Arhiva etichetelor: istoria românilor

De ce Aferim! este un film foarte prost

În primul rând pentru că este un film ideologizat. Aferim! este un film pretins istoric cu mesaj politic contemporan, nu văd nici o diferenţă faţă de filmele ceauşiste cu ingineri care respectă etica şi morala socialistă.

Probabil pentru acest mesaj ideologic a primit premiul al doilea la Festivalul de film de la Berlin. Dacă chiar ar fi fost un film bun, poate lua premiul întâi. Însă este prost regizat şi prost jucat, nu avea cum să ajungă mai sus de locul al doilea. Firul poveştii este întrerupt de scene înghesuite pentru a completa mesajul ideologic, actorii joacă de parcă au fost obligaţi cu pistolul la ceafă să îşi accepte rolurile. Voci sparte, neconvingătoare. Totuşi, este primul film românesc în care se pot înţelege dialogurile, felicitări celui responsabil de coloana sonoră.

În rest nimic nou: românii au fost nişte brute barbare, ipocrite şi laşe, habotnici acoperiţi de un strat gros de jeg. Este refăcută pe invers seria istorică a lui Sergiu Nicolaescu, de la daci la Al Doilea Război Mondial – Aferim! ne prezintă antecedentele istorice pentru „De ce bat clopotele Mitică?”, „4, 3, 2” şi „După dealuri”. Mă aştept să apară cât de curând la un film biografic cu Ştefan cel Mare, varianta „interzis minorilor”.

Fără să ţină seama de faptul că insistenţa pe mesajul ideologic distruge filmul, în mod automat a fost lăudat de toţi aderenţii corectitudinii politice extreme şi mulţi alţi rătăciţi pe Internet. Substratul ideologic merită un comentariu mai amplu, rămâne să-l fac data viitoare.

AFERIM_layered_28_Ianuarie_domestic

Cât de nespălaţi erau românii în evul mediu?

ciubar

Din puţinele izvoare scrise care se referă la acest subiect reiese că nu se fereau foarte tare de apă şi săpun. Pe la 1500 şi puţin, voievodul Radu cel Mare îl trimitea la Braşov pe boierul Oancea să-i cumpere săpun în valoare de 35 de florini (aproximativ 280 grame de aur) – o cantitate zdravănă, iar cu săpunul nu prea ai ce face altceva decât să te speli sau să speli hainele.

În aceeaşi perioadă, principele Mircea, fiul domnitorului Mihnea cel Rău, îşi trecea în catastiful de cheltuieli de la Braşov achiziţionarea de săpun, dar şi achitarea unor servicii ce ţin de igiena personală: „pentru spălat” sună o însemnare, deşi nu e clar ce anume; în altă loc notează că a trimis perne la spălat sau cămăşi. Principele Mircea şi-a cumpărat şi „un ibric pentru spălat”, dar şi „verigi pentru ieşitoare” – iar nu e foarte limpede despre ce a fost vorba, în orice caz, avea de-a face cu groapa din fundul curţii.

Ar trebui cumva sistematizate descoperirile arheologice de conducte şi săli de baie, care nu sunt chiar puţine şi puse laolaltă cu relatările scrise despre obiceiurile de igienă ale românilor din evul mediu. S-ar mai împrăştia impresia falsă că medievalii erau nişte nespălaţi plini de râie pe care ţopăiau păduchii.

Hitler despre România: trebuie să devină o ţară agricolă

Adolf-Hitler

Ideea transformării cu orice preţ a României într-o ţară agricolă nu le-a venit prima dată sovieticilor. Este o idee mai veche şi a avut-o şi Adolf Hitler. Din păcate se pare că a dispărut sămânţa românilor care au fost în stare să se opună acestei idei: România de azi este o ţară agricolă, iar cei care au adus-o în situaţia asta le reproşează românilor că sunt ţărani. Dar să vedem ce spunea Hitler despre România pe 25 iulie 1941 (perioadă în care soldaţii români luptau pe frontul de est şi România era aliată cu Germania nazistă fără să existe un tratat de alianţă). Părerile lui Hitler exprimate în timpul meselor au fost notate din ordinul lui Martin Bormann şi recuperate după război.

[blockquote source=”Hugh Trevor Roper, Hitler’s table talk 1941-1944. His Private conversations, Enigma Books, New York City, 2000, p. 14″]

Vineri 25 iulie 1941, la prânz

România trebuie să devină o ţară agricolă. România ar face bine să renunţe pe cât posibil la ideea de a avea o industrie proprie. Îşi va direcţiona bogăţia pământului ei către piaţa germană. Va primi în schim de la noi bunurile fabricate de care are nevoie. Basarabia este un adevărat grânar. Astfel, proletariatul român care este contaminat de bolşevism va dispărea şi ţara nu va mai duce lipsă de nimic. Trebuie să recunosc că regele Carol a acţionat în această direcţie.

[/blockquote]

Inscripţia privind moartea lui Basarab I

„Leat 6860 la Câmpulung a răposat marele Basarab voivod”. Un singur rând scrijelit în tencuiala bisericii de la Curtea Domnească din Argeş, autorul fiind cel mai probabil chiar pictorul bisericii. Un pictor venit de prin sudul Dunării, din lumea bizantină de limbă slavă, de prin Macedonia sau din zona mănăstirilor din Kosovo, atras de monzile de aur promise de un mare voievod. Iar moartea patronului său l-a făcut să scrie un rând, un singur rând care dă azi atâtea bătăi de cap istoricilor.

După Henri Stahl şi Damian P. Bogdan, "Manual de paleografie slavo-română"

După Henri Stahl şi Damian P. Bogdan, „Manual de paleografie slavo-română”

Un raport al serviciilor româneşti de informaţii despre Ucraina

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Proclamarea „Republicii Populare a Doneţkului” arată că Rusia nu se mulţumeşte cu Crimeea şi că procesul de dezmembrare a Ucrainei va continua. De când au început tulburările din Ucraina am spus că pentru a înţelege ce se întâmplă acolo trebuie să privim la istoria locurilor şi mai ales la războiul civil din timpul revoluţiei bolşevice (aici).

Dar şi evoluţia interbelică a Ucrainei este cât se poate de relevantă pentru evenimentele din ziua de azi. Iar aici vă propun spre lectură un raport despre Ucraina alcătuit de Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti în ianuarie 1939. Este un fragment dintr-o analiză mai amplă care se referea la intenţiile Germaniei faţă de Europa de Est, iar Ucraina juca un rol extrem de important în ofensiva germană. Aşa că analiştii S.S.I. au făcut o istorie a teritoriilor ucrainene din cele mai vechi timpuri, inclusiv o relatare a războiului civil ucrainean de după Primul Război Mondial. Analiza continuă cu o prezentare a intenţiilor politice ale Poloniei faţă de Ucraina, ca şi cele ale Germaniei în oglindă cu dorinţele naţionaliştilor ucraineni.

Raportul de care vă vorbesc s-a aflat pe biroul regelui Carol al II-lea, dar şi cel al premierului Armand Călinescu. Cel puţin concluziile acestui raport mi se par valabile şi pentru ziua de azi, indiferent dacă numele unor ţări trebuie înlocuite:

În general, faţă de problema ukrainiană, Germania a adoptat un plan amănunţit şi unitar conceput, pentru a cărui realizare sunt prevăzute următoarele etape:

1. Constituirea pe teritoriul Ukrainei Subcarpatice a unor puternice organizaţiuni naţionaliste ukrainiene, prin concentrarea elementelor extremiste din rândurile emigraţiei şi minorităţii ukrainiene de pretutindeni.

2. Provocarea de tulburări şi răscoale printre cei 7 milioane de ukrainieni din Polonia, care să fie îndemnaţi să ceară sprijin din afară pentru obţinerea autonomiei.

3. Somarea guvernului din Varşovia, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, să admită creearea unui Stat Ukrainian independent, care să înglobeze teritoriile ukrainiene din Ceho-Slovacia şi Polonia şi

4. Întrebuinţarea aceluiaş sistem pentru deslipirea Ukrainei Sovietice de URSS şi formarea finală a Statului Ukrainei Mari.

Raportul merită citit, fie şi pentru sinteza istoriei Ucrainei.

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre Ucraina, ianuarie 1939

Resurse pentru recensământul din Basarabia

În urmă cu 10 ani au fost înregistrați 2,2% români în Republica Moldova, restul moldoveni. A fost un recensământ cu cântec, fișe modificate, una spunea recenzatul, alta înregistra recenzorul, a existat și un raport al OSCE pe tema asta.

Ideea este că între 12 și 25 mai 2014 se va desfășura un nou recensământ în drepta Prutului, așa că tema identității naționale și disputa român contra moldovean revine în actualitate. Din păcate nu există foarte multe resurse care să contrazică limpede tezele moldoveniste. Mulți au zis că povestea asta cu moldovenismul este o tâmpenie atât de mare încât nu merită să ne pierdem vremea cu ea. În momente precum recensământul de anul acesta ne dăm seama că moldovenismul este toxic și ne plângem de milă că n-am făcut nimic în ultimii 10 ani și că din nou basarabenii se vor declara moldoveni.

Iar campaniile anunțate viforos pe internet cam eșuează din lipsă de inspirație și de resurse. Celor care vor să-i combată eficient pe moldoveniști le recomand cartea lui Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în evul mediu. E tipărită în 1983, trebuie să săriți peste primul paragraf închinat lui Nicolae Ceaușescu, restul cărții explică limpede care a fost treaba cu conștiința de neam a românilor din Moldova, Transilvania și Țara Românească. Cartea o găsiți aici, gratis.

nicolae-stoicescu

Slăbiciunile României, aceleaşi de ieri până azi

scarba

Mă amuză să găsesc în trecut documente care se potrivesc perfect situaţiei actuale. Este şi cazul unei analize făcute de experţi din Ministerul de Externe al Germaniei naziste în februarie 1940, cu doar câteva luni înainte de prăbuşirea României Mari.

Este vorba de o analiză pe 42 de pagini care cuprinde tot ce avea nevoie să ştie un om ca Hitler pentru a învârti România pe degete, de la istorie şi demografie, la economie şi sistemul politic intern, până la poziţia geopolitică şi dinamica relaţiilor internaţionale din zonă. Cele mai savuroase sunt paragrafele care se referă la politica internă românească. Dacă scot pasajele specifice epocii, ce rămâne este perfect valabil şi în ziua de azi.

Structura politică actuală a României nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea sistemului partidelor dinainte de aprilie 1938. La fel ca în toate statele balcanice, în majoritatea cazurilor cultura partidelor politice din România se reduce la dorinţa unei personalităţi de a-şi asigura un sprijin parlamentar, programele politice reale lipsesc. Pe lângă sprijinul parlamentar, toate partidele se străduie să obţină o dictatură proprie şi excluderea celorlalte partide. Numele partidelor din România nu trebuie luate ca o indicaţie a orientării lor, deoarece în multe cazuri acţionează chiar împotriva spiritului propriu denumirii.

La fel ca în ziua de azi şi în perioada interbelică se mima cu succes democraţia. În realitate ţara era condusă de o mână de şmecheri:

Forţele active ale politicii româneşti nu sunt constituite de programe sau principii, ci de anumite personalităţi sau grupuri de persoane. Conducerea statului se găseşte în mâinile unei mici pături de politicieni, a căror origine poate fi găsită în rândurile intelectualilor de stat, birocraţilor şi oamenilor de afaceri. Influenţa lor dominatoare este restrânsă de conducerea autocratică a regelui Carol care în ultimii ani a devenit factorul hotărâtor al deciziilor politice; Coroana se sprijină pe conducerea armatei şi pe cea a Bisericii. În spatele acestori factori vizibili trebuie luată în considerare acţiunea forţelor indirecte, mai ales rolul pe care îl joacă banii în politica românească. Ţărănimea română şi marea masă a poporului, ca şi mai înainte, deţine o foarte mică influenţă asupra deciziilor politice.

Fragmentele de mai sus fac parte dintr-un articol pe care îl pregătesc pentru Magazin istoric. Deşi mă amuză astfel de documente, în realitate este trist că nu învăţăm nimic din propriile greşeli. Pe lângă aprecierile de mai sus, analiza de care vă povestesc conţinea şi liste precise cu oamenii politici şi interesele lor în marile firme ale epocii. Naziştii ştiau exact pe ce pârghii să apese pentru a îngenunchea România. Credeţi că unul ca Putin este mai prost informat decât era Hitler?

Sursa: „Politik und Wirtschaft Rumäniens” din 21 februarie 1940. Fondul Microfilme SUA, rola 258, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti

Nu există anti-rusism românesc, există precauţie faţă de Rusia

Armata Rosie în Bucuresti

Se vorbeşte mult despre un presupus anti-rusism românesc. O formulare greşită: a fi anti-rus înseamnă să respingi iraţional tot ce provine din Rusia. Ori românii se împacă foarte bine cu foarte multe chestii venite din Rusia, de la literatură la gazele naturale. Dacă ruşii ar face maşini bune şi ieftine, atunci românii ar cumpăra maşini ruseşti fără nici o problemă.

Românii nu au o problemă cu „ruşii” – ci mai degrabă cu statul rus şi cu pretenţia guvernanţilor de la Moscova de a impune o anumită orientare pentru politica românească. Iar evenimentele din ultimii 300 de ani îndeamnă pe orice om care a studiat cât de cât istoria să fie oarecum precaut în relaţiile cu statul rus. Dar să vedem lista războaielor în care ruşii au ocupat teritoriile locuite de români:

1735-1739 – Război ruso-turc, Moldova ocupată şi silită să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1769-1774 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti (Bucovina anexată de Imperiul Austriac);

1787-1792 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1806-1812 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti, în 1812 Basarabia anexată la Imperiul Rus;

1828-1829 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; Regulamentele Organice şi încercare de a introduce principatele române în subordinea Imperiului Rus;

1853-1856 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; la sfârşitul războiului cu sprijinul Franţei se reuşeşte unirea principatelor române;

1877-1878 – Război ruso-turc; România participă alături de Rusia în calitate de aliat; la sfârşitul războiului România este deposedată de teritoriul Bugeacului şi ameninţată cu ocupaţia militară;

1916-1918 – Primul Război Mondial, România aliată cu Rusia, după Revoluţia bolşevică Cristian Rakovski sprijinit de trupe ruse bolşevizate încearcă o lovitură de stat la Iaşi, este arestat şi militarii ruşi bolşevizaţi sunt trimişi acasă; Lenin confiscă Tezaurul României depus spre păstrare la Moscova; Basarabia se uneşte cu România;

1940 – Rusia sovietică ameninţă cu războiul dacă nu îi va fi cedată Basarabia; provincia este ocupată de trupele sovietice la pachet cu nordul Bucovinei;

1941 – România participă alături de Germania nazistă la invadarea Rusiei sovietice pentru recuperarea Basarabiei, deşi nu a existat un tratat de alianţă ci doar o înţelegere verbală între Hitler şi mareşalul Antonescu, trupele române participă la luptele de dincolo de Nistru;

1944 – România este ocupată de facto de trupele sovietice, întoarce armele şi participă alături de Aliaţi la luptele împotriva Germaniei naziste;

1947 – Începe procesul de comunizare a României, trupele sovietice rămân până în 1958; economia României este exploatată prin intermediul Sovromurilor;

Oricum ar fi răsucite evenimentele istorice cam asta este esenţa lor. Vreme de două secole, cam o dată în timpul fiecărei generaţii trupele ruse au ocupat ţările române. Şi după astfel de experienţe este absolut natural să te întrebi când vezi soldaţi ruşi: cam ce vor ei, cine i-a trimis, de ce şi cât au de gând să rămână?

Legătura dintre Criticatac.ro, Vocea Rusiei şi Ministerul rus de Externe

Anti-rusismul are cauze reale, nu inventate

Anti-rusismul are cauze reale, nu inventate

Gata, Criticatac.ro ne-a pus ştampila: românii sunt un popor rasist, cu un stat construit pe o teorie rasială imaginată – aici trebuie căutate originile anti-rusismului din România (sursa). Textul este asumat cu îndrăzneală sub semnătura aproape anonimă „Redacţia” şi caută „Originile istorice ale anti-rusismului românesc”.

Autorul (autorii?) ori nu cunoaşte istoria românilor, ori o falsifică cu o obrăznicie magnifică. În astfel de cazuri de demonstraţii pretins raţionale cel mai simplu este să mergi la tezele pe care se sprijină şi să le verifici valabilitatea, apoi întreaga construcţie ar trebui să se năruie de la sine. Dar să vedem tezele:

[blockquote source=”Criticatac.ro”]

1) Statul naţional român s-a format în urma intereselor şi în beneficiul boierilor mari deţinători de pământuri, a căror dominaţie, într-o formă sau alta, s-a prelungit până la finalul primului război mondial. Această dominaţie a adâncit caracterul rural al ţării, a întârziat dezvoltarea modernă industrială şi a condus la hegemonia unei culturi conservatoare cu rădăcini locale, rurale şi reacţionare.

2) Legând apariţia statului de latinitate, practic cetăţenia a fost legată de sânge, limbă, teritoriu – de apartenenţa la un popor. Prin urmare, noul stat naţional nu a avut loc pentru cei care erau diferiţi, în principal pentru evrei şi pentru romii dezrobiţi. Aceştia, şi mulţi alţii precum tătarii din Dobrogea, au fost excluşi de la cetăţenie, ducând astfel la excluderea lor economică, socială şi politică.

3) Cu o astfel de configuraţie de clasă şi cu o asemenea înţelegere a apartenenţei, era inevitabil ca naţionalismul să fie excerbat, atât ca naraţiune justificatoare a noului stat, dar şi ca mod de promovare a intereselor elitelor drept interes naţional. Astfel, naţionalismul nu doar că a exclus celelalte populaţii, dar a ridicat anti-rusismul şi anti-slavismul la nivelul politicii oficiale de stat.

[/blockquote]

Să le luăm pe rând.

Boierii şi înapoierea

Prin text se mai strecoară întâmplător şi năpârca asta: „pretenţiile de statalitate ale boierilor moldoveni şi români” – dibace dublă lovitură! boierii aveau „pretenţii” de statalitate, adică Moldova şi Valahia nu prea erau ele state, iar apoi boierii români erau diferiţi de cei moldoveni; dar să nu ne pierdem vremea cu detalii.

Principalul reproş este că statul român alcătuit după războiul Crimeei prin unirea principatelor a fost clădit de boierii care sugeau sângele ţăranilor pentru a servi interesele imperialismului britanic ce voia să blocheze avansul Imperiului Rus spre Balcani (nu e foarte limpede ce căutau soldaţii ruşi prin zonă şi cine îi chemase). Să le reproşezi boierilor români din secolul al XIX-lea că au întârziat intenţionat industrializarea României este o falsificare brutală. De pe la 1740 până la 1860 ţările române au fost teren de exerciţii militare pentru armata rusă, ţarii când se plictiseau invadau principatele române. În astfel de condiţii de război perpetuu industrializarea era ultima problemă a românilor, mai degrabă îi interesa supravieţuirea.

Dinicu Golescu, promotorul industrializării la 1826

Dinicu Golescu, promotorul industrializării la 1826

Acum să ne întoarcem la „conservatorismul” boierilor români. Dinicu Golescu, boier cu caftan, a publicat în 1826 „Însemnare a călătoriei mele”, în care face elogiul industrializării. Însă industrializarea nu se face oricum: îţi trebuie capital pentru investiţii, îţi trebuie materii prime, îţi trebuie capacităţi de prelucrare, îţi trebuie pieţe de desfacere şi mai presus de toate îţi trebuie resursa umană. Tot secolul al XIX-lea a fost o cursă contracronometru a românilor pentru a-şi crea resursa umană necesară industrializării; paşoptiştii au pornit de unde trebuia: de la educaţie. Apoi au apărut şi legile pentru stimularea industriei şi apoi fabricile propriu-zise. Nu îmi mai pierd timpul cu tâmpenia luptei de clasă

Latinitate inventată

Să mai citim:

[blockquote source=”Criticatac.ro”]

(…) au fost augmentate de asemenea de un argument cultural şi ideologic: anume latinitatea românilor, o idee ce deja circulase cu jumătate de secol înainte în Transilvania. Latinitatea avea dublul avantaj că se opunea slavismului, sugerând totodată o legătură organică cu vestul European. Astfel, România devenea o insulă latină într-o mare slavă, concepţie identitară ce avea rolul de a justifica aspiraţiile de statalitate ale boierilor şi latifundiarilor din principate împotriva intereselor ruseşti.

[/blockquote]

Asta e o teză favorită a unor băieţi: românii transilvăneni au inventat pe la 1750 o construcţie ideatică numită „originea latină a românilor”, mesmerism preluat apoi de boierii români şi cei moldoveni pentru a se opune slavismului. Repet: cine a scris textul acesta e ori rău intenţionat, ori habar nu are de istoria românilor. Originea latină a locuitorilor din Transilvania, Valahia şi Moldova este vehiculată în scrierile unor autori străini începând din secolul al XV-lea. Cronicari precum Constantin Cantacuzino, Anonimul Bălenilor, Miron Costin, Nicolae Costin – toţi sunt perfect conştienţi şi argumentează originea latină a românilor în secolul al XVII-lea, cu 100 de ani înaintea Şcolii Ardelene.

Aşa de rasişti au fost românii după apariţia Principatelor Unite încât evreii, ţiganii şi tătarii dobrogeni nu au beneficiat de cetăţenie şi au fost excluşi economic, social şi politic! Asta e doar o minciună: ţiganii eliberaţi din robie şi tătarii din Dobrogea au beneficiat fără nici un fel de probleme de cetăţenia română, ca şi de drepturile şi obligaţiile ce decurgeau din acest statut. Cu evreii a fost altă poveste: în 1878 a fost refuzată de guvernul român acordarea cetăţeniei române pentru evreii intraţi ilegal în România. Care evrei cam fugeau de pogromurile din Imperiul Ţarist, nu plecau ei de prea mult bine. Până la urmă şi evreii au primit cetăţenia română; în sfârşit, asta este o poveste din secolul al XIX-lea, aş fi interesat să ştiu cum îi tratează actualul guvern rus pe imigranţii mai bruneţi şi cât de repede le dă cetăţenia (în secolul XXI, când avem diverse norme internaţionale care lipseau mai înainte).

Punctul al treilea al tezelor Criticatac.ro decurge din primele două, cu nişte conducători hrăpăreţi şi înrăiţi în exploatarea de clasă, alături de o ideologie rasistă nu putea să iasă decât un popor uşor dement, precum românii.

Şi totuşi, de ce şi de unde?

Trebuie să constat că se înmulţesc textele care falsifică cu obrăznicie istoria românilor, la un nivel aproape ridicol. Ideile expuse în articolul Criticatac.ro ar trebui demontate mai în detaliu. Însă nu pot să nu constat legătura dintre raţionamentul şi tezele expuse de Criticatac.ro cu cele promovate de Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse pe site-ul ambasadei de la Chişinău (detalii aici)  şi de postul Vocea Rusiei (detalii aici). Asta ca să ştim de unde vin ideile acestea minunate.

P.S. A apărut şi numele autorului – Florin Poenaru.

Alexandru Lăpuşneanu l-a învăţat dreptul bizantin pe Ivan cel Groaznic

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu

Ivan cel Groaznic a fost primul conducător moscovit care s-a intitulat „Ţarul tuturor Rusiilor”, dar a trebuit să apeleze la voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu pentru a-şi pune în ordine sistemul legislativ.

Până la Ivan cel Groaznic conducătorii de la Moscova aveau titlul de prinţ şi conduceau unul din multele state ale slavilor de răsărit. Titlul de „Ţar al tuturor Rusiilor” are o semnificaţie aparte: „toate Rusiile” sunt Rusia Mare (cea din jurul Moscovei), Rusia Albă (Belarus) şi Rusia Mică (Ucraina). „Ţarul tuturor Rusiilor” este un titlu care revendică moştenirea Rusiei kievene, fondate de nordicii scandinavi pe drumul de la Baltica la Marea Neagră. Tot de la Ivan cel Groaznic a început şi pretenţia conducătorilor moscoviţi că ar fi continuatorii Imperiului Bizantin.

Doar că experţii lui Ivan cel Groznic au avut probleme în a ordona Nomocanonul bizantin al lui Matei Vlastares din 1335. Acesta fusese tradus din greacă în slavonă la curtea principelui sârb Ştefan Duşan, iar traducerea fusese făcută ad-litteram. Problema era că alfabetul grec nu se potrivea cu alfabetul chirilic şi toată materia legislaţiei bizantine era cam dată peste cap.

Până la urmă, în 1556 Ivan cel Groaznic i-a scris voievodului Alexandru Lăpuşneanu rugându-l să-i trimită o copie a traducerii slavone din legile bizantine ordonată conform alfabetului chirilic. Românii foloseau de sute de ani opera legislativă a lui Vlastares, iar în vremea în care Ivan cel Groznic i se adresa lui Alexandru Lăpuşneanu în spaţiul românesc circula deja o traducere în limba română a Nomocanonului. Lucrarea i-a fost încredinţată episcopului Macarie de la Roman care a încheiat-o în 1560 şi ceaslovul i-a fost trimis ţarului de la Moscova. Manuscrisul realizat la Roman a fost redescoperit la sfârşitul secolului al XIX-lea la Kiev.

Cât de vasali au fost românii faţă de unguri?

Ar fi o prostie să spun că voievozii Ţării Româneşti nu au fost vasalii regilor Ungariei, acesta era sistemul medieval. Regii Angliei au fost vasalii regilor Franţei – dar asta nu i-a împiedicat pe vasali să-şi înfrângă suzeranii ori de câte ori au avut ocazia. Avem şi noi aceeaşi situaţie: vasalul Basarab l-a înfrânt pe suzeranul Carol Robert de Anjou în 1330, fără nici un fel de reţinere.

Sistemul feudal european şi regulile de vasalitate ale epocii ar trebui văzute precum sistemul „dreptului internaţional” de azi: există nişte reguli, dar până la urmă contează tot cine este mai puternic. În orice caz, trebuie să existe nişte reguli, măcar de faţadă.

O veche polemică

În anii ’30 ai secolului trecut, Revista de istorie română a găzduit o polemică între Gheorghe Brătianu şi Andrei Veress referitoare la originea stemei heraldice a Ţării Româneşti. Ambii istorici acceptau ideea de bază: scutul fasciat al voievozilor valahi era identic cu cel al regilor Ungariei, iar relaţia de vasalitate dovedită limpede de numeroase documente indică faptul că într-un moment pe care nu-l cunoaştem, unul din regii Ungariei i-a conferit unui voievod valah vasal dreptul de a se folosi de această stemă nobiliară.

Faptul că scutul despicat şi fasciat reprezenta stema de familie a Basarabilor este dovedit de folosirea sa separată de stema ţării, respectiv acvila cruciată (care apare singură pe sigiliile documentelor oficiale şi separat de scutul personal al voievodului pe monezi).

stema-vladislav-1

Relaţia de vasalitate dintre regii ungariei şi voievozii români a fost extrem de dificilă, voievozii sfindându-şi suveranii ori de câte ori au avut ocazia. Însă sfidarea supremă în epocă mi se pare că a fost răsturnarea stemei heraldice conferite. În vreme ce culorile din stema regelui maghiar erau argint şi roşu, nobilii din familia Basarabilor şi-au conferit un metal superior: aurul, care apare pe nasturii din mormântul de la Curtea de Argeş.

Puţină obrăznicie şi originea ideilor lui Djuvara

Polemica amintită mai sus s-a extins asupra originilor familiei Basarabilor, care – aţi mai auzit asta undeva? – ar fi fost de origine cumană. Andrei Veress îndrăznea să spună că de fapt acvila cruciată valahă ar fi fost de fapt la origine un şoim din stepele Asiei, un fel de Turul maghiar, dar mai mic.

Şi aici este momentul să-mi amintesc de lamentaţiile lui Neagu Djuvara cum că istoricii români s-au ferit să discute despre originea cumană a Basarabilor şi doar el a îndrăznit să spargă gheaţa. Polemica din Revista de istorie română din anul 1931 este doar o părticică a unei discuţii mult mai largi despre originea cumană a Basarabilor. Djuvara fie nu s-a ostenit să consulte Revista de istorie română şi toate celelalte publicaţii în care s-a purtat această discuţie, fie a preferat s-o treacă sub tăcere pentru a se scoate el drept erou al corectitudinii ştiinţifice. O mică notă: originea cumană a Basarabilor era susţinută doar de istorici maghiari, precum Fachidiot-ul Racsony sau Andrei Veress.

Şi acum să vedem ce le spunea polonezilor regele maghiar pe jumătate român Matei Corvin despre vasalitatea lui Ştefan cel Mare:

[alert style=”red”]„Iar dacă vă linguşeşte spunându-vă şi vouă aceleaşi vorbe, face după obiceiul lui, căci tot aşa se poartă cu Tătarii şi cu Turcii, pentru ca, între atâţia stăpâni, viclenia lui să rămâie mai multă vreme fără pedeapsă”[/alert]

Cum a devenit homosexual Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş

pumnal

Cei doi fii ai lui Vlad Dracul, Vlad şi Radu au fost multă vreme ostatici ai sultanului Mahomed al II-lea, garanţie pentru credinţa tatălui lor. În urma relaţiei cu sultanul, Radu a primit supranumele ironic „cel Frumos”, iar începutul acestei relaţii – mai degrabă un viol în lege – ne este povestit cu amănunte de cronicarul grec Laonic Chalcocondil.

„Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Draculea, domnul Daciei; şi avea la sine pe fratele aceluia, mai tânăr, fiind favoritul său şi trăind şi locuind la el. Şi s-a întâmplat ca în timpul, când a ajuns la domnie şi sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relaţii cu acest băiat, era cât pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri şi, închinând cu patimă păharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, fără a bănui că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de aşa fel şi s-a împotrivit şi nu se da la dorinţa împăratului Şi-l săruta împotriva voiei lui şi băiatul, scoţând un pumnal îl loveşte în coapsă pe împărat şi aşa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul şi-a făcut bagajele şi a plecat, atunci şi băiatul coborându-se din copac şi luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă şi a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puţin de cei ce duc acelaşi fel de viaţă ca şi el; căci cu aceştia e mereu împreună şi petrece cu ei zi şi noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se foloseşte nu prea mult, ci puţintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei; şi cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit şi a luat domnia.” (Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei R.P.R. 1958, p. 282-283)

O soartă ciudată pentru Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: amândoi au avut ocazia şi au încercat să-l ucidă pe sultan, nici unul nu a reuşit.

Să învăţăm istoria românilor de la Ambasada Rusiei în Chişinău

Vladimir Putin

Că moldovenistul Vasile Stati minte de îngheaţă apele – asta face parte din munca lui de manipulator. Dar când Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse bate în cuie istoria românilor deja avem de-a face cu o problemă diferită.

Despre ce este vorba: pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se găseşte pagina „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)” (o puteţi citi aici). Nu-mi este clar un lucru: aceasta este nota informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică? În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul este atât de împănat de distorsiuni încât ar ieşi o lucrare de licenţă sănătoasă dintr-o încercare de demontare documentată a fiecărei manipulări conţinute. Dar să începem cu începutul: textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia. Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să amintesc de nedumerirea lui Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee.

În sfârşit, o demontare a tratatului scurt de istorie prezentat de Ambasada Rusiei la Chişinău ar ocupa prea mult spaţiu pe un blog. În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată). Am explicat aici cum şi de ce a luat Rusia decizia de anexare a Basarabiei. Pentru evoluţia banditească a negocierilor dintre Franţa şi Rusia aveţi aici un alt exemplu.

Problema reală însă este alta. „Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013. De un an de zile nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o notulă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii). Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia” se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor.

Mi-am permis să păstrez o copie, pentru referinţe ulterioare.

MAE rus despre istoria romanilor

Via Timpul.

Când şi cum au dispărut artele marţiale româneşti

arta-duelului-european

Când vine vorba de arte marţiale toţi ne gândim la ninja şi samurai, iar expresia „arte marţiale româneşti” poate stârni un zâmbet ironic. Însă nu este chiar aşa de simplu. Să ne uităm la câteva mărturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenă din Cluj:

Românii poartă în mod obişnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipită au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a ştiut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită.

O adevărată probă de Bōjutsu dacă vreţi. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea că:

Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.

De undeva sau de la cineva au învăţat moldovenii să mânuiască sabia cu iscusinţă.

Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China şi Japonia.

Cel mai vechi manual de luptă cu sabia din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină şi germană (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marţiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă cu sabia (cu armură şi fără armură, pe cal sau pe jos) dar şi tehnici de luptă cu mâinile goale. Învăţăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uşoară, din păcate destul de criptice şi greu de înţeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu suliţa, cuţitul şi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeaşi perioadă au început să apară astfel de manuale şi în Italia (detalii aici).

Revenind la ţările române: cel mai probabil la curţile voevozilor au ajuns astfel de maeştri, odată cu armele importate din Europa occidentală. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ţăranii mânuitori de plug pe vreme de pace şi de sabie pe vreme de război. În realitate războaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber să înveţe să lupte cu diversele arme existente. Nu aş zice că au existat „arte marţiale româneşti” propriu zise, mai degrabă românii au fost încadraţi în curentul general european.

Iar artele marţiale tradiţionale au dispărut din ţările române pe la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendinţa europeană de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei şi mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armată a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcţionărime). În secolul al XIX-lea românii au început goana să ajungă din urmă Occidentul european şi au adoptat sistemele şi structurile armatelor europene moderne – cam în acelaşi timp cu Japonia şi China. Unde a ajuns fiecare e altă poveste.

Cum a apărut stema Transilvaniei

Toată lumea ştie, sau ar trebui să ştie, că stema Transilvaniei este un scut tăiat, în cartierul superior cu un vultur ieşind (simbolul nobilimii maghiare) flancat de soare şi lună (simbolul secuilor), în cartierul inferior şapte turnuri (simbolul saşilor transilvăneni). Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Până la dispariţia regatului Ungariei din 1526 nu a existat o stemă a Transilvaniei. În jurul anului 1530 la curtea lui Ferdinand I de Habsburg a început să fie folosită ca stemă a Transilvaniei un scut cu două spade încrucişate cu garda în şef, suprapuse peste un trichetru cu extremităţile terminate în frunze de tei – în realitate simbolul străvechi al saşilor Transilvăneni. Ne întoarcem astfel la politică: Ferdinand I de Habsburg dorea să preia moştenirea regatului Ungariei distrus de otomani şi se folosea în acest scop de saşii transilvăneni (mai ales de cei din Sibiu, nu este aici locul pentru povestea acestui război în care au fost implicaţi şi voievozii din Moldova şi Ţara Românească). Program politic codificat într-un simbol heraldic. Această stemă a Transilvaniei s-a impus o perioadă în spaţiul german: a apărut ca atare în Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reichersdorfer (1550, vezi foto) şi în armorialul lui Martin Schrot (1581).

Stema Transilvaniei 1550

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea apare o altă variantă a stemei Transilvaniei, atestată într-un sigiliu al principelui Sigismund Bathory din 1595: într-un cartuş stema lui personală de principe al Imperiului (acvila bicefală pe pieptul căreia apar cei trei colţi de lup ai familiei Bathory), în dreapta stema Transilvaniei compusă din acvila flancată de soare şi lună deasupra a şapte turnuri; în stânga stema Ţării Româneşti, acvila cruciată; sub stema imperială fiind aşezat simbolul heraldic al Moldovei: capul de bour. Sigismund Bathory se intitula în 1595 şi principe al Ţării Româneşti şi Moldovei.

Stema lui Sigismund Bathory in 1595

O stemă practic identică cu aceea descrisă mai sus a avut şi cardinalul Andrei Bathory în 1599, înainte să fie alungat de pe tronul Transilvaniei de Mihai Viteazul.

Stema lui Andrei Bathory in 1599

Şi acum ajungem la marele sigiliu la lui Mihai Viteazul din anul 1600. Aici apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă uşor misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă. Mihai Viteazul (şi cei care i-au compus stema aceasta) au respins stema transilvană în curs de formare avansată de familia Bathoreştilor. Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc (mai târziu Nicolae Costin o spune limpede).

Stema lui Mihai Viteazul in 1600

Faptul că leii afrontaţi au fost consideraţi în epoca lui Mihai Viteazul drept stemă a Transilvaniei o dovedeşte faptul că acest simbol a fost folosit şi de principele ardelean Moise Szekely în 1603.

Stema lui Moise Szekely in 1603

Mulţi ne explică în ziua de azi că Mihai Viteazul nici gând nu avea să unească cele trei ţări româneşti, a fost şi el un aventurier oarecare al epocii care s-a întins mai mult decât îi era plapuma. Proiectul Bathoreştilor de unificare a principatelor române sub coordonarea Habsburgilor nu este contestat cu atâta vehemenţă. Dacă în cazul Bathoreştilor avem intenţia şi stemele unificate, în cazul lui Mihai Viteazul avem stema, de ce ne-ar lipsi intenţia? Oricum, în epoca lui Mihai Viteazul şi multă vreme după aceea a fost vehiculată ideea refacerii Daciei.

Din păcate cei doi lei afrontaţi nu s-au impus ca stemă a Transilvaniei, acest simbol a fost folosit doar de Mihai Viteazul şi Moise Szekely. În schimb s-a impus varianta păstrată până în ziua de azi. Au existat două şanse de revigorare a acestui simbol: în 1921 la lucrările Comisiei Heraldice care a fixat stema României Mari şi pe cele ale localităţilor sale şi în 1992 când a fost adoptată actuala stemă a României. Nu a fost să fie.

După o idee de la seniorul Andrei Crivăţ.