Arhiva etichetelor: Constantin Argetoianu

Averea reginei Maria şi cum a fost împărţită ea

Despre regina Maria se spune că nu prea cunoştea valoarea banilor pe care îi arunca în stânga şi-n dreapta. Împărţirea moştenirii ei din 1938 între Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana arată că totuşi regina Maria a fost destul de strângătoare. Avea în depozite bancare şi acţiuni suma de 130.453.184 lei (după scăderea datoriilor) şi următoarele clădiri proprietate personală: un imobil în Bucureşti de 215 mp, palatul Balcic, castelul Bran, castelul Copăceni din judeţul Ilfov, un imobil la Braşov lângă gara Bartolomeu, castelul Medieşu Aurit şi un imobil în Iaşi. Puteţi vedea detaliile împărţelii în actul oficial reprodus mai jos.

Regina Maria

Regina Maria

O mare problemă a acestui act de împărţeală este că nu a inclus şi bijuteriile reginei Maria. Constantin Argetoianu a consemnat astfel discuţiile asupra averii reginei, purtate de urmaşi imediat după moartea ei.

De luni dimineaţa, membrii Familiei Regale se ceartă ca ţiganii pe moştenire. Regina a lăsat un testament, o scrisoare adresată Regelui şi alta, pe englezeşte, copiilor. Testamentul, ca toate testamentele oamenilor geniali care nu consultă avocaţi, e idiot. Nu se ocupă decât de bunurile imobiliare şi lasă – după câte am aflat – Branul Prinţesei Ileana, Balcicul Regelui Carol şi Copăcenii Elisabetei. Punct. Despre bunurile ei mobile, bani, titluri, bijuterii – nimic. Şi pe astea toate se ceartă moştenitorii, reproţând Ileanei tot cât i-a dat mumă-sa de la mână la mână – şi i-a dat mult. Dar nici asupra imobilelor nu sunt de acord. Regele nu vrea să lase Branul Ileanei. Şi legatul acesta, trebuie recunoscut, nu prea are sens. Branul a fost dăruit Reginei României de oraşul Braşov. Regina trebuia să-l lase unui Prinţ român sau unei Prinţese românce, iar nu Ileanei care s-a înstrăinat. E admisibil ca Branul, în inima ţării, să ajungă după moartea Ileanei pe mâinile unor Arhiduci de Habsburg?

În afară de piesele mari distribuite de Regină încă în viaţă, Regina avea trei diademe mari pe care le-a împărţit între cele 3 fiice ale sale. Cea mai frumoasă, moştenită de la mumă-sa, şi evaluată la 3 milioane şi 1/2 franci elveţieni i-a dat-o Ileanei. Un splendid lanţ de briliante cu o cruce ce atârna pe el şi purta un enorm safir în mijloc, Regina l-a lăsat pentru viitoarea soţie a Voievodului Mihai (notă – safirul a fost scos la vânzare de regele Mihai, detalii aici).

Lumea continuă să fie nedumerită în chestiunea testamentelor şi succesiunii Reginei; să vedem ce legate mai ies la lumină. Nu se poate contesta că au şi „moştenitorii” cei dârji dreptate. Regina, cât a trăit a îmbâcsit pe Ileana. I-a cumpărat Sonnenbergul lângă Viena, o vilă Worthersee şi i-a dat bani cu nemiluita – milioane. Acum, la moarte, vrea să-i mai lase şi cea mai frumoasă diademă, cea evaluată la 3 1/2 milioane franci elveţieni. Un Nicolae cu degetul în gură, o Elisabetă aprigă cum e – urlă şi protestează şi cer ca toate „donaţiile” primite de Ileana să fie „raportate” la succesiune.

Certurile relatate de Argetoianu sunt cât se poate de bine ilustrate în cele 5 proiecte de împărţeală a averii, pline de tăieturi şi adăugiri. Nu le mai reproduc pe acestea, ci vă las spre lectură o copie a împărţelii finale, semnată de ministrul Justiţiei.

Cum potoleşti un ziarist german la Bucureşti

Mai avem încă de învăţat de la giganţii interbelici. Pe 5 martie 1939 Constantin Argetoianu îşi nota în însemnările sale zilnice următorul episod:

„Frau von Kohler – sau Colier? e o fetiţă răscoaptă, dar foarte deşteaptă care ne cinsteşte de câteva luni cu prezenţa sa. Gazetărească numai? Spioană? Nu se ştie ce e, nici de cine a fost trimisă aci. De Fuhrer? De „Gestapo”? De Goring? Mister.

Prima ei misiune la noi a fost pare-se să împace diferitele grupări săseşti care se certau. Cum a reuşit de minune în această însărcinare a fost menţinută mai departe în România. Pe la sfârşitul anului trecut, şi încă în ianuarie, nu ne iubea deloc şi scria în gazetele din Germania articole înţepate despre noi şi despre ţara noastră. Deodată lucrurile s-au schimbat: Frau von Kohler a devenit cea mai bună prietenă a noastră. Articole excelente în Germania, altul aproape ditirambic asupra Regelui în Curentul, şi aşa mai departe. Ce s-a întâmplat? Instrucţii noi de la Berlin?

Se poate să fie şi aceasta, dar e mai ales altceva: Malaxa a angajat-o cu 80.000 lei pe lună şi l milion lei bani gheaţă, ca peşcheş – şi lupoaica s-a făcut oiţă! Acum, a angajat-o Malaxa personal, sau e Malaxa numai un „piete-nom” prin care trec banii fondurilor secrete – asta nu o ştiu. Ce ştiu, e că a primit pe februarie sumele sus-arătate…”

Informaţiile la care avea acces Argetoianu sunt de o precizie maximă. Edit von Coler a ajuns în Bucureşti la vârsta de 44 de ani după o carieră mondenă la Berlin şi o aprigă propagandă pro-nazistă în saloanele aristocraţiei germane. Frumoasă şi inteligentă , Edit von Coler era verişoara nevestei unuia dintre cei mai temuţi oameni din Reich: Heinrich Himmler. Întâmplarea a făcut ca vârful carierei lui Edit von Coler să se desfăşoare la Bucureşti în anul 1939.

Istoricul francez Jacques Picard a scris o biografie a acestei femei fatale în care scoate la lumină o serie de documente puţin cunoscute. Într-adevăr, Edit von Coler a fost angajată de industriaşul Nicolae Malaxa cu un salariu de 80.000 de lei pe lună plătibili în România, plus 500 de Reichs Mark plătiţi într-o bancă din Germania (Argetoianu nu ştia nimic de mărcile germane). Pentru banii aceştia Edit von Coler trebuia să fie un fel de consilier secret care să se ocupe de direcţia editorială a ziarului Curentul (deţinut de Pamfil Şeicaru, fondatorul tradiţiei jurnalistice româneşti „şantajul şi etajul”). În documentele cercetate de istoricul francez nu apare milionul peşcheş, însă sunt amintite strădaniile lui Edit von Coler de a transfera fără taxe în Germania suma de 40.000 de mărci germane (echivalentul milionului). Încă o dată: Argetoianu dispunea de informaţii extrem de precise asupra a tot ce mişca în România. O mică precizare: în 1939 un jurnalist câştiga în jur de 3000 de lei pe lună, iar un muncitor german în jur de 250 de mărci.

Pentru cine lucra Edit von Coler? Misterul rămâne. Avea pe urmele sale spioni români, francezi şi britanici care îi urmăreau toate întâlnirile din Bucureşti. Spionii francezii erau convinşi că este agentă Gestapo, britanicii o considerau mai degrabă un fel de propagandistă. Probabil spionii români, francezi şi englezi ar fi fost şocaţi să citească rapoartele Gestapo care o bănuia că este agent dublu. Jacques Picard spune pe larg povestea fascinantă a măririi şi decăderii lui Edit von Coler în cartea „Edit von Coler, agentă nazistă la Bucureşti” pe care o puteţi găsi aici.

Edit von Coler

O comparaţie: Pacea de la Bucureşti 1918 şi contractul OMV-Petrom

Pe 7 mai 1918 premierul României Alexandru Marghiloman semna Tratatul de pace de la Bucureşti prin care terenurile petrolifere erau concesionate Germaniei pe 90 de ani. În acel moment România nu mai avea nici o cale să se apere: o nouă ofensivă a armatelor germane, austro-ungare şi bulgăreşti ar fi dus la distrugerea totală a armatei române. În Consiliul de Coroană care a hotărât negocierile cu Puterile Centrale regele Ferdinand a cerut părerea generalilor – şi toţi au spus că vor rezista. Doar un colonel de la itendenţă a scos un tabel şi a început să recite: avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile. Liniile de aprovizionare prin Rusia ţaristă fuseseră spulberate de revoluţia bolşevică, iar trupele ruseşti din România se bloşevizau în ritm alert. România şi-a cumpărat supravieţuirea promiţând germanilor petrolul pe 90 de ani. Constantin Argetoianu (care a participat direct la negocieri) spune că toate cedările din Pacea de la Bucureşti au fost făcute cu siguranţa victoriei Aliaţilor – mai ales după intrarea Statelor Unite în război.

Eu rămân convins că până la urma urmelor tot Aliaţii noştri vor fi biruitori şi că nu vom da nimic, ci dimpotrivă, vom lua.

Constantin Argetoianu, Memorii, vol III-V, p. 406

În anul 2004 România se zbătea să încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Tocmai ce pierduse un adevărat război – dar de un alt tip decât Primul Război Mondial. Premierul României Adrian Năstase a negociat şi semnat un contract de privatizare prin care austriecii de la OMV au primit petrolul românesc. Nu am reuşit să aflu pe ce perioadă a fost concesionat petrolul în favoarea austriecilor – probabil pe 99 de ani.

Cu 700.000 de morţi în Primul Război Mondial (cifră aproximativă care reprezintă aproape 10% din populaţie) România se numără printre ţările cu cele mai multe victime în acest război (Austro-Ungaria 1.1 milioane morţi, Germania 2,4 milioane morţi, Franţa 1,6 milioane morţi, Marea Britanie 0,9 milioane morţi – la populaţii mult mai mari). Premierul Adrian Năstase a dat petrolul pentru care au murit 700.000 de români în Primul Război Mondial în schimbul a 668 milioane euro. Cam 10 euro Mai puţin de 100 de euro de cap de victimă. Reducere maximă pentru aderarea la Uniunea Europeană.

automotor malaxa

Cu trenul de la Bucureşti la Constanţa. În 1938 şi în 2011

Automotorul Malaxa, fabricat în România în 1938, care făcea două ore şi jumătate de la Bucureşti la Constanţa.

Citesc şi mă crucesc în memoriile lui Constantin Argetoianu pentru anul 1938:

28 martie. Petrecut ziua de ieri (duminicã) la Constanţa. Plecat dimineaţa la ora 9 1/2 m-am înapoiat în Bucureşti la ora 10 1/2 seara. Fãcut drumul cu automotorul cumpãrat de Franasovici (7 milioane, la „Astra”) în douã ore şi jumãtate, la dus ca şi la întors. Zi luminoasã, vreme de toata frumuseţea şi mare idem. Eram 14, numai tineret în afarã de mine. Vizitat la Mamaia noul hotel pe care-1 ridicã Oficiul de Turism împreunã cu C.F.R. Foarte frumos, foarte confortabil, foarte luxos.

Deci în urmă cu 73 de ani trenul de la Bucureşti la Constanţa făcea DOUĂ ORE ŞI JUMĂTATE. În ziua de azi, conform Mersul Trenurilor de la Bucureşti la Constanţa trenul face aproape patru ore (3 ore şi 55 minute). Asta pe hârtie, în realitate durează între 5 şi 6 ore. Sincer, nu cred că aş avea regrete dacă CFR ar fi închise şi toţi angajaţii lăsaţi pe drumuri, de la director la acarul Păun. Nu am nevoie de CFR.

regele carol al II lea

Adrian Cioroianu şi reabilitarea lui Carol al II lea

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

În ediţia din luna februarie a revistei Istorie şi civilizaţie a apărut în ediţia tipărită un articol semnat de Adrian Cioroianu cu titlul „Un nedreptăţit: regele Carol al II lea al României”. Pe scurt, Adrian Cioroianu încearcă o reabilitare a celui mai nociv conducător al României. Chestiunea a beneficiat şi de o mică dezbatere organizată de Institutul Român pentru Istorie Recentă, unde Adrian Cioroianu şi-a re-citit practic articolul publicat în revista amintită.

Cioroianu porneşte de la ceea ce vede ca fiind cele cinci păcate capitale reproşate regelui Carol al II lea: 1) dispariţia României Mari, 2) instituirea dictaturii regale, 3) instaurarea cultului personalităţii, 4) reputaţia de afemeiat, 5) incapacitatea regelui Carol al II lea de a face o alianţă cu legionarii. Cioroianu mai zice că ar exista şi alte capete de acuzare, dar în viziunea lui acestea ar fi principalele şi se apucă apoi să le demonteze pe rând.

La punctul 1 este evident că nu Carol al II lea a fost singurul vinovat de prăbuşirea României din 1940. Eu aş spune că sistemul corupt patronat de acest rege a fost responsabil de dezastru. Doar că în timpul dezbaterii de la IRIR, Adrian Cioroianu a respins ideea că regele Carol al II lea a fost corupt sau că ar fi patronat un sistem al corupţiei răspândit în toată ţara. Cioroianu a zis ceva de genul: nu Carol al II lea a inventat corupţia în România. Asta aşa este, nu el a inventat-o, el a perfecţionat-o. Când am menţionat în cursul dezbaterii una din multele afaceri de corupţie (fratele Elenei Lupescu a fabricat batiste cu chipul regelui pe care le vindea obligatoriu ostaşilor şi ofiţerilor din toată armata) Adrian Cioroianu a zis că este nevoie de mai multe dovezi.

Dictatura regală: Adrian Cioroianu susţine că nu este vorba de o dictatură reală, ci una de paradă, că de multe ori Carol al II lea nu reuşea să îşi impună punctul de vedere. Nici Stalin, Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu nu reuşeau de fiecare dată să-şi impună punctul de vedere, dar asta nu îi face mai puţin dictatori.

Cultul personalităţii: aici nu trebuie decât să fie comparate imagini cu străjeri-pionieri dansând pe stadioane în Bucureşti în anii 1939, 1952, 1988 şi se clarifică imediat situaţia, fără să mai intrăm în detalii de genul ziarului de propagandă a lui Carol al II lea „România” sau în problema Societăţii de Radio.

Cât de afemeiat a fost Carol al II lea? Adrian Cioroianu îi numără legăturile oficiale şi semi-oficiale şi ajunge la cifra de doar şapte femei. Cât despre obiceiul regelui Carol al II lea de a racola prostituate de pe stradă Adrian Cioroianu spune că aşa ceva nu este documentat. Eu cred că obiceiul este cât se poate de bine documentat şi are martori de genul: Armand Călinescu (ministru de Interne şi prim-ministru), Eugen Cristescu (director al Poliţiei de Siguranţă şi al Serviciului Special de Informaţii), Gavrilă Marinescu (prefectul Poliţiei Capitalei şi şeful gărzi personale a lui Carol al II lea), Constantin Argetoianu (ministru în nenumărate cabinete), Pamfil Şeicaru (directorul ziarului Curentul) plus o mulţime de rapoarte ale Siguranţei din anii dinaintea urcării pe tron (într-unul dintre acestea se povesteşte cum Carol al II lea a câştigat la cazino în Monaco şi s-a dus în maşină unde a întreţinut relaţii sexuale cu Elena Lupescu). Adrian Cioroianu spune că este vorba de viaţa intimă a unui om. Problema mea este că omul acesta a decis soarta unei ţări întregi – astfel că viaţa lui intimă, în momentul în care devine incontrolabilă sau preia controlul asupra regelui devine o mare problemă. Mecanismul era simplu: Elena Lupescu îl controla sexual şi sentimental pe Carol al II lea şi astfel a devenit centrul unei gigantice reţele de corupţie (mai există şi bănuieli că de fapt Elena Lupescu a fost agent al URSS).

Şi în sfârşit punctul al cincilea din raţionamentul lui Adrian Cioroianu: chestiunea alianţei lui Carol al II lea cu legionarii. Carol al II lea s-a visat căpitanul Mişcării Legionare, a vrut ca Corneliu Zelea Codreanu să îi cedeze locul. Nu şi-a dorit nici un moment o alianţă cu legionarii, nu a dorit să-i aducă la guvernare. Carol al II lea vedea la legionari doar disciplina şi supunerea – şi îşi dorea să le aibă el la dispoziţie.

Ce nu a spus Adrian Cioroianu despre Carol al II lea: că a inaugurat în România teroarea de stat. Execuţiile extrajudiciare (împuşcarea multor legionari în lipsa unei hotărâri judiciare) au fost evenimente care au şocat întreaga ţară. Din acel moment România nu a mai fost o democraţie, din momentul în care a dispărut supremaţia legii care a fost înlocuită cu ordinul direct al regelui. România a fost aruncată înapoi în evul mediu. Şi nu este vorba doar de legionari. O însemnare din carnetele premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenţii ale lui Carol al II lea: „13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu.” Pe 30 noiembrie Corneliu Zelea Codreanu avea să fie executat în pădurea de la Tâncăbeşti sub pretextul „fugii de sub excortă”. Ernest Urdăreanu era mareşalul Palatului şi omul de încredere al lui Carol al II lea în toate chestiunile murdare. Însemnarea lui Armand Călinescu trebuie pusă în legătură directă cu execuţia lui Codreanu şi dezvăluie faptul că regele Carol al II lea îl avea în vizor şi pe Iuliu Maniu (şi posibil şi alţi ţărănişti sau opozanţi ai Elenei Lupescu şi camarilei regale, ca profesorul Forţu sau doctorul Gerota).

Mai trebuie să spun că articolul lui Adrian Cioroianu din revista Istorie şi civilizaţie este contrabalansat de contribuţiile profesorilor Ioan Scurtu, Ion Bulei şi Andrei Pippidi. Cât despre teza „Carol al II lea a făcut foarte mult pentru cultura românească” şi ea trebuie reanalizată. Un prim exemplu: Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori culturali ai lui Carol al II lea, era căsătorit cu o verişoară a Elenei Lupescu. Tot la camarilă ajungem…