Arhiva etichetelor: Ioan Scurtu

Bloguri cu şi despre istorie: Ioan Scurtu (1)

Mă gândesc de mai multă vreme să inventariez cât de cât blogurile româneşti care se ocupă de istorie. Nu sunt foarte multe şi cele cât de cât avizate sunt foarte puţine. Încep cu blogul istoricului Ioan Scurtu.

Specializat în istoria politicii interne româneşti din perioada interbelică, Ioan Scurtu are un CV impresionant. De curând a început să îşi scrie amintirile din timpul studiilor la Facultatea de Istorie în perioada comunistă (aici, aici şi aici).

Pe blog Ioan Scurtu scrie destul de rar, dar are câteva articole extrem de interesante, cum ar fi cel despre viaţa cotidiană din România în timpul dictaturii mareşalului Ion Antonescu. Tot pe blog mai pot fi găsite înregistrări ale unor emisiuni de radio sau televiziune la care a participat istoricul (mie mi-a plăcut discuţia de la RFI despre Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa). Nu în ultimul rând, de pe blogul lui Ioan Scurtu puteţi descărca gratuit în format electronic cartea „România între ani 1918-1940 în documente” (aici). Deşi este un blog actualizat destul de rar eu zic că merită un abonament la fluxul RSS.

regele carol al II lea

Adrian Cioroianu şi reabilitarea lui Carol al II lea

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

În ediţia din luna februarie a revistei Istorie şi civilizaţie a apărut în ediţia tipărită un articol semnat de Adrian Cioroianu cu titlul „Un nedreptăţit: regele Carol al II lea al României”. Pe scurt, Adrian Cioroianu încearcă o reabilitare a celui mai nociv conducător al României. Chestiunea a beneficiat şi de o mică dezbatere organizată de Institutul Român pentru Istorie Recentă, unde Adrian Cioroianu şi-a re-citit practic articolul publicat în revista amintită.

Cioroianu porneşte de la ceea ce vede ca fiind cele cinci păcate capitale reproşate regelui Carol al II lea: 1) dispariţia României Mari, 2) instituirea dictaturii regale, 3) instaurarea cultului personalităţii, 4) reputaţia de afemeiat, 5) incapacitatea regelui Carol al II lea de a face o alianţă cu legionarii. Cioroianu mai zice că ar exista şi alte capete de acuzare, dar în viziunea lui acestea ar fi principalele şi se apucă apoi să le demonteze pe rând.

La punctul 1 este evident că nu Carol al II lea a fost singurul vinovat de prăbuşirea României din 1940. Eu aş spune că sistemul corupt patronat de acest rege a fost responsabil de dezastru. Doar că în timpul dezbaterii de la IRIR, Adrian Cioroianu a respins ideea că regele Carol al II lea a fost corupt sau că ar fi patronat un sistem al corupţiei răspândit în toată ţara. Cioroianu a zis ceva de genul: nu Carol al II lea a inventat corupţia în România. Asta aşa este, nu el a inventat-o, el a perfecţionat-o. Când am menţionat în cursul dezbaterii una din multele afaceri de corupţie (fratele Elenei Lupescu a fabricat batiste cu chipul regelui pe care le vindea obligatoriu ostaşilor şi ofiţerilor din toată armata) Adrian Cioroianu a zis că este nevoie de mai multe dovezi.

Dictatura regală: Adrian Cioroianu susţine că nu este vorba de o dictatură reală, ci una de paradă, că de multe ori Carol al II lea nu reuşea să îşi impună punctul de vedere. Nici Stalin, Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu nu reuşeau de fiecare dată să-şi impună punctul de vedere, dar asta nu îi face mai puţin dictatori.

Cultul personalităţii: aici nu trebuie decât să fie comparate imagini cu străjeri-pionieri dansând pe stadioane în Bucureşti în anii 1939, 1952, 1988 şi se clarifică imediat situaţia, fără să mai intrăm în detalii de genul ziarului de propagandă a lui Carol al II lea „România” sau în problema Societăţii de Radio.

Cât de afemeiat a fost Carol al II lea? Adrian Cioroianu îi numără legăturile oficiale şi semi-oficiale şi ajunge la cifra de doar şapte femei. Cât despre obiceiul regelui Carol al II lea de a racola prostituate de pe stradă Adrian Cioroianu spune că aşa ceva nu este documentat. Eu cred că obiceiul este cât se poate de bine documentat şi are martori de genul: Armand Călinescu (ministru de Interne şi prim-ministru), Eugen Cristescu (director al Poliţiei de Siguranţă şi al Serviciului Special de Informaţii), Gavrilă Marinescu (prefectul Poliţiei Capitalei şi şeful gărzi personale a lui Carol al II lea), Constantin Argetoianu (ministru în nenumărate cabinete), Pamfil Şeicaru (directorul ziarului Curentul) plus o mulţime de rapoarte ale Siguranţei din anii dinaintea urcării pe tron (într-unul dintre acestea se povesteşte cum Carol al II lea a câştigat la cazino în Monaco şi s-a dus în maşină unde a întreţinut relaţii sexuale cu Elena Lupescu). Adrian Cioroianu spune că este vorba de viaţa intimă a unui om. Problema mea este că omul acesta a decis soarta unei ţări întregi – astfel că viaţa lui intimă, în momentul în care devine incontrolabilă sau preia controlul asupra regelui devine o mare problemă. Mecanismul era simplu: Elena Lupescu îl controla sexual şi sentimental pe Carol al II lea şi astfel a devenit centrul unei gigantice reţele de corupţie (mai există şi bănuieli că de fapt Elena Lupescu a fost agent al URSS).

Şi în sfârşit punctul al cincilea din raţionamentul lui Adrian Cioroianu: chestiunea alianţei lui Carol al II lea cu legionarii. Carol al II lea s-a visat căpitanul Mişcării Legionare, a vrut ca Corneliu Zelea Codreanu să îi cedeze locul. Nu şi-a dorit nici un moment o alianţă cu legionarii, nu a dorit să-i aducă la guvernare. Carol al II lea vedea la legionari doar disciplina şi supunerea – şi îşi dorea să le aibă el la dispoziţie.

Ce nu a spus Adrian Cioroianu despre Carol al II lea: că a inaugurat în România teroarea de stat. Execuţiile extrajudiciare (împuşcarea multor legionari în lipsa unei hotărâri judiciare) au fost evenimente care au şocat întreaga ţară. Din acel moment România nu a mai fost o democraţie, din momentul în care a dispărut supremaţia legii care a fost înlocuită cu ordinul direct al regelui. România a fost aruncată înapoi în evul mediu. Şi nu este vorba doar de legionari. O însemnare din carnetele premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenţii ale lui Carol al II lea: „13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu.” Pe 30 noiembrie Corneliu Zelea Codreanu avea să fie executat în pădurea de la Tâncăbeşti sub pretextul „fugii de sub excortă”. Ernest Urdăreanu era mareşalul Palatului şi omul de încredere al lui Carol al II lea în toate chestiunile murdare. Însemnarea lui Armand Călinescu trebuie pusă în legătură directă cu execuţia lui Codreanu şi dezvăluie faptul că regele Carol al II lea îl avea în vizor şi pe Iuliu Maniu (şi posibil şi alţi ţărănişti sau opozanţi ai Elenei Lupescu şi camarilei regale, ca profesorul Forţu sau doctorul Gerota).

Mai trebuie să spun că articolul lui Adrian Cioroianu din revista Istorie şi civilizaţie este contrabalansat de contribuţiile profesorilor Ioan Scurtu, Ion Bulei şi Andrei Pippidi. Cât despre teza „Carol al II lea a făcut foarte mult pentru cultura românească” şi ea trebuie reanalizată. Un prim exemplu: Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori culturali ai lui Carol al II lea, era căsătorit cu o verişoară a Elenei Lupescu. Tot la camarilă ajungem…