 de mărci.

Pentru cine lucra Edit von Coler? Misterul rămâne. Avea pe urmele sale spioni români, francezi şi britanici care îi urmăreau toate întâlnirile din Bucureşti. Spionii francezii erau convinşi că este agentă Gestapo, britanicii o considerau mai degrabă un fel de propagandistă. Probabil spionii români, francezi şi englezi ar fi fost şocaţi să citească rapoartele Gestapo care o bănuia că este agent dublu. Jacques Picard spune pe larg povestea fascinantă a măririi şi decăderii lui Edit von Coler în cartea „Edit von Coler, agentă nazistă la Bucureşti” pe care o puteţi găsi aici.

Edit von Coler

Cartea care m-a făcut să studiez istoria ţiganilor

Eram prin anul trei de facultate când mi-a căzut în mână „Doar Dumnezeu şi noi” de Michel Folco: povestea unei familii de călăi din Franţa – de pe la 1600 până la desfiinţarea meseriei de călău. O cronică fictivă, dar bazată pe fapte reale, extrem de precisă şi uneori mult prea realistă în descrieri. Ştiu că am râs şi îmi vine şi acum să râd la una din frazele din carte: un episcop admira la femei şi la iepe aceleaşi calităţi – pieptul lat, crupa înaltă şi chişiţa subţire.

Aşa am devenit interesat de călăi şi în prima vacanţă m-am repezit la Arhivele Judeţene Braşov şi am început să studiez temeinic problema. La Braşov călăi erau exclusiv ţiganii – şi de aici am început să citesc masiv despre istoria ţiganilor. Am o colecţie de vreo 500 de documente privitoare la ţiganii braşoveni dintre anii 1500-1800 şi le tot răsucesc de pe o parte pe alta de mai bine de 10 ani. Sper că în curând să îmi fericesc cititorii cu o carte despre istoria ţiganilor braşoveni.

Până atunci vă recomand „Doar Dumnezeu şi noi” de Michel Folco pe care o puteţi comanda aici, la editura Nemira.

Povestea unui oltean ajuns francez: Banul Mărăcine, marchiz de Ronsard

„Banul Mărăcine, marchiz de Ronsard” este una din cărţile care mi-au bucurat copilăria. Pe scurt: un boier român, de prin părţile Olteniei, porneşte în sus pe Dunăre până în Franţa unde luptă vitejeşte împotriva invadatorilor englezi. După ce îşi varsă sângele pentru regele Franţei primeşte titlul de marchiz şi se stabileşte la Paris, iar nepotul lui avea să fie unul dintre cei mai mari poeţi francezi: Pierre de Ronsard.

Multă vreme am luat de bună originea oltenească a lui Ronsard. Doar că cercetarea istorică este puţin diferită. Pierre de Ronsard spune într-un poem din 1554 că „… or, quant a mon ancetre, il a tire sa race/ D’ou le glace Danube est voisin de la Thrace” adică s-ar trage de pe-acolo de unde Dunărea se învecinează cu Tracia. Asta ar putea fi cam pe oriunde în zonă. Vasile Alecsandri (alături de alţi câţiva intelectuali români ai epocii) a fost cel care a lansat ipoteza banului Mărăcine, olteanul devenit marchiz de Ronsard. Din păcate Alecsandri nu a adus ceva dovezi documentare pentru ipoteza sa – care totuşi a prins şi a intrat cumva în circuitul public.

Dezbaterea asupra originii lui Ronsard a mers înainte multă vreme, până în 1976 când un cercetător bulgar a pus cap la cap mai multe documente şi a ajuns la concluzia că primul marchiz de Ronsard a venit din Bulgaria. În 1981 a fost deschi la Veliko Tîrnovo un muzeu Ronsard şi strămoşul marelui poet francez a fost proclamat bulgar. (Mai multe detalii despre povestea acestei dezbateri aici). În 1983 la Bucureşti s-a încercat recuperarea ascendenţei româneşti a poetului francez şi a apărut cartea „Banul Mărăcine, marchiz de Ronsard”. Ca roman de capă şi spadă e simpatic, dacă îl vreţi îl puteţi găsi aici, la anticariatul online Colţul Colecţionarului.

Pot să spună bulgarii ce vor, eu cred că strămoşul lui Ronsard a fost oltean.

Cea mai bună carte despre Carol al II lea şi Camarila regală

“Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea este cea mai bună carte pe care am citit-o despre subiectul corupţiei României în perioada interbelică, originile acestei corupţiei şi pregătirea dezastrului României dinainte şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Este o carte în care Petre Ţurlea foloseşte în proporţie de 90% de documente inedite din arhive, sunt scoase la iveală detalii puţin sau deloc cunoscute despre viaţa lui Carol al II lea alături de Elena Lupescu. De exemplu este refăcută perioada exilului lui Carol al II lea în baza notelor transmise din Franţa de o echipă specială a Poliţiei de Siguranţă de la Bucureşti care îl urmărea pas cu pas pe prinţul care renunţase la tronul României în favoarea fostei prostituate Elena Lupescu. Nu lipsesc nici detaliile picante din această perioadă, ochii indiscreţi ai spionilor trimişi de la Bucureşti reuşind să treacă dincolo de multe perdele.

Cartea este scrisă sub forma unui studiu istoric, deşi ar fi meritat să apară sub forma unei reconstituiri – însă pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de un talent literar. Chiar şi sub forma unui studiu ştiinţific, este scoasă la lumină evoluţia cercului de corupţi şi corupători din jurul lui Carol al II lea, de la cartofori şi escroci ieftini până la bancheri şi industriaşi.

Cartea “Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea o puteţi găsi cu 35,67 de lei la librăria online Elefant.ro (link afiliat).

Ceauşescu, cartea lui Larry Watts şi Raportul final al lui Tismăneanu

Comportamentul lui Ceauşescu înainte şi după invazia sovietică a Cehoslovaciei din august 1968 este o chestiune fundamentală pentru înţelegerea perioadei comuniste. Ceauşescu a anunţat că România va rezista unei invazii sovietice şi chiar a apărut un folclor legat de lasere făcute de Henry Coandă care au topit câteva tancuri ruseşti pe Prut.

O declaraţie ca cea a lui Ceauşescu din 21 august 1968 a fost un şoc pentru întreaga lume. Liderul unei ţări socialiste anunţa în public că nu este de acord cu politica Uniunii Sovietice şi că este gata să se lupte cu sovieticii. Momentul i-a adus o faimă globală şi au urmat nesfârşite turnee internaţionale.

Analiza momentului de glorie al lui Ceauşescu din 21 august 1968 are două interpretări în acest moment. Prima: discursul lui Ceauşescu a fost unul fals – chiar în înţelegere cu Uniunea Sovietică sau în orice caz o acţiune destinată exclusiv uzului personal al dictatorului. A doua: Ceauşescu a fost sincer şi chiar era gata să se lupte cu sovieticii (ştia că nu are şanse reale de rezistenţă, de aceea a încercat să îşi pregătească o retragere prin Iugoslavia).

Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste (pe scurt raportul Tismăneanu) susţine prima interpretare. Raportul Tismăneanu expediază episodul „Ceauşescu condamnă invazia sovietică a Cehoslovaciei” în doar două pagini, 136 şi 137, conform ediţiei Humanitas. Raportul final al lui Tismăneanu vorbeşte de acest episod excepţional în istoria comunismului în sentinţe şi opinii, fără să citeze documente. Concluzia: Ceauşescu a vrut să-şi întărească dictatura personală.

Problema ar putea fi rezolvată dacă am cunoaşte răspunsul la întrebarea: au vrut sovieticii să invadeze şi România? Greu de răspuns câtă vreme arhivele sovietice ale vremii sunt închise. Larry Watts dedică în volumul „Fereşte-mă doamne de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” (Editura RAO, 2011) episodului „Ceauşescu şi Cehoslovacia” 90 de pagini! Vorbim de 90 de pagini bazate pe documente din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor secrete (cele declasificate) – din păcate este vorba doar de arhive occidentale. Concluzia lui Larry Watts este opusă celei a lui Vladimir Tismăneanu: Ceauşescu chiar a vrut să se opună Uniunii Sovietice, iar Kremlinul chiar pregătea o invazie a României. (Din ce am scotocit eu prin arhivele online de la Londra vă pot pune la dispoziţie acest document în care se vorbeşte despre intenţiile agresive ale sovieticilor faţă de România).

Reacţia lui Vladimir Tismăneanu faţă de cartea lui Larry Watts este cel puţin surprinzătoare. Din partea profesorului Vladimir Tismăneanu m-aş fi aşteptat la o replică academică: să ia cele 90 de pagini ale lui Larry Watts care contrazic cele două pagini ale sale şi să le desfiinţeze ştiinţific, să aplice o critică a documentelor, să sesizeze incoerenţe de raţionament etc. Nimic din toate acestea: Vladimir Tismăneanu a preferat un atac la persoană (aici, e drept – unul delicat sau prin intermediari).

„Fereşte-mă doamne de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” de Larry Watts nu vorbeşte doar despre episodul din 1968, face o analiză asupra modului în care sovieticii au perceput România şi a unei campanii de dezinformare împotriva României dusă cu resursele întregului imperiu sovietic. Cartea lui Larry Watts o puteţi cumpăra online de la Librăria Okian cu 65 de lei sau de la Librăria Elefant.ro unde este la reducere, cu 49 de lei. (linkuri afiliate)