Arhiva etichetelor: Comintern

Limba română, limba moldovenească şi otrava Cominternului

Principala problemă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova este moştenirea otrăvită a Cominternului. În gândirea politicii externe ruse încă domină idei şi scheme cominterniste – una dintre ele fiind aşa numita limbă „moldovenească”. Joi 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova sub preşedinţia lui Alexandru Tănase (alături de Aurel Băieşu, Igor Dolea, Tudor Panţâru, Victor Popa, Petru Railean) a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică. S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta. Însă există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean. Sau orice combinaţie doriţi. În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze. Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români. Până când ne întâlnim cu lingvistica şi începem să avem probleme în a diferenţia ştiinţific limba română de limba moldovenească (dar politrucii de rit cominternist nu se împiedică foarte tare de argumentele ştiinţifice, pe unele le ocolesc, pe altele le ignoră, ce rămâne deformează).

În primul rând trebuie spus că toată dezbaterea asupra chestiunii identitare este uşor lipsită de instrumente limpezi. Eu unul nu cred că este valabilă teza dominantă în acest moment „în evul mediu nu conta identitatea naţională, în evul mediu contau diferenţele sociale”. Am dat aici un exemplu care contrazice această teză, există multe alte exemple de acelaşi tip – dar sunt trecute cu vederea de dragul unui raţionament corect din punct de vedere politic.

Revenind la oile noastre: în evul mediu, în cazul statului Moldova exista o identitate cetăţenească (de apartenenţă la stat) moldovenească, în paralel cu o identitate etnică şi lingvistică românească. În caz de război moldovenii erau duşmani cu valahii (uneori), însă ştiau că vorbesc aceeaşi limbă cu valahii din Ţara Românească şi cu cei din Transilvania. În mediul online găsiţi aici o colecţie de documente şi cărţi extrem de bine făcută care dovedeşte cât se poate de limpede diferenţele enunţate mai sus.

Nici după ocuparea Basarabiei în 1812 nu a fost creată o diferenţă identitară între români şi moldoveni. Iată ce spuneau ruşii:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor! (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). Sursa

Tot aici găsiţi multe alte exemple din autori ruşi care constatau relaxaţi că românii şi moldovenii sunt acelaşi popor, vorbitori ai aceleiaşi limbi.

Situaţia s-a schimbat brusc în 1924 când într-un memoriu către Comitetul Central al Partidului Comunist Rus se afirma aşa:

Republica Moldovenească (Transnistreană) va putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani prin Dobrogea şi faţă de Europa Centrală prin Bucovina şi Galiţia, pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri politice şi militare.

(Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile moldovenismului, Editura CIVITAS, Chişinău, 2009, p. 93)

Asta a fost raţiunea înfiinţării în 1924 a Republicii Moldoveneşti Transnistrene. Apoi a urmat o dezbatere scurtă şi extrem de dură între comuniştii români (care susţineau ideea sprijinirii unei culturi şi limbi româneşti în nou creata republică) şi comuniştii ucraineni (care au venit cu ideea fabricării unei identităţi moldoveneşti, bazată pe o limbă moldovenească separată de limba română). Şi aşa a început experimentul cu limba moldovenească.

Nu ştiu ce efecte va avea hotărârea Curţii Constituţionale de la Chişinău care repune în drepturi limba română. Vor apărea nenumărate reacţii adverse, se va produce o polarizare în spaţiul public de la Chişinău. Cred că în dezbaterea ce va urma ar trebui ca blogul Tipărituri româneşti să devină un site cu domeniu propriu, eventual şi cu o variantă în limba rusă.

Teoria cominternistă „România – ultimul imperiu din Europa” este încă vie

Comuniştii români au avut în perioada interbelică o mare problemă: trebuiau să susţină teza „România – ultimul imperiu din Europa” şi să acţioneze pentru „eliberarea” teritoriilor ocupate (Basarabia, Ardealul etc.). Acesta a fost principalul motiv al scoaterii comuniştilor în afara legii.

Teza aceasta cominternistă este în continuare cât se poate de vie. Florin Poenaru scrie pentru Critic Atac:

În raport cu ceea ce numim Republica Moldova azi statul român, format să nu uitam, la aproape jumatate de secol după anexarea Basarabiei, a practicat aceeaşi politică imperialistă şi colonialistă precum cea a Rusiei, diferența fiind doar de putere. Atunci când pentru scurt timp balanța de putere a fost schimbată în favoarea statului roman, in 1918, România a anexat Basarabia (la fel cum a făcut şi cu Ardealul înăbuşind totodată revoluția comunistă din Ungaria) dovedind astfel o aspirație colonială specifică statului român modern sub conducerea familiei Hohenzollern. Episoadele de colonialism românesc (mai ales în Dobrogea) -limitate ce-i drept de precariatea cronică a statului de-a lungul modernității-, au fost complet trecute sub tăcere de istoriografia ceauşistă care a construit mitul cetății asediate şi a națiunii care mereu se apară de dusmani (o moştenire ce-i drept a istoriei romantice de secol 19).

Au trecut aproape 100 de ani şi tezele cominterniste o duc bine. Florin Poenaru mai spune aşa:

Astfel, Basarabia a suferit o serie de anexări şi includeri în Principatul Moldovean (sudul Basarabiei), apoi în Rusia țaristă, în România şi apoi în URSS din care aceasta reapare drept Republica Moldova pe 27 august 1991–o istorie ale cărei detalii nu pot fi abordate aici. Ce trebuie însă observat este că această istorie a fost complet obliterată şi mistificată în timpul regimului Ceuşescu. Din păcate modul în care astăzi cei mai mulți noi cei din România ne raportăm la Basarabia/Republica Moldova este ca urmare a succesului regimului Ceauşescu de a îşi impune istoriografia şi paradigma naționalistă în care aceasta a fost construită.

Cu alte cuvinte Florin Poenaru vrea să rescrie istoria “obliterată şi mistificată în timpul regimului Ceauşescu”. Sigur că da, Ceauşescu este de vină. Înainte de 1944 s-au scris rafturi întregi de cărţi care tratează problema Basarabiei prin “paradigma naţionalistă”. Iar cine merge la bibliotecă ştie că problema Basarabiei a fost tratată onest în istoriografia din epoca lui Ceauşescu (bineînţeles, cu voie de la partid şi în funcţie de relaţiile cu Uniunea Sovietică).