Arhiva etichetelor: Iosif Mordoveţ

Depăşirea planului la crime în Transnistria

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

În vara anului 1937 Stalin a ajuns la concluzia că mişunau prea mulţi spioni şi trădători prin Uniunea Sovietică. Aşa că l-a rugat pe şeful NKVD Ejov să facă puţină curăţenie. Ejov a planificat o gigantică operaţiune de curăţare a paradisului sovietic: conform acestui plan 270.000 de persoane urmau să fie executate sau trimise la închisoare. Nimeni nu ştia cine erau aceste persoane, ideea era că trebuiau identificate şi pedepsite – iar asta repede. Numărul general al necunoscuţilor trădători a fost împărţit în cote pentru fiecare republică din cadrul URSS. Pentru Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – Transnistria de azi – erau prevăzute următoarele cote: 200 de persoane urmau să fie executate, alte 500 urmau să fie condamnate la 10 ani de închisoare.

Unii dintre şefii locali NKVD chemaţi la Moscova să fie instruiţi asupra acestei operaţiuni au exprimat îndoieli asupra necesităţii ei. Imediat au fost arestaţi şi executaţi. Toată lumea a înţeles mesajul şi a trecut rapid la treabă, cu foarte mult zel. Şi aşa s-a ajuns la depăşiri ale planului şi solicitări de cote suplimentare. Ba mai mult, întreaga operaţiune s-a prelungit şi în anul 1938 pentru a fi îndeplinite toate cererile. Cererile de mărire a cotelor erau aprobate personal de Ejov, Stalin şi Molotov. În Transnistria de azi între septembrie 1937 şi mai 1938 au fost executaţi 4.339 de oameni şi alţi 2.818 au fost trimişi în lagărele Gulagului. Aproximativ 400 de executaţi pe lună, cam o duzină pe zi.

Execuţiile mergeau pe bandă rulantă dintr-un motiv simplu: nu ajungeau la tribunal. NKVD-ul local strângea „dovezi” – turnătorii răzbunătoare de obicei – şi le lega în dosare pentru „chiaburi” şi „trădători”. Oamenii erau ridicaţi în timpul nopţii şi aruncaţi în închisoare. Apoi de cazul lor se ocupa o „troikă” alcătuită din prim-secretarul Partidului Comunist al republicii, şeful NKVD-ului local şi procurorul şef al republicii. Cei trei funcţionari sovietici decideau soarta oamenilor reprezentaţi de un dosar cu turnătorii fără să-i vadă pe acuzaţi, fără ca acuzaţii să aibă ocazia să se apere. Decizia era luată în funcţie de îndeplinirea planului de cote: unii erau condamnaţi la moarte, alţii erau condamnaţi la Gulag. Execuţia era dusă la îndeplinire la câteva zile de la pronunţarea sentinţei: condamnatul erau dus într-un subsol unde primea un glonţ în ceafă, tras dintr-un revolver Nagant M1895, preferat de NKVD-işti pentru că i se putea monta un amortizor de sunet. Spre deosebire de nazişti care se foloseau de soldaţi pentru astfel de treburi, execuţiile de acest fel erau duse la îndeplinire de ofiţeri în URSS. Iosif Mordoveţ – care avea să ajungă şeful KGB la Chişinău – a fost unul dintre ofiţerii care împuşcau în ceafă zeci de oameni pe zi în perioada marii terori staliniste.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Mult mai multe astfel de poveşti adevărate despre represiunea sovietică din Basarabia şi Transnistria între anii 1924 – 1956 le puteţi citi în cartea lui Igor Caşu „Duşmanul de clasă”, pe care o puteţi găsi aici, inclusiv în variantă electronică.