Arhiva etichetelor: istoria serviciilor secrete

Un raport al serviciilor româneşti de informaţii despre Ucraina

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Proclamarea „Republicii Populare a Doneţkului” arată că Rusia nu se mulţumeşte cu Crimeea şi că procesul de dezmembrare a Ucrainei va continua. De când au început tulburările din Ucraina am spus că pentru a înţelege ce se întâmplă acolo trebuie să privim la istoria locurilor şi mai ales la războiul civil din timpul revoluţiei bolşevice (aici).

Dar şi evoluţia interbelică a Ucrainei este cât se poate de relevantă pentru evenimentele din ziua de azi. Iar aici vă propun spre lectură un raport despre Ucraina alcătuit de Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti în ianuarie 1939. Este un fragment dintr-o analiză mai amplă care se referea la intenţiile Germaniei faţă de Europa de Est, iar Ucraina juca un rol extrem de important în ofensiva germană. Aşa că analiştii S.S.I. au făcut o istorie a teritoriilor ucrainene din cele mai vechi timpuri, inclusiv o relatare a războiului civil ucrainean de după Primul Război Mondial. Analiza continuă cu o prezentare a intenţiilor politice ale Poloniei faţă de Ucraina, ca şi cele ale Germaniei în oglindă cu dorinţele naţionaliştilor ucraineni.

Raportul de care vă vorbesc s-a aflat pe biroul regelui Carol al II-lea, dar şi cel al premierului Armand Călinescu. Cel puţin concluziile acestui raport mi se par valabile şi pentru ziua de azi, indiferent dacă numele unor ţări trebuie înlocuite:

În general, faţă de problema ukrainiană, Germania a adoptat un plan amănunţit şi unitar conceput, pentru a cărui realizare sunt prevăzute următoarele etape:

1. Constituirea pe teritoriul Ukrainei Subcarpatice a unor puternice organizaţiuni naţionaliste ukrainiene, prin concentrarea elementelor extremiste din rândurile emigraţiei şi minorităţii ukrainiene de pretutindeni.

2. Provocarea de tulburări şi răscoale printre cei 7 milioane de ukrainieni din Polonia, care să fie îndemnaţi să ceară sprijin din afară pentru obţinerea autonomiei.

3. Somarea guvernului din Varşovia, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, să admită creearea unui Stat Ukrainian independent, care să înglobeze teritoriile ukrainiene din Ceho-Slovacia şi Polonia şi

4. Întrebuinţarea aceluiaş sistem pentru deslipirea Ukrainei Sovietice de URSS şi formarea finală a Statului Ukrainei Mari.

Raportul merită citit, fie şi pentru sinteza istoriei Ucrainei.

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre Ucraina, ianuarie 1939

Super-spionul român Mihai Caraman: o fotografie inedită şi fişa de cadre

Mihai Caraman nu are nevoie de prezentare. Este spionul român care a aflat secretele NATO în anii Războiului Rece. Doar că în spaţiul public nu prea există multe fotografii ale lui Mihai Caraman – eu am reuşit să identific una la Arhivele Naţionale, alături de fişa de cadre a super-spionului [ref]Arhivele Naţionale ale României, Fond C.C. al P.C.R. Secţia Cancelarie – Dosare Anexă, dos. 355/1972, f. 74-75[/ref].

Despre povestea şi aventurile lui Mihai Caraman puteţi găsi mai multe detalii la Stelian Tănase[ref]Blog Stelian Tănase – Spionii români ai Războiului Rece[/ref]. Pe scurt, Mihai Caraman s-ar fi folosit de farmecul personal ca să-i spioneze pe capitalişti între 1958 şi 1968. Francezii Pierre Accoce şi Daniel Pouget i-au făcut un portret fabulos[ref]Pierre Accoce, Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Editura Compania, 1999, p. 104[/ref]:

Cu constituţia sa atletică – 1,75 m şi 73 kg – Caraman ar fi putut, de exemplu, să fie o glorie a stadioanelor. Regizorii în căutare de talente native n-ar fi rămas insensibili la prestanţa lui. Acest bărbat, incontestabil fermecător – păr aspru, sprâncene bine conturate, gură senzuală şi o privire insistentă care atrăgea atenţia – avea mare succes la femei. În aparenţă degajat până la nonşalanţă, avea o cultură solidă, pe care o etala cu plăcere. Toată lumea ştia că marea lui pasiune – un capriciu distins – era egiptologia. Părea imbatabil în cea de-a patra mare epocă a Egiptului antic, Noul Imperiu, în care au avut loc cuceririle faraonilor în Asia (1580-1090 î.d.Hr.).

Rămâne ca cititoarele să spună cât de imbatabil era Mihai Caraman în anul 1974, anul de când datează fotografia de mai jos.

Citeaza sursa! www.george-damian.ro

Citeaza sursa! www.george-damian.ro

Despre fişa de cadre a lui Mihai Caraman din anul 1974 nu sunt foarte multe de zis. În primul rând e dactilografiată cu corp de literă mare – semn că era destinată personal lui Nicolae Ceauşescu, care nu prea vedea să citească, dar nici nu suporta ochelarii. Era un cadru de nădejde, cam asta e concluzia fişei de cadre.

Fisa de cadre a colonelului Mihai Caraman din 1974.

P.S. Nu am mai pus watermark pe fotografii, sunt sigur că blogul meu va fi citat ca sursă a imaginilor.

De când se ascultă telefoanele în România? Dintotdeauna!

De fapt, telefoanele sunt ascultate în România de când au fost instalate. Iar ascultarea se făcea direct în centrală, la cască, se stenografia discuţia şi apoi era bătută la maşină pentru cititorii de rang înalt. Pentru cazuri speciale existau şi dispozitive de înregistrare. Directorul Serviciului Secret de Informaţii Mihail Moruzov avea microfoane ascunse în birou şi un dispozitiv de înregistrat pe plăci, plus o instalaţie identică în Mercedesul de serviciu. Şeful serviciului tehnic al SSI Gheorghe Cristescu inventase un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor pe sârmă acoperită cu un strat magnetic (un precursor de magnetofon). Există informaţii că discuţia dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din după-masa zilei de 23 august 1944 a fost înregistrată.

Oamenii informaţi ştiau foarte bine că telefoanele erau ascultate. În martie 1939, după ce Germania a invadat Cehoslovacia, industriaşul Nicolae Malaxa l-a trimis pe directorul său executiv Adrian Dumitrescu la Paris ca să vorbească de la un telefon public cu ambasadorul român la Londra Viorel Tilea. Aşa a primit acesta instrucţiunile în baza cărora a declanşat un tămbălău diplomatic european spunând că Hitler vrea să invadeze România. Malaxa ştia foarte bine că telefoanele din România erau ascultate.

Vă propun spre lectură stenogramele unor convorbiri telefonice ale lui Nicolae Titulescu din anul 1936 pe care le-am găsit în dosarele regelui Carol al II-lea. În acea vreme Titulescu tocmai ce fusese mătrăşit din funcţia de ministru de Externe şi încerca să îşi păstreze imaginea curată. În seara zilei de 1 iulie 1936 Titulescu vorbeşte cu directorul ziarului Universul Stelian Popescu şi cu ministrul de Externe Savel Rădulescu. A doua zi Titulescu vorbeşte iar cu Stelian Popescu căruia îi spune că probabil ministrul de Interne Ion Inculeţ „a citit fişele noastre telefonice de azi dimineaţă” (pagina 7 din imaginile de mai jos). Am găsit rătăcite multe astfel de stenograme: erau ascultate şi telefoanele din cârciumi, hoteluri, instituţii publice – fără milă şi fără îndurare.

Ion Mihai Pacepa: trădător, agentul ruşilor, şpăgar la nivel înalt

Eu unul cred că Pacepa e mort şi îngropat de multă vreme, dar există nişte şmecheri care îi scot mumia la vitrină din când în când, nu ştiu de ce. Am ascultat prin 2007 (2006?) o înregistrare cu vocea lui Pacepa, un interviu care a fost publicat în ZIUA. Nu am înregistrarea, dar pot să vă spun că erau cuvinte tăiate şi lipite. O mizerie.

Istoricul american Larry Watts a avansat ideea că Pacepa a fost agentul ruşilor şi că dezertarea lui a folosit Moscovei pentru a otrăvi relaţiile dintre România şi SUA (detalii aici). Alte reflecţii pe aceeaşi temă aici, aici şi aici.

Stelian Tănase a organizat la Muzeul Ţăranului Român o întâlnire în care a dezbătut dosarul Pacepa. Singurul care s-a referit direct la teza lui Larry Watts a fost Liviu Mihaiu, care a spus că fosta securitate şi actualele servicii au trei obsesii: ruşii, ungurii şi Pacepa. Şi că ultima ofensivă jurnalistică a subiectului este încercarea de a demonstra că ruşii l-au trimis pe Pacepa în America. În rest Liviu Mihaiu ne-a povestit articolul de aici (fiica procurorului care a anchetat fuga lui Pacepa spune că taică-său a găsit poze cu Elena Ceauşescu în ipostaze indecente, le-a dat lui Nicu şi apoi a fost iradiat).

Per ansamblu toată lumea a fost de acord că tot ce a publicat Pacepa după fuga în SUA sunt nişte aiureli, mai ales cartea Orizonturi Roşii. Liviu Tofan (fost redactor Europa Liberă) spune că în prima ediţie a cărţii lui Pacepa Ceauşescu dădea ordin ca duşmanii să fie iradiaţia cu „Radu”, un dispozitiv portabil care le dădea cancer. În a doua ediţie a cărţii Ceauşescu se şmechereşte şi nu mai umblă cu dispozitive portabile, ci cu prafuri radioactive, pe modelul Litvinenko. Andrei Muraru a remarcat că acuzaţiile în baza cărora a fost împuşcat Ceauşescu la Târgovişte au fost culese integral din cartea lui Pacepa, „Orizonturi Roşii”. Dinu Zamfirescu a mai subliniat şi el nişte minciuni din cartea asta minunată şi ne-a citit nişte fragmente dintr-un plan de măsuri făcut de Pacepa pentru pedepsirea redactorilor de la Europa Liberă. Liviu Ţăranu (CNSAS) ne-a dat nişte detalii despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Pacepa (care transformase spionii români în cărăuşi de mărfuri de lux din Occident pentru nomenclatura de partid, un şpăgar, nimic mai mult, îşi transformase casa în peştera lui Ali Baba, frigidere, videouri, casetofoane, ţigări, băuturi etc.).

Una peste alta: Pacepa n-a fost erou, nu a fugit la americani pentru că iubea foarte tare democraţia, mai degrabă pentru că nişte băieţi îi coseau un dosar de corupţie. Americanilor le-a îndrugat o sumă de tâmpenii, iar şmecherii de-acolo s-au folosit în scop propagandistic de smintelile lui. După 1989 s-a încercat o transformare a lui în erou al luptei anti-comuniste, n-a ţinut şmecheria (deşi Gabriel Liiceanu insistă în direcţia asta).

Încă una tare: achitarea lui Ion Mihai Pacepa s-a făcut nu prin judecată pe fond, ci printr-o şmecherie. Mai pe scurt, ministrul Justiţiei Valeriu Stoica a cerut în 1997 achitarea lui Pacepa pe vicii de procedură, avocatul Cătălin Dancu nu a făcut altceva decât să plimbe nişte hârtii în mascarada asta juridică (asta a spus Cătălin Harnagea, fostul şef SIE).

Şi ca să închei: toţi istoricii şi jurnaliştii care au fost la întâlnirea organizată de Stelian Tănase au fost de acord că Pacepa a spus numai tâmpenii în cartea „Orizonturi Roşii”. Doar Vladimir Tismăneanu nu prea e de acord cu asta (bine, eu l-am auzit pe Vladimir Tismăneanu cum spunea la Institutul Iorga că el nu este istoric, dar asta este o altă poveste). Revenind: „Raportul Final” al lui Tismăneanu îl consideră pe Pacepa drept o sursă credibilă pentru istoria comunismului din România. Final, final – dar poate trebuie rescris.

P.S. Primul volum al cărţii lui Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni) poate fi cumpărat de la librăria online Elefant (46 RON, se mai găseşte şi prin alte părţi, dar mai scumpă: la Libris 59 RON, RAO 49 RON).

George Orwell în dosarele serviciilor secrete britanice

Dosarul de urmărire informativă al lui George Orwell declasificat de MI-5 la sfârşitul anului 2007 este unul mai degrabă atipic. De altfel şi ofiţerii de informaţii britanici nu conteneau să-şi exprime nedumerirea asupra a ceea ce credea cu adevărat George Orwell. Pe numele său real Eric Arthur Blair, scriitorul şi jurnalistul George Orwell a făcut obiectul unei urmăriri informative asidue începând cu anul 1929 – la doar doi ani după demisia sa din serviciul de poliţie al Indiei. În anul 1974, la 24 de ani de la moartea lui Orwell, serviciile secrete britanice au făcut publice doar o parte din documentele care le deţineau cu privire la George Orwell, restul dosarului – în continuare “plivit” – poate fi consultat sub numărul KV/2/2699 la Arhivele Naţionale ale Marii Britanii.

George-Orwell

“Vederi comuniste avansate”

În februarie 1942, în plin război, soţia lui George Orwell a depus o cerere pentru a se angaja la Ministerul Hranei, declanşând o procedură de verificare a loialităţii sale. Orwell avea un dosar de urmărire pentru activităţi comuniste deschis încă din anul 1929, însă soţia sa a primit aprobarea să fie angajată în cadrul Ministerului Hranei. Raportul de verificare şi clarificările solicitate exprimă cel mai bine nedumerirea ofiţerilor de informaţii britanici. Inspectorul W. Ogilvie semna pe 4 februarie 1942 un raport cu următorul conţinut: “Asupra raportului din seria 7a care mai degrabă contrazice impresia dată de scrierile lui Orwell, am discutat cu inspectorul Gill din Departamentul Special întrebându-l dacă sergentul său ar putea elabora asupra problemei “vederilor comuniste avansate” ale lui Blair. D-l Gill mi-a telefonat în această dimineaţă să-mi spună că sergentul Ewing l-a descris pe Blair ca fiind “un comunist neortodox”, aparent având aceleaşi puncte de vedere ca ei, însă sub nici o formă nu este de acord pe deplin cu politica partidului. Am înţeles că bunul sergent era mai degrabă nelămurit cu privire la modul la care putea descrie această situaţie, de aici a rezultat fraza “vederi comuniste avansate”. Acest lucru se potriveşte cu imaginea pe care o avem despre Blair – Orwell. Este evident din scrierile sale recente – “Leul şi unicornul” – şi contribuţiile sale la simpoziumul lui Gollancz “Trădarea stângii” că nu este alături de Partidul Comunist şi nici ei nu sunt alături de el”. Concluzia procesului de verificare a soţiei lui George Orwell a fost trasă într-un raport din 18 februarie: “În replică la scrisoarea Dvs din 10 februarie vă informăm că nu cunoaştem nici un motiv pentru care D-na Eileen Blair nu ar trebui să fie angajată de Ministerul Hranei”.

George Orwell a mai trecut prin câteva serii de verificări informative în cursul războiului: pe 18 octombrie 1943, în calitate de corespondent al ziarului “Sunday Observer” George Orwell a solicitat o acreditare la Comandamentul Forţelor aliate. Răspunsul MI-5 din 23 octombrie a fost scurt şi la obiect: “Serviciul de Securitate deţine un dosar al acestui om, însă nu are nici un fel de obiecţii cu privire la numirea sa”. Cererea lui de acreditare conţine o notă scrisă de mână care consemnează sec concluzia MI-5: “Nu există obiecţii de securitate”.

Comunismul lui Orwell

Încrederea acordată lui George Orwell de serviciile britanice de securitate pare să provină din răspunsurile dat de scriitor la un chestionar alcătuit de revista comunistă “Left”. În noiembrie 1941 MI-5 intra în posesia unei copii a acestui chestionar – cel mai probabil o “lucrătură” a serviciilor secrete sovietice pentru a testa loialitatea coloanei a V a comuniste din Marea Britanie sau un test pus la cale de serviciile britanice de informaţii – şi trăgea concluzia că George Orwell nu împărtăşeşte obiectivele Moscovei. Întrebările acestui chestionar sunt lungi, iar răspunsurile scriitorului laconice – însă formularea întrebărilor dezvăluie că adevăratul comanditar al chestionarului nu este un simplu jurnalist, iar scurtimea răspunsurilor lui Orwell indică respingerea de către el a ideologiei rigide staliniste. Reproduc în rândurile ce urmează câteva din întrebările chestionarului şi răspunsurile lui Orwell care se manifesta ca un cetăţean fidel al Marii Britanii, chiar dacă credea că societatea britanică trebuie reformată.

Este prezentul conflict anglo-german un război imperialist în mod fundamental? – Nu;

Imperialist sau nu, este neimportant pentru muncitorii britanici dacă triumfă Britania sau Germania? – Nu;

Există o diferenţă importantă între imperialismul britanic şi nazismul german din punctul de vedere al muncitorilor? – Da;

Dacă URSS este înfrântă, poate câştiga războiul alianţa anglo-americană? –Da;

Sub urmărire internaţională

Prima înregistrare referitoare la George Orwell din arhivele secrete britanice datează de la începutul anului 1929. Eric Arthur Blair demisionase cu doi ani în urmă din poliţia britanică din India unde servise timp de 5 ani. În 1929 se afla la Paris unde încerca să-şi facă un nume ca scriitor şi jurnalist şi unde a intrat în atenţia serviciilor de informaţii britanice din cauza contactelor avute cu comuniştii britanici. Pe 15 ianuarie, o notă nesemnată mulţumea Ministerului Britanic de Externe pentru detaliile oferite cu privire la paşaportul şi semnalmentele lui Eric Arthur Blair, remarcând “Este interesant cazul fostului poliţist din India devenit ‘jurnalist’. Investigaţiile continuă”.

Serviciile de informaţii britanice aveau un informator printre prietenii lui Orwell care a furnizat informaţiile necesare primului raport despre sejurul scriitorului la Paris – numele acestui informator fiind şters din dosarul făcut public: “(şters) informează că Eric Arthur Blair s-a născut pe 25.0.1902 la Montjherj, Bengal, India, părinţii săI fiind Richard Walinsley Blair and Ida Mabel Blair, născută Ijmousin. Este celibatar şi locuieşte la nr. 6 Rue Pont du Fer, Paris, ajungând în Franţa pe 07.06.1928. Blair afirmă că este corespondentul din Paris pentru Daily Herald, Daily Express, G.K.’s Weekly, însă nu menţionează şi “Worker’s Weekly”. Blair, după cum afirmă (şters), a scris trei articole în “Progres Civique” din 29.12.1928, 5 şi 12 ianuarie 1929, intitulate “La Grande Misere de l”ouvrier Britannique”. Primul articol a tratat şomajul din Anglia, care conform lui Blair se datorează războiului; al doilea articol a tratat modul în care şomerul îşi petrece ziua; al treilea cerşetorii din Londra. Îşi petrece timpul citind diverse ziare, printre care şi “L’Humanite”, însă până acum nu a fost văzut amestecându-se cu comuniştii din Paris şi până el nu o va face, (şters) consideră că nici comuniştii francezi nu îl vor aborda”.

Un raport ţinut secret

Documentele păstrate de serviciile secrete britanice referitoare la George Orwell au rămas multă vreme în afara circuitului public. Cele mai căutate documente au fost un raport alcătuit despre scriitor în anul 1936 – cel mai detaliat raport din tot dosarul – şi “lista lui Orwell”: o listă de persoane publice considerate de autorul lui “1984” ca fiind prea apropiate de regimul de la Moscova sau că urmează directive venite din URSS. “Lista lui Orwell” a fost publicată în vara anului 2003 de cotidianul britanic “The Guardian”, însă raportul Departamentului Special al Scotland Yard a rămas secret până în toamna anului 2007.

În 1977 profesorul Bernard Crick de la Universitatea din Londra se documenta pentru a scrie o biografie a lui George Orwell. Fusese ales pentru această sarcină chiar de ultima soţie a scriitorului, Sonia Brownell, în urma unei recenzii scrise pe marginea lucrărilor soţului ei. Profesorul Crick a solicitat Ministerului britanic de Externe dosarele despre George Orwell în perioada în care acesta a lucrat pentru poliţia din India. În acest dosar se găsea şi un raport din 11 martie 1936, alcătuit de Departamentul Special al Scotland Yard care se ocupa de urmărire comuniştilor. Acest raport a fost considerat în 1977 ca neputând intra în circuitul public, chiar şi la 40 de ani de la crearea lui, astfel că a fost scos dintre hârtiile puse la dispoziţia profesorului Crick. Pentru realizarea acestui raport Orwell a fost filat, i s-a verificat locuinţa şi au fost contactate mai multe departamente care deţineau informaţii despre scriitor. În final, o copie a acestui raport a fost transmisă MI-5.

Raportul Scotland Yard din 1936 nu conţine informaţii spectaculoase: „Ancheta a arătat că numele corect al acestui om este Eric Arthur Blair. De profesie este jurnalist şi scriitor, scriind sub numele George Orwell. S-a născut la Motihari, Bengal, India pe 25 -06-1902, tatăl său fiind Richard Walmesley Blair, un fost funcţionar civil în India, care la pensie s-a stabilit la Southwold, Suffolk. (…) Blair, după încheierea studiilor la Eton, a candidat pentru un post în Serviciul de Poliţie din India şi în 1922 a fost numit asistent al superintendentului de poliţie din Burma. A servit în acest post până la sfârşitul anului 1927 când s-a întors în concediu în Anglia. Aflat în concediu a telegrafiat guvernului local din India cerând permisiunea să demisioneze, demisia fiindu-i aprobată începând cu data de 1 ianuarie 1928. Blair nu a dat nici un motiv pentru demisia sa, însă a transmis prietenilor săi intimi că nu a mai putut aresta persoane pentru comiterea unor acte pe care el nu le considera greşite. La scurtă vreme după demisia din poliţia indiană, Blair a plecat în Franţa şi pentru o perioadă a dus o viaţă precară trăind ca jurnalist independent. Cât s-a aflat în Paris a fost interesat de activitatea Partidului Comunist Francez şi a petrecut mult timp studiind ziarul L’Humanite”. După ce indică adresele la care a locuit Orwell, poliţiştii britanici afirmau: „Poliţia Metropolitană nu deţine dosare cu referinţe la Westrope sau Blair. Acesta din urmă este cunoscut ca având vederi socialiste şi se consideră un ‘intelectual'”.

Idioţii utili ai sovieticilor

În aprilie 1949, cu un an înainte să moară bolnav de tuberculoză, în timp ce se afla internat, George Orwell a fost vizitat de o prietenă apropiată, Celia Kirwan. Prietena lui Orwell fusese angajată de puţină vreme într-o structură secretă a Ministerului britanic de Externe – Departamentul pentru Cercetarea Informaţiilor – structură destinată publicării propagandei anti-comuniste la începutul Războiului Rece. Orwell i-a transmis Celiei Kirwan o listă care cuprindea 37 de nume de personalităţi culturale „jurnalişti şi scriitori care în opinia mea sunt cripto-comunişti, tovarăşi de drum sau cu înclinaţii în această direcţie şi în care nu ar trebui să se aibă încredere ca propagandişti”, după cum spunea scriitorul. Foarte multe nume din lista lui Orwell s-au dovedit ulterior a fi într-adevăr colaboratori sau apropiaţi ai sovieticilor. Lista a fost ţinută secretă de guvernul britanic până în anul 2003, când după moartea Celiei Kirwan, fiica ei a transmis ziarului The Guardian o copie a listei păstrată în hârtiile personale ale prietenei lui Orwell. Abia după publicarea acestei liste a acceptat ministrul de Externe Jack Straw să declasifice originalul aflat în arhiva ministerului pe care îl conducea. Pentru acest gest Orwell a fost acuzat că a devenit din oponent al sistemului informator al serviciilor secrete, însă istoricul Timothy Garton Ash a apreciat gestul lui Orwell ca fiind unul prietenesc în cadrul unei lupte comune împotriva totalitarismului stalinist. Deocamdată nu există nici un fel de indicaţie sau dovadă clară că Orwell ar fi devenit colaborator al serviciilor britanice de informaţii. Cert este doar că în timpul războiului, Orwell a avut contacte cu mai mulţi ofiţeri de informaţii.

Lista lui Orwell

Peter Smollett – a fost şeful Departamentului pentru URSS din cadrul Ministerului britanic al Informaţiilor. După 1991 Arhiva Mitrohin l-a dovedit pe Smollett ca fiind agent al serviciilor secrete sovietice, recrutat de Kim Philby. Smollett a fost cel care l-a sfătuit pe editorul Jonathan Cape să respingă publicarea nuvelei „Ferma animalelor”.

Michael Redgrave – actor. A studiat la Cambridge unde s-a numărat printre prietenii lui Anthony Blunt, care ulterior a fost recrutat şi a lucrat pentru serviciile de spionaj sovietice. Un apropiat al Partidului Comunist britanic, Redgrave a apărut în multe din filmele lui Hitchcock.

Charlie Chaplin – actor şi regizor. Actor londonez de vodevil, a reuşit să devină o stea Hollywood-ului după 1913. Bănuit de simpatii pro-sovietice, Chaplin a fost urmărit de FBI până la moarte.

John Steinbeck – romancier, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în anul 1962. Orwell îl caracterizează „fals scriitor, pseudo-naiv”.

George Bernard Shaw – dramaturg şi scriitor. Orwell spunea despre el că „este întotdeauna pro-rus în toate chestiunile majore”. Shaw a vizitat URSS în 1930, când s-a întâlnit cu Stalin, devenind un suporter public al sovieticilor. În 1933 a scris un eseu în care încerca să justifice măsurile de forţă ale URSS în politica internă. În acelaşi an, într-o scrisoare deschisă adresată ziarului Manchester Guardian, Shaw a respins ştirile despre foametea din URSS ca fiind calomnioase.

Kingsley Martin – redactorul-şef al New Statesman. Descris de Orwell ca „liberal decăzut; foarte necinstit”. Martin a ră

Walter Duranty – jurnalist britanic. A câştigat în 1932 premiul Pulitzer pentru o serie de articole despre URSS, în perioada în care era corespondentul New York Times la Moscova. În articolele sale Walter Duranty a trecut cu vederea foametea din Ucraina, procesele înscenate şi munca forţată la care erau supuşi ruşii. În 2003 s-a pus problema retragerii premiului primit în 1932, însă Comitetul Pulitzer a decis să nu ia această măsură, în ciuda faptului că există dovezi că Duranty a minţit deliberat în articolele sale, făcând jocul sovieticilor.

Urmărit de NKVD

În timpul războiului civil din Spania, Orwell a luptat de partea Brigăzilor P.O.U.M. (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă) – o aripă a stângii spaniole opusă Partidului Comunist subordonat în totalitate Moscovei. În volumul în care îşi descrie experienţele de pe frontul spaniol – „Omagiu Cataloniei” – Orwell scrie că „aveam tot timpul înfricoşătorul sentiment că cineva, anume un prieten de-al tău s-ar putea să te denunţe poliţiei secrete”. Într-o scrisoare trimisă unui prieten după întoarcerea în Anglia, Orwell afirma: „Deşi noi am scăpat cu bine, aproape toţi prietenii şi cunoştinţele noastre se află în închisoare şi se pare că vor rămâne acolo pe termen nedefinit, fără să fie acuzaţi de ceva anume, ci doar suspectaţi de troţkism. Cele mai îngrozitoare lucruri se petreceau chiar atunci când eu am plecat, arestări în masă, oameni răniţi târâţi din spitale şi aruncaţi în închisoare, oameni înghesuiţi în hrube murdare, unde abia aveau spaţiu să se întindă, prizonieri bătuţi şi înfometaţi”.

Gordon Bowker susţine în biografia dedicată lui Orwell că scriitorul chiar a fost urmărit de serviciile secrete sovietice. Turnătorul lui Orwell a fost un tovarăş englez, David Crook, manevrat chiar de Ramon Mercader – agentul NKVD care avea să-l asasineze pe Lev Trotsky. Orwell a ales să se alăture brigăzilor POUM deoarece acest partid era afiliat Independent Labour Party din care şi el făcea parte. Staliniştii spanioli, manevraţi de NKVD au început să infiltreze POUM pentru a aduna informaţii, pentru ca mai apoi să-i acuze pe membrii acestui partid de troţkism şi să-i execute în masă. David Crook a primit ordin de la Ramon Mercader să-i supravegheze pe Orwell şi soţia sa. Deocamdată dosarele serviciilor secrete sovietice din acea perioadă rămân ascunse cercetătorilor, astfel că detaliile supravegherii lui Orwell de către NKVD nu sunt cunoscute în totalitate. Turnătorul care l-a urmărit pe scriitorul britanic avea să fie la rândul său acuzat de troţkism şi executat.