Arhiva etichetelor: istoria românilor din Transilvania

Cearta popilor români din Braşov de la 1615

În urmă cu 400 de ani a izbucnit un scandal între popa Constantin şi popa Stan de la biserica Sfântul Nicolae din Braşov. N-a fost o ceartă oarecare între doi popi: a fost implicat mitropolitul Teoctist al românilor din Transilvania, Senatul Braşovului, s-a ajuns până la Dieta Transilvaniei şi principele Gabriel Bethlen – iar în momentul culminant al scandalului s-a produs şi o mică răzmeriţă a românilor din Şcheii Braşovului, care se temeau că vor rămâne fără biserică.

Cronica lui Radu Tempea a consemnat conflictul în câteva rânduri:

[blockquote]„După aceea au rămas în locul părintelui Mihail fiu-său popa Constantin, iar măcar că era şi tânăr, tot îi fu a purta grija bisericii. Atunci n-au fost şi alt preot la sfânta biserică şi au luat lângă sine pe popa Stan. Şi puţină vreme au trăit amândoi în pace şi apoi s-a sculat popa Stan să fie mai mare şi întru aceia s-au amestecat lucrurile. Deci văzând cinstitul sfat (Senatul Braşovului) atâta val şi gâlceavă, socotit-au şi au scos pe popa Stan de la biserică şi s-au dus la Făgăraş, de au fost preot la un sat şi moartea lui i-au fost că l-au trăsnit într-o şură, de au ars împreună cu un fiu al lui anume Vasile şi aşa s-au săvârşit ticăloşeşte în anul 1632”.[/blockquote]

Din fericire cronicile saşilor oferă mult mai multe detalii asupra evenimentelor din vara anului 1615 de la Braşov. În realitate, în spatele conflictului se găsea un boier român din Făgăraş, Petru de Recea, fratele lui Ştefan de Recea (mai bine cunoscut drept Fogarasi Istvan, autorul mai multor traduceri religioase din maghiară în română). Miza conflictului: atragerea bisericii româneşti din Şcheii Braşovului în programul de trecere a românilor la confesiunea calvină, un proiect favorit al principelui Gabriel Bethlen. Am pregătit pentru Magazin istoric un articol cu toate detaliile scandalului, va apărea în luna iulie.

Când şi cum au dispărut artele marţiale româneşti

arta-duelului-european

Când vine vorba de arte marţiale toţi ne gândim la ninja şi samurai, iar expresia „arte marţiale româneşti” poate stârni un zâmbet ironic. Însă nu este chiar aşa de simplu. Să ne uităm la câteva mărturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenă din Cluj:

Românii poartă în mod obişnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipită au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a ştiut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită.

O adevărată probă de Bōjutsu dacă vreţi. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea că:

Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.

De undeva sau de la cineva au învăţat moldovenii să mânuiască sabia cu iscusinţă.

Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China şi Japonia.

Cel mai vechi manual de luptă cu sabia din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină şi germană (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marţiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă cu sabia (cu armură şi fără armură, pe cal sau pe jos) dar şi tehnici de luptă cu mâinile goale. Învăţăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uşoară, din păcate destul de criptice şi greu de înţeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu suliţa, cuţitul şi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeaşi perioadă au început să apară astfel de manuale şi în Italia (detalii aici).

Revenind la ţările române: cel mai probabil la curţile voevozilor au ajuns astfel de maeştri, odată cu armele importate din Europa occidentală. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ţăranii mânuitori de plug pe vreme de pace şi de sabie pe vreme de război. În realitate războaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber să înveţe să lupte cu diversele arme existente. Nu aş zice că au existat „arte marţiale româneşti” propriu zise, mai degrabă românii au fost încadraţi în curentul general european.

Iar artele marţiale tradiţionale au dispărut din ţările române pe la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendinţa europeană de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei şi mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armată a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcţionărime). În secolul al XIX-lea românii au început goana să ajungă din urmă Occidentul european şi au adoptat sistemele şi structurile armatelor europene moderne – cam în acelaşi timp cu Japonia şi China. Unde a ajuns fiecare e altă poveste.

Roşia Montană la 1805 prin ochii unui neamţ

Uneori mă apucă disperarea când văd cum se repetă la nesfârşit istoria românilor, în cercuri vicioase din care parcă nu putem ieşi. Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un maistru miner din Saxonia, a vizitat Roşia Montană la 29 noiembrie 1805 şi ne-a lăsat următoarea descriere a locului:

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

„În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie, <cât> şi o înaltă cultură, datorată unor cunoştinţe ştiinţifice, cu ignoranţa care se întâlneşte doar la şerbi. Aşa se întâmplă şi cu exploatarea intreprinderilor miniere, care, la Nojag, se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Faptul că pasiunea perfecţionării stă în loc, chiar şi la întreprinderea minieră aparţinând corporaţiei, ce reprezintă cea mai mare parte, se datorează caracterului naţiei, care o mână aproape în exclusivitate şi raporturilor faţă de stat, dar, mai ales, naturii munţilor, răscoliţi în căutarea aurului de-a lungul a peste două milenii.

Toate împrejurimile de la Roşia Montană, care, ca majoritatea oraşelor de mineri, se află într-o vale adâncă, au un aspect părăginit, deşert şi sălbatic, deoarece toţi munţii pe care-i întâlneşti, la o depărtare de o oră de acest mic târg, conţin aur, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind la suprafaţă găuriţi, în toate felurile, de numeroase puţuri de mină. Fiecare piatră, pe care hazardul o aduce pe jghiabul de încărcare conţine urme de aur […].

Regulamentu este întru totul întocmit conform raporturilor locale şi de aceea este foarte convenabil. Membrii corporaţiei sunt, în cea mai mare parte, mineri români săraci care preferă să fie folosiţi, contra unui salariu mic, dar sigur, la un meşteşug amar, decât să se priceapă la speculaţii, ale căror speranţe minunate reuşesc doar prin sacrificii iniţiale. Nici ceilalţi membri ai corporaţiei nu vor să rişte sume mari pentru un rezultat nesigur; de aceea exploatarea de galerii costisitoare, puţurile adânci sau diversele lucrări pregătitoare pentru înlăturarea obstacolelor sunt de-abia la început şi majoritatea speculaţiilor miniere se reduc nu numai la obţinerea salariului zilnic, prin extragerea şi prepararea minereului, ci şi la găsirea mai multor fante şi filoane, încât <fiecare> este, din când în când, îndeajuns de fericit să fie răsplătit cu o concreţiune minerală reniformă de aur nativ […] Membrii corporaţiei, al căror număr într-o mină este, rareori, mai mare de 6 până la 9, iau în consideraţie uneori sfatul funcţionarilor, dar niciodată <nu primesc> ordine din <partea acestora>; ei îşi aleg şefii, de obicei, după aprecieri proprii, conduc, dirijează, plătesc salarii şi câştiga ei înşişi; căci uneori se lucrează şi în schimburi, încât minerii de aici acţionează, într-o zi, în trei schimburi. Socotelile se fac fără concursul funcţionarilor şi împărţirea produselor, care se plătesc, ca şi la Zlatna, se face cu şi mai puţine greutăţi; deoarece, după cum se întâmpla în cele mai vechi timpuri ale mineritului, vinele metalice se împart în mină între membrii corporaţiei, după numărul jgheaburilor <existente>, pentru ca apoi fiecare să se îngrijească în continuare de profit şi să se poată apăra contra furtului şi a sustragerii.

În privinţa felului în care funcţionarii unguri au perfecţionat exploatarea minieră, nu se observă nimic aici. În întreaga întreprindere domneşte o simplitate naturală şi aurul, cel mai scump metal, este extras de către o clasă de oameni foarte săraci; căci nevoia de a-şi asigura subzistenţa zilnică este cauza care îndeamnă pe lucrătorii din Roşia Montană la efort, la economii şi la înlăturarea cheltuielilor […].

Imposibilitatea unei astfel de vieţi, în sălbaticii munţi inaccesibili, duce pe mineri la nevoia, nu numai de a suporta ei înşişi munca în mină, ci de a îndemna şi pe copiii lor să se îndrepte spre o sărăcie asemănătoare; deoarece nu am văzut mineri mai săraci decât românii din bogata regiune auriferă de la Roşia Montană. Trupurile lor vânjoase şi rezistente le dau o sănătate rar întâlnită printre mineri şi hărnicia îi face capabili de încordări care adesea nu sunt răsplătite. Îngrădiţi într-un cerc al acţiunii, ei nu ştiu altceva decât să străpungă, să puşte, să prelucreze şi să vegheze la ştrempuri, iar fără hărnicia mâinilor lor, nu ar fi în stare să constrângă natura să le ofere vreun adăpost. Prin aceea că se străduiesc să lucreze în propriul lor folos, <ei> sunt pentru stat, prin veniturile nete aduse acestuia, prin fructul sforţărilor lor, poate la fel de bănoşi ca şi înviorarea şi industria unei regiuni, care, fără de aceasta, ar fi fost probabil sălbatică, locuită doar de urşi şi lupi; dar le rămâne <minerilor> un câştig cât să nu moară de foame într-o ţară foarte ieftină. Pentru mulţi locuitori, foamea este oricum un puternic mijloc de constrângere către minerit; nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea dacă <din punct de vedere> politic n-ar fi mai avantajos să se facă ceva pentru binele numeroaselor familii sărace şi să nu li se ia definitiv speranţa în posibilitatea de a ajunge, prin minerit, la un grad mai puţin neînsemnat de tihnă şi bună stare. Creşterea mizeriei, în care gem minerii din Roşia Montană, poate duce la situaţia ca dorul nestăpânit <al acestora> după o stare mai bună să le dea, până la urmă, curajul să renunţe la felul lor de viaţă şi, prin aceasta, să păgubească întreaga exploatare minieră deoarece prosperitatea ei de-abia poate fi determinată prin ordine şi regulamente, ci se lasă aşteptată doar de la succesul lent al unor noi privilegii şi ajutoare […].”

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti 2004, p. 211

Diferenţa dintre ţigani şi români, exemplul Braşovului

De mai mulţi ani încerc să înţeleg de ce românii din Braşov au pornit pe un drum, iar ţiganii din acelaşi oraş pe altul. La o primă vedere ambele comunităţi au intrat în istorie cu şanse aproximativ egale, dar au sfârşit diferit. De mai mulţi ani studiez istoria ţiganilor braşoveni şi încerc să înţeleg de unde a apărut această diferenţă.

Corporatismul medieval

Ţiganii şi românii din Braşov au avut în evul mediu un statut asemănător: parte dintre ei iobagi, parte oameni liberi, nici unii nu aveau drepturi cetăţeneşti, erau excluşi de la deciziile politice. Pentru tot evul mediu ambele comunităţi s-au confruntat cu măsuri de excludere economică. Iniţial ţiganii puteau practica tot felul de meşteşuguri (fierărie, cizmărie, zidărie) plus din rândurile lor erau recrutaţi călăii, hingherii şi temnicerii oraşului (meserii bine plătite, dar care aveau ataşat stigmatul social al impurităţii). Dintre ţigani erau recrutaţi şi cioclii pe timp de ciumă, dar în această „breaslă” intrau şi români şi saşi şi unguri (aici mai degrabă era vorba de imunitatea dobândită în faţa bolii, nu de originile etnice sau sociale).

Intrarea în breslele saşilor era blocată şi pentru români şi pentru ţigani. Iniţial condiţia de intrare în breaslă era să fii „ehrlich und ehelich” (onorabil şi provenit dintr-o căsătorie legitimă, erau excluşi iobagii, impurii, cei lipsiţi de cetăţenie, copii din flori). Mai prin secolele XVI-XVII statutele breslelor braşovene îi exclud explicit pe unguri, se declanşează conflicte cu breslele ungureşti considerate inferioare. Ţiganii şi românii nu sunt excluşi din bresle explicit, dar nici nu apar menţionaţi ca membri.

În ciuda acestui fapt, în secolele XV-XVI-XVII fierarii ţigani din Braşov cunosc o perioadă de prosperitate, primesc numeroase comenzi din partea primăriei oraşului (în general pentru lucrări publice) cot la cot cu fierarii saşi. În secolul al XVIII lea începe o excludere masivă a fierarilor ţigani: apar numeroase procese cu breselele saşilor prin care ţiganilor li se limitează dreptul de a practica fierăria şi cizmăria. Tot în aceeaşi perioadă încep şi excluderile românilor: cojocarilor şi măcelarilor români li se impun limitări din ce în ce mai stricte în ceea ce priveşte cantităţile de mărfuri prelucrate şi perioadele de timp în care le puteau scoate la vânzare.

Unii se ridică, alţii se coboară

Până aici istoria ţiganilor şi românilor din Braşov este asemănătoare, din secolul al XIX lea se produce o „explozie” a românilor braşoveni. Gazeta de Transilvania, George Bariţ, Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te române!, Gimnaziul românesc, Andrei Şaguna, Anton Pann, Sextil Puşcariu, societatea ASTRA, casina română etc.

Românii din Braşov se ridică brusc în secolul al XIX lea, de la statutul de iobagi lipsiţi de drepturi economice şi politice, toleraţi din punct de vedere religios şi politic, la statutul unei „minorităţi” (minoritate în imperiu, de fapt românii reclamau drepturile unei majorităţi în principatul Transilvaniei) care îşi cerea drepturile şi declanşa o luptă care în mai puţin de un secol avea să ajungă la victorie.

În paralel ţiganii braşoveni se afundă la nivelurile de jos ale societăţii. Am identificat în arhivele braşovene două documente interesante despre ţigani. Primul, de pe la 1780 parcă, semnat de un conte Teleki, este un raport care propunea un plan de deportare cu ajutorul armatei austriece a tuturor ţiganilor din Transilvania, care urmau să fie trimişi în Valahia şi Moldova. Al doilea document este o analiză sociologică in nuce de la 1802 a şefului poliţiei Braşovului referitor la comunitatea de ţigani a oraşului. Cu o viziune profund umanistă, poliţaiul constata sărăcia, lipsa de igienă, lipsa educaţiei şi a oricăror perspective pentru comunitatea ţiganilor. Cele două documente conţin esenţa tratamentelor aplicate ţiganilor în secolele XX şi XXI: măsuri extreme de „eliminare a problemei” sau integrarea forţată pe mecanismul „şcoală, muncă şi săpun” (am scris aici mai multe despre terţul exclus în problema ţiganilor).

De ce?

Explicaţii sunt mai multe. În primul rând biserica: românii din Braşov au avut biserică proprie, iar preoţii din Şchei au făcut mult mai mult decât să bolborosească slove. Şi aici ajungem la al doilea element: scrisul. Preoţii din Şchei ştiau să scrie şi îi învăţau şi pe alţii, preoţii din Şchei erau folosiţi de saşi pentru corespondenţa diplomatică cu voievozii din Moldova şi Valahia. Să nu uităm de diaconul Coresi şi tiparniţa lui de la Braşov. Mai mult, în secolul al XVIII lea românii îşi ridică o şcoală (unul din promotorii şcolii româneşti a fost Ilie Birt, vezi aici o parte din povestea lui, scrisă mai vesel). Apoi vine negoţul românilor braşoveni cu restul românilor din voievodate şi sprijinul reciproc. Nu în ultimul rând vin „grecii” stabiliţi în secolul XVIII la Braşov (în realitate aromâni sud-dunăreni care au preluat în forţă comerţul pe ruta Viena – Istanbul). Nu trebuie ignorată nici Biserica greco-catolică, furnizoare de intelectuali capabili să ducă o luptă pe termen lung. Dar nu în ultimul rând cred că românii au vrut.

P.S. Comentariile rasiste dispar fără drept de apel.

Manualul Istoria Secuimii. Cum e treaba cu demitizarea istoriei românilor

În 20 de ani a fost demitizată atât de bine istoria românilor încât orice om cu puţină şcoală ştie că Ştefan cel Mare a fost curvar, Mihai Viteazul nu a câştigat nici o bătălie şi în general românii nu prea au istorie, iar dacă au ceva fapte prin trecut, oricum sunt nişte fapte de trei parale. Cam aşa a fost demitizarea istoriei românilor.

Bineînţeles, autorii acestei agresiuni se ascund după tot felul de standarde ştiinţifice. După ce am terminat cu demolarea istoriei românilor nu ne rămâne decât să admirăm minuni de genul manualului Istoria Secuimii. Românii au apărut în secuime prin secolul al XV lea, românii au fost slugile secuilor, românii au invadat Ţinutul Secuiesc în cele două războaie mondiale. O traducere a manualului de Istoria Secuimii o găsiţi aici.

Mă întreb dacă va intra în şcoli minunea asta.

 

Gheorghe Şincai, bun de spânzurat

Secolul al XVIII lea a stabilit liniile principale ale războiului de imagine împotriva românilor. Tezele stabilite în această perioadă de autori ca Johann Christian Engel, Franz Josef Sulzer ş.a. sunt cât se poate de promovate şi în ziua de azi: românii sunt primitivi, sunt veniţi de aiurea pe pământurile pe care le locuiesc, nu pot fi guvernaţi, sunt corupţi etc.

În veacul al XVIII lea istoria românilor era scrisă de alţii. Iar când Gheorghe Şincai a încercat să dea o replică tezelor anti-româneşti cenzorul de la Budapesta a scris pe manuscrisul „Hronica românilor”: „Opera este demnă de foc, iar autorul de ridicat în furci”. „Ridicatul în furci” însemna spânzurătoare. Asta da cenzură!

Valahii ca nişte vite. Călători străini despre ţările române (1)

Raguzanul Michael Bocignoli publica pe 29 iunie 1524 o broşurică al cărei titlu începea cam aşa Epistola Michaelis Bocignoli Ragusei ad Gerardum Planiam Maiestatis Secretarium etc. Scrisoarea raguzanului cuprindea câteva paragrafe destul de dure în care erau caracterizaţi valahii din Ţara Românească:

Regiunea este productivă în toate cele privind nevoile traiului, în afară de vin, de care acest neam este foarte doritor ca unul ce e aplecat la beţie şi la lăcomie (…) se locuieşte nu în oraşe, ci în sate dar cu populaţie foarte deasă (…) Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele lor; nu se îngrijesc nici de slujba ostăşească şi nici de treburile obşteşti; sunt atât de porniţi pe harţă şi pe ceartă, încât de cele mai multe ori nu se dau în lături de a-şi omorî domnii (…) românii la îndemnul comitelui care se temea de sufletul schimbător al acestei naţii înclinate întotdeauna spre trădare (…) Iar valahii veşnic nemulţumiţi oricum ar sta lucrurile, nu l-au lăsat să domnească mult nici pe acela (…) etc.

Descrierea făcută de Bocignoli românilor nu prea este laudativă. Românii sunt beţivi şi lacomi, locuiesc în sate, sunt primitivi (asemenea vitelor lor!), nu sunt buni soldaţi şi administratori, sunt veşnic nemulţumiţi, au o înclinaţie spre trădare etc. Relatarea lui Bocignoli este incoerentă. După ce lipeşte aceste etichete de români se apucă să relateze pe larg tocmai despre … vitejia românilor conduşi de Vlad Ţepeş împotriva turcilor!

Bocignoli – un propagandist trădător

Broşura lui Bocignoli este în realitate o laudă propagandistică la adresa voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya. Paginile scrise de italian nu sunt altceva decât un apel către suveranii din Occident să îl sprijine pe Zapolya împotriva turcilor. În viziunea lui voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei ar trebui subordonaţi voievodului transilvănean – iar ca să nu existe nici un fel de „concurenţă” pentru subvenţiile occidentale, valahii sunt zugrăviţi în cele mai închise culori: primitivi, instabili, trădători, lipsiţi de calităţi militare etc. Un simplu serviciu de propagandă, împănat cu minciuni (una dintre cele mai mari fiind aceea că Ţara Românească nu produce vin, în condiţiile în care vinul valah era exportat în cantităţi mari în Transilvania!)

Broşura lui Bocignoli a fost scrisă în anul 1524, perioadă în care sultanul Soliman Magnificul se pregătea să dea asaltul asupra Europei Centrale. Soliman cucerise în 1521 Belgradul (cheia Europei Centrale), în 1523 cavalerii de Rodos capitulaseră, iar în 1524 Soliman a zdrobit rebeliunea din Egipt. Lipsit de alte ameninţări, sultanul urma să se îndrepte către Europa Centrală – ceea ce s-a şi întâmplat, iar în 1526 regatul Ungariei a dispărut ca organizaţie politică pentru aproape patru secole.

Acesta este contextul politic regional al scrierii lui Bocignoli, iar laudele aduse voievodului Transilvaniei ne dezvăluie şi cine este adevăratul comanditar al broşurii. Fraza cheie este următoarea:

Iar dacă Zapolya ar trimite pe careva din ai săi şi transilvănenii ar fi binevoitori şi moldovenii li s-ar uni şi ei în acest gând şi valahii ar rămâne credincioşi, se crede că primejdia nu va fi aşa de mare.

Pe scurt: valahii (cei primitivi) şi moldovenii ar trebui să intre sub ascultarea lui Zapolya. Doar că nimeni nu îi întrebase pe valahi şi moldoveni ce părere aveau de acest proiect. Şi aici ajungem la chestiunea „înclinării către trădare” a valahilor. Bocignoli face o lungă prezentare a diplomaţiei şi războaielor valahe din anii precedenţi (unele chestiuni le trece sub tăcere, mai ales pe cele care nu se potriveau cu raţionamentul lui). Acuzaţia de „trădare” apare pentru momentele în care Ţara Românească (istovită de războaie şi lipsită de ajutor extern) încheia pace cu turcii. Cumva li se neagă valahilor dreptul de a avea interese proprii – din punctul de vedere al lui Bocignoli ar fi trebuit să lupte până la moarte.

Că tot vorbim de „trădare” – după ce a fost propagandist în slujba lui Ioan Zapolya în 1524, îl găsim pe italianul Bocignoli în 1534 la curtea lui Ferdinand de Habsburg – cel mai mare duşman al lui Ioan Zapolya!

Propaganda neagră veche de 500 de ani

Exemplul de propagandă prezentat mai sus este vechi de aproape 500 de ani. Afirmaţiile lui Bocignoli sunt folosite din plin şi în ziua de azi. Sunt luate drept adevăruri, nimeni nu stă să vadă de unde pleacă aceste calomnii, ce interese avea cel care le-a emis. Propagandiştii contemporani se folosesc intens de scrieri precum cea a lui Bocignoli cu argumente de genul „vedeţi, şi acum 500 de ani românii erau nişte nemernici!” Nimeni nu stă să analizeze contextul şi rolul respectivei scrieri, calomniile sunt preluate şi retransmise în cadrul acestui vechi război de imagine…

Vezi textul lui Michael Bocignoli în Călători străini despre ţările române, vol 1, p. 171

 

Mai uşor cu demitizarea istoriei românilor. Cazul Avram Iancu

Săptămânile trecute mă uitam mirat la titlul revistei Historia din chioşcuri: „Avram Iancu, erou sau criminal?”. Apoi am citit articolul care se străduiau să justifice titlul de pe copertă. După ce l-a demitizat pe Vlad Ţepeş, Marius Diaconescu l-a luat la demitizare şi pe Avram Iancu (aici). Îi termină pe rând. Însă de data aceasta a primit un răspuns interesant, care aduce corecţiile necesare. Aici. Nu e chiar aşa cum zice Marius Diaconescu.

Ce mă miră este perpetuarea mitului că Avram Iancu a murit nebun, sărac şi alcoolic. Cu siguranţă nebun şi sărac nu a murit, sunt o mulţime de dovezi documentare în acest sens. Cât şi dacă i-a plăcut să bea, este altă poveste. Teza nebuniei şi sărăciei a fost lansată de presa de la Budapesta pentru a-i distruge imaginea, iar această teză umblă voioasă în continuare prin minţile românilor. Am pus aici un articol care arată că Avram Iancu nu a murit nebun şi sărac.

Personajele noastre istorice nu umblau încheiate la toţi nasturii, erau oameni cu plusuri şi minusuri. Dar nici să ne punem cu ciocanul pe ei şi să preluăm tezele altora despre istoria noastră. Demitizăm la noi, dar hai să demitizăm şi pe la alţii!

P.S. Pe Csibi Barna, care a spânzurat efigia lui Avram Iancu, mai că îl pot înţelege. Omul are nişte convingeri, mai extreme, şi le manifestă cum crede el de cuviinţă. Dar ca un român să-l facă criminal pe Avram Iancu îmi vine foarte greu să înţeleg…