Arhiva etichetelor: casa de Hohenzollern

Averea reginei Maria şi cum a fost împărţită ea

Despre regina Maria se spune că nu prea cunoştea valoarea banilor pe care îi arunca în stânga şi-n dreapta. Împărţirea moştenirii ei din 1938 între Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana arată că totuşi regina Maria a fost destul de strângătoare. Avea în depozite bancare şi acţiuni suma de 130.453.184 lei (după scăderea datoriilor) şi următoarele clădiri proprietate personală: un imobil în Bucureşti de 215 mp, palatul Balcic, castelul Bran, castelul Copăceni din judeţul Ilfov, un imobil la Braşov lângă gara Bartolomeu, castelul Medieşu Aurit şi un imobil în Iaşi. Puteţi vedea detaliile împărţelii în actul oficial reprodus mai jos.

Regina Maria

Regina Maria

O mare problemă a acestui act de împărţeală este că nu a inclus şi bijuteriile reginei Maria. Constantin Argetoianu a consemnat astfel discuţiile asupra averii reginei, purtate de urmaşi imediat după moartea ei.

De luni dimineaţa, membrii Familiei Regale se ceartă ca ţiganii pe moştenire. Regina a lăsat un testament, o scrisoare adresată Regelui şi alta, pe englezeşte, copiilor. Testamentul, ca toate testamentele oamenilor geniali care nu consultă avocaţi, e idiot. Nu se ocupă decât de bunurile imobiliare şi lasă – după câte am aflat – Branul Prinţesei Ileana, Balcicul Regelui Carol şi Copăcenii Elisabetei. Punct. Despre bunurile ei mobile, bani, titluri, bijuterii – nimic. Şi pe astea toate se ceartă moştenitorii, reproţând Ileanei tot cât i-a dat mumă-sa de la mână la mână – şi i-a dat mult. Dar nici asupra imobilelor nu sunt de acord. Regele nu vrea să lase Branul Ileanei. Şi legatul acesta, trebuie recunoscut, nu prea are sens. Branul a fost dăruit Reginei României de oraşul Braşov. Regina trebuia să-l lase unui Prinţ român sau unei Prinţese românce, iar nu Ileanei care s-a înstrăinat. E admisibil ca Branul, în inima ţării, să ajungă după moartea Ileanei pe mâinile unor Arhiduci de Habsburg?

În afară de piesele mari distribuite de Regină încă în viaţă, Regina avea trei diademe mari pe care le-a împărţit între cele 3 fiice ale sale. Cea mai frumoasă, moştenită de la mumă-sa, şi evaluată la 3 milioane şi 1/2 franci elveţieni i-a dat-o Ileanei. Un splendid lanţ de briliante cu o cruce ce atârna pe el şi purta un enorm safir în mijloc, Regina l-a lăsat pentru viitoarea soţie a Voievodului Mihai (notă – safirul a fost scos la vânzare de regele Mihai, detalii aici).

Lumea continuă să fie nedumerită în chestiunea testamentelor şi succesiunii Reginei; să vedem ce legate mai ies la lumină. Nu se poate contesta că au şi „moştenitorii” cei dârji dreptate. Regina, cât a trăit a îmbâcsit pe Ileana. I-a cumpărat Sonnenbergul lângă Viena, o vilă Worthersee şi i-a dat bani cu nemiluita – milioane. Acum, la moarte, vrea să-i mai lase şi cea mai frumoasă diademă, cea evaluată la 3 1/2 milioane franci elveţieni. Un Nicolae cu degetul în gură, o Elisabetă aprigă cum e – urlă şi protestează şi cer ca toate „donaţiile” primite de Ileana să fie „raportate” la succesiune.

Certurile relatate de Argetoianu sunt cât se poate de bine ilustrate în cele 5 proiecte de împărţeală a averii, pline de tăieturi şi adăugiri. Nu le mai reproduc pe acestea, ci vă las spre lectură o copie a împărţelii finale, semnată de ministrul Justiţiei.

Argumente pentru revenirea monarhiei în România?

Subiectul revenirii monarhiei în România a devenit unul preferat al istoricului Adrian Cioroianu care întreabă în Dilema Veche „Sunteţi gata pentru revenirea monarhiei în România?” şi enumeră două argumente pro şi două contra. La argumentele pro invocă 1) tradiţia monarhică de la Burebista la Mihai I şi 2) apariţia unui arbitru în stat. Aici încap câteva comentarii.

Tradiţie monarhică în România?

Nu ştim cât de monarhi au fost Burebista şi Decebal, posibil să fi fost şefi ai unor confederaţii tribale pe vreme de război. Nu ştim cât de centralizat era statul daco-get, posibil să fi fost vorba de o civilizaţie mai degrabă apropiată de celţi. Apoi urmează ocupaţia romană, după care aproape un mileniu destul de întunecat al românilor. Din informaţiile pe care le deţinem românii nu au avut până în secolul al XIV lea o monarhie, mai degrabă a fost vorba de alianţe între mici voievodate şi cnezate. Tradiţia monarhică de 2000 de ani se reduce la vreo 600 în practică.

Apoi trebuie să vedem cât de monarhice au fost voievodatele medievale româneşti unde s-a aplicat un sistem destul de puţin asemănător cu cel din Occident. Principiul era ereditar-electiv: adică domnitorul era ales de marii boieri din rândul familiei dinastice (Basarabii în Valahia, Muşatinii în Moldova). Alegerea se făcea de obicei după o bătălie în care predecesorul era ucis, alături de principalii săi susţinători din rândurile boierilor. Cei rămaşi în viaţă îl alegeau pe învingător (ce altceva puteau face?!?!). Iar prima grijă a noului ales era să-şi găsească şi căsăpească principalele rude de sex masculin pentru a se asigura că nu vor veni peste el cu o oaste mai mare. Cu timpul şi cu înmulţirea căsăpelilor de rude familiile dinastice au cam dispărut. În secolele XIV-XV-XVI filiaţiile sunt destul de clare, însă din secolul al XVII lea pretenţiile dinastice sunt de-a dreptul dubioase, dinastiile erau dispărute. Astfel că în secolul al XVII lea avem voievozi ridicaţi practic din rândurile marilor boieri. Secolul XVIII aduce fanarioţii pe tronurile din Valahia şi Moldova – greci recrutaţi din rândurile câtorva familii, practic un fel de funcţionari numiţi de Imperiul Otoman în cadrul unui compromis care viza acceptarea unor conducători creştini relativ loiali turcilor. Prima jumătate a secolului al XIX lea aduce nişte domnitori teoretic aleşi de marea boierime, practic impuşi de jocul geopolitic dintre imperiile Ţarist, Habsburgic şi Otoman. Abia din 1866, cu venirea dinastiei de Hohenzollern se poate vorbi despre o monarhie constituţională similară cu cele din Occident. Astfel privită, tradiţia monarhică a românilor este relativ inexistentă…

Monarhul arbitru?

Carol I a fost mult lăudat pentru arbitrajul practicat pe timpul îndelungatei sale domnii. Este vorba de celebra „rotativă guvernamentală” – regele îi aducea succesiv la guvernare pe liberali şi conservatori. Din păcate nu prea era vorba de democraţie: Carol I demitea guvernul liberal şi instala guvernul conservator. Proaspeţii guvernanţi „organizau” alegerile pentru Parlament şi surpriză! le câştigau. Apoi guvernau cu majoritate absolută în Parlament, până când regele ajungea la concluzia că trebuie schimbaţi. Nu ştiu cât de democratic era acest sistem.

Al doilea monarh, Ferdinand, a fost o personalitate slabă şi „rotativa guvernamentală” stabilită de unchiul său a funcţionat de faţadă. De fapt Ferdinand s-a aflat sub influenţa totală a soţiei sale regina Maria, amantului ei prinţul Barbu Ştirbei şi a liberalului Ion I.C. Brătianu. Acesta din urmă manevra din umbră astfel încât să intre şi să iasă la guvernare atunci când dorea el. Moartea prematură a lui Ferdinand şi fuga moştenitorului Carol al II lea cu amanta sa Elena Lupescu au distrus şi acest sistem. Regenţa minorului rege Mihai a fost ineficientă, astfel că a fost acceptat pe tron Carol al II lea. Care a încercat să revigoreze celebra „rotativă guvernamentală” a lui Carol I – însă prezenţa Elenei Lupescu şi corupţia promovată, alături de evoluţiile politice interne şi externe au dus la un eşec total. Carol al II lea a eşuat într-o dictatură regală de paradă. Mihai I ajuns pe tron după fuga tatălui său a avut o şansă să domnească abia după 23 august 1944. Nu a făcut-o, a preferat să plece în 1947 fără să fi făcut vreun gest serios pentru a evita comunizarea României…

Penisul regelui Carol al II lea. Pe surse istorice

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

M-am apucat să scriu despre acest subiect după ce am văzut o creştere a căutărilor pe cuvintele cheie „penisul regelui Carol al II lea”. Aşa că am luat hotărârea să satisfac curiozitatea cititorilor care au ajuns pe acest blog cu această căutare şi nu au găsit mare lucru. Penisul regelui Carol al II lea a devenit element de folclor urban încă din perioada interbelică, după cum o atestă scriitoarea britanică Olivia Manning care a trăit la Bucureşti prin 1940:

„Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: – Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, regele Carol al II lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problemă.”

Dincolo de glume şi folclorul urban al epocii trebuie să vedem ce ne spun sursele istorice.

Ce dimensiune avea penisul regelui Carol al II lea?

Mare. Foarte mare, spun oamenii informaţi ai epocii. Constantin Argetoianu (om serios, senator, ministrul de interne care a distrus mişcarea comunistă, ministru de justiţie, ministru de finanţe, prim ministru) spune în memoriile sale că din acest punct de vedere Carol al II lea era „un fenomen al naturii”. Dimensiunea lui Carol al II lea a traumatizat-o profund pe soţia sa principesa Elena: „Intimile principesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale”. Tot Constantin Argetoianu nota că Alexandru Davila i-a povestit cum s-a petrecut iniţierea sexuală a lui Carol al II lea. Regele Carol I l-a rugat pe Alexandru Davila să găsească o damă de consumaţie pentru tânărul prinţ când acesta avea 16 ani. Reacţia femeii după noaptea petrecută cu Carol al II lea: „M-a omorât nene Alecule!” (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 234-235)

Viaţa sexuală a regelui Carol al II lea

La o primă vedere o chestiune intimă, despre care nu ar trebui să ştim foarte multe lucruri. Însă datorită faptului că monarhia şi viaţa politică românească au fost afectate de viaţa privată a acestui rege foarte mulţi contemporani au fost extrem de interesaţi de comportamentul regelui în pat. Inclusiv serviciile de informaţii. În perioada exilului său în Franţa Carol al II lea şi Elena Lupescu au fost urmăriţi pas cu pas de agenţii Poliţiei de Siguranţă, sau Siguranţa. Au fost detaşaţi zeci de agenţi de la Bucureşti care ştiau tot despre Carol, Elena Lupescu şi intimii lor (în majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de afaceri dubioşi). Pe 9 martie 1928 agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că la cazinoul din Cannes Puiu Dumitrescu a pierdut 10.000 de franci, iar Carol al II lea a câştigat 25.000 de franci după care „s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors foarte obosiţi” (cf. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală, Editura Semne, Bucureşti 2010, p. 63). Pe lângă această exprimare camuflată, agenţii Siguranţei au dovedit şi simţ al umorului: o porecliseră Roaiba pe Elena Lupescu.

Nici după ce a ajuns rege Carol al II lea nu a scăpat de supravegherea agenţilor de Siguranţă. Până la urmă trebuiau cunoscute obiceiurile şefului statului, mai ales cele care erau în stare să îl facă de râsul lumii. Nu că restul lumii nu ar fi ştiut ce poamă era Carol al II lea: în perioada exilului său în Franţa a fost urmărit îndeaproape de serviciile secrete britanice, franceze, italiene şi sovietice. Belgienii, olandezii şi spaniolii se interesau şi ei de obiceiurile viitorului monarh al României. Iar agenţii de Siguranţă ştiau că „concurenţa” făcuse rost de informaţii complete cu privire la viaţa intimă a lui Carol al II lea (v. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală…)

Revenind la urmărirea lui Carol al II lea la Bucureşti: Armand Călinescu (pe atunci secretar de stat la Ministerul de Interne, ulterior colaborator apropiat al lui Carol al II lea şi prim ministru) nota în jurnalul său la 24 iunie 1932 „Cristescu (directorul Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de Informaţii în timpul guvernării mareşalului Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe stradă. Acestea au aflat şi se adună prin Brezoianu aşteptând”. Acelaşi Armand Călinescu nota pe 5 decembrie 1932: „Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea mai joasă speţă„. Pe 17 decembrie 1932 altă însemnare: „Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă” (cf. Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti 1990).

Informaţiile lui Armand Călinescu sunt confirmate de Constantin Argetoianu (ministeru de Interne între 1931-1932): „Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţămai scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”. (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Memorii, vol IX, p. 77)

De ce ne interesează penisul regelui Carol al II lea?

Pentru că întreaga viaţă politică a României între 1930-1940 s-a învârtit în jurul lui. Elena Lupescu a fost singura femeie capabilă să îl satisfacă pe Carol al II lea şi s-a folosit de acest atu pentru a-şi elimina adversarii care îi cereau regelui să renunţe la amantă. Favorurile regale, ascensiunea politică, numirea guvernelor, marile contracte cu statul – toate atârnau de bunul plac al Elenei Lupescu. Regele era un sclav în faţa ei din cauza dependenţei sexuale – Argetoianu scria că regele „se pierde între cracii damei”. În 1934 acelaşi om politic nota „În ziua de 17 ianuarie 1934 (ţin să precizez data din cauza enormităţii confidenţelor) mareşalul Averescu în cursul unei vizite ce-i făceam, mi-a spus că prinţul Carol i-a mărturisit că numai cu Lupeasca mai putea avea erecţiuni. Duduia, a continuat Averescu, ţine pe rege prin cunoştinţa secretelor lui de anomalie sexuală”.  Ziaristul Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul din perioada interbelică scria şi el: „Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcovşi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” (cf. Ioan Scurtu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti 1999, p. 244)

Istoricul Adrian Cioroianu consideră că toate aceste detalii nu au relevanţă dacă e să-l judecăm pe Carol al II lea (am scris aici despre articolul lui Adrian Cioroianu publicat în revista Istorie şi civilizaţie). Eu cred că de fapt este vorba de o chestiune centrală a domniei lui Carol al II lea. Dacă ar fi fost un cetăţean oarecare suferind de disfuncţii sexuale nu ar fi fost nici o problemă. Însă Carol al II lea se sfătuia cu Aristide Blank în legătură cu aceste probleme. Iar Aristide Blank a falimentat banca Marmorosch-Blank şi a primit ajutor de la guvernul României în urma poruncii lui Carol al II lea. Şi multe alte mistere ale perioadei interbelice pot fi explicate din prisma penisului regelui Carol al II lea.

Lecturi recomandate

Dacă vă interesează aventura vieţii lui Carol al II lea alături de Elena Lupescu vă recomand cartea istoricului englez Paul D. Quinlan, „Regele playboy – Carol al II lea al României”. O puteţi cumpăra cu o reducere de 25% de la librăria online Elefant.ro (link afiliat)

„Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea – un volum care dezvăluie încrengăturile dintre apropiaţii regelui Carol al II lea şi lumea oamenilor de afaceri din România interbelică. O găsiţi cu 35,67 de lei tot la librăria online Elefant.ro (link afiliat).

Galerie foto: imagini mai puţin cunoscute cu regele Ferdinand

Ironizat de mulţi dintre contemporani, considerat ca fiind sub papucul dominatoarei regine Maria, regele Ferdinand a trecut undeva pe un loc secund. În istoria României are un rol mai degrabă decorativ şi se cunosc foarte puţine detalii despre viaţa lui, despre caracterul sau personalitatea sa. O figură importantă a istorie – a fost şeful statului care a realizat România Mare, chiar dacă nu singur – şi totuşi este cumva dat deoparte. Constantin Argetoianu remarca în memoriile sale că regele Ferdinand era un adevărat gentleman, blând şi supus în faţa voluntarei Maria de Edinburgh, care se simţea mai bine printre cărţile sale şi alături de câţiva prieteni. Totuşi era capabil de mutări politice surprinzătoare – deşi izolate – sau de răzbunări fulgerătoare. Prefera liniştea, dar ştia să îşi apere poziţia. Putea fi influenţat, dar uneori se dovedea extrem de încăpăţânat. În majoritatea imaginilor păstrate regele Ferdinand pare împăiat, mereu adoptă o morgă oficială. Dar câteva din imaginile de mai jos îi trădează adevărata fire, mai ales aceea în care ţine în mână o ţigară. Ochii albaştri ai lui Ferdinand îl trădează în această fotografie. Ţeapănul monarh ştia să zâmbească şi avea şi un luciu de şiretenie în privire.

Principele Ferdinand in uniforma de capitan de vanatori in anul 1892

Principele Ferdinand in uniforma de capitan de vanatori in anul 1892

Principele Ferdinand dupa casatoria cu Maria de Edinburgh in 1893

Principele Ferdinand dupa casatoria cu Maria de Edinburgh in 1893

Regele Ferdinand dupa incoronare in 1914

Regele Ferdinand dupa incoronare in 1914

Regele Ferdinand, regina Maria si principele Nicolae

Regele Ferdinand, regina Maria si principele Nicolae

regele ferdinand

De ce nu poate reveni monarhia în România

Citeam zilele trecute un interviu din România Liberă cu generalul veteran de război Nicolae Sebastian, care zicea aşa de regele Mihai:

La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: „Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: „Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.

Bătrânul oştean s-a convins că regele Mihai aşteaptă să i se pună tronul în braţe. Mai are de aşteptat. Regele Mihai probabil că nici acum nu şi-a dat seama de ce monarhia a ieşit definitiv din sufletele românilor. El şi cu puţinii monarhişti cred că de vină sunt comuniştii care au spălat românii pe creieri. Fals. Regele Mihai este vinovat pentru decăderea monarhiei. Să mă explic.

Monarhia şi Casa de Hohenzollern au beneficiat de un prestigiu gigantic în ochii românilor vreme de aproape 100 de ani. Acest prestigiu a fost creat de Carol I care ieşea la balcon fără să clipească în faţa bucureştenilor veniţi să-i spargă geamurile palatului. După care cu un semn al mâinii declanşa şarja jandarmilor călare care împrăştiau mulţimea furioasă. În momentul în care la 1878 ruşii au înconjurat Bucureştiul şi au ameninţat cu dezarmarea armatei române, regele Carol I a răspuns că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Şi era hotărât să se bată cu ruşii pentru a păstra Bugeacul. Regele Carol I a fost un adevărat conducător care a dus România în două războaie în urma cărora a avut câştiguri teritoriale.

Prestigiul monarhic stabilit de Carol I a fost consolidat de regele Ferdinand. Nici acest membru al Casei de Hohenzollern nu a cedat. În 1917 România era înfrântă, zdrobită. Însă Ferdinand nu a cedat – unii contemporani spun că la îndemnul reginei Maria. S-a bătut până în ultima clipă. Nu el personal – dar a refuzat să cedeze, să îşi accepte înfrângerea. A refuzat să părăsească România înfrântă.

Apoi a venit Carol al II lea, care a cedat un sfert din teritoriul ţării fără să tragă un foc de armă. Trec peste corupţia generalizată a regimului lui Carol al II lea, peste influenţa Elenei Lupescu etc. Carol al II lea putea salva prestigiul Casei de Hohenzollern în România prin declanşarea unui război de apărare a Basarabiei. Ar fi pierdut (sau poate nu!) acest război, România ar fi putut deveni teritoriu ocupat ca şi Polonia până în 1945 – însă prestigiul Casei de Hohenzollern în ochii românilor ar fi fost intact. Însă Carol al II lea a preferat să părăsească România într-un tren de zece vagoane plin cu toate averile strânse în 10 ani de domnie.

A doua şi ultima şansă de reabilitare a monarhiei în România a avut-o regele Mihai. Regele Mihai ar fi putut declanşa un război de gherilă împotriva sovieticilor şi ar fi fost urmat de marea majoritate a populaţiei. Putea să aleagă între a muri în acest război sau a pleca la un moment dat cu speranţa că va reveni. Putea să aleagă să fie un conducător. A ales să plece, ca şi tatăl său. Între timp a dispărut şi amintirea prestigiului pe care l-a avut Casa de Hohenzollern în România.

Casa de Hohenzollern în ofensivă mediatică

Casa de Hohenzollern se străduieşte din răsputeri să ne convingă de faptul că principesa Margareta este o bună gospodină. Au apărut tot felul de articole în direcţia asta (Ce face în weekend Margareta a României: „Principele şi cu mine gătim paste şi ne amuzăm experimentând şi inventând reţete”„Cartea regală de bucate” se dă ca pâinea caldă). PR de două parale, cine naiba îşi închipuie că gospodinele României vor adopta monarhismul ca doctrină prin intermediul cratiţei? Şi chiar se aşteaptă artizanul campaniei ca lumea să creadă că Margareta (nu, nu e a României!) chiar îşi pârleşte unghiile făcând rântaş?!?!?

După ce ultimii doi regi ne-au distrus ţara şi au plecat cu vagoanele pline nu cred să mai fie oameni întregi la cap care să susţină ideea monarhică.