Arhiva etichetelor: istoria Ţării Româneşti

Când cauţi un cuman şi dai peste un prinţ

A fost uitat scandalul în care Puiu Haşotti a fost vopsit în naţionalist feroce pentru că a interzis deshumarea lui Mircea cel Bătrân. Mult mai frumos este că vânătorii de cumani au plecat după ceva şi au găsit altceva. Dar să pornim de la rădăcinile scandalului.

Istoricul clujean Alexandru Simon a pornit proiectul Genesis prin care îşi propunea să afle în baza analizelor genetice care era originea etnică a voievozilor Ţării Româneşti. L-a dezgropat pe misteriosul personaj de la Curtea de Argeş, descoperit în 1920 şi identificat cu voievodul Vladislav Vlaicu. Mai vroia să meargă şi la Cozia să-l dezgroape şi pe Mircea cel Bătrân şi mai avea pe listă câteva ciolane de domnitori. A fost oprit de Puiu Haşotti.

Vlad Mixich l-a promovat pe Alexandru Simon pe Hotnews, dându-i astfel ocazia să-şi prezinte ideile: „Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziţia etnică care stătea în spatele lor”! Tremuriciul cel mare era în chestiunea cumană şi s-au găsit destui să spună că proiectul Genesis a fost oprit tocmai pentru a nu fi demonstrată şubreda teză a lui Neagu Djuvara. Alexandru Simon mai spunea în interviul pentru Hotnews că s-ar putea descoperi că voievozii valahi ar fi avut gene maghiare! Secretul lui Polichinelle, eu unul ştiu din şcoala generală că mulţi voievozi ai Ţării Româneşti au avut soţii maghiare (detalii aici). Chiar nu e nevoie de scobirea ADN-ului, ştim sigur că voievozii aveau gene ungureşti. Cât despre originea cumană, aici trebuie mai întâi identificată o gene cumană clară, care să fie comparată cu ce se găseşte prin mormintele voievodale. Aici puteţi afla că în realitate Alexandru Simon nu prea are competenţe pentru proiectul pe care îl desfăşoară, dar chestia asta este total secundară în România.

Personajul din mormântul princiar de la Curtea de Argeş, fotografiat în 1920 la momentul descoperirii sale. Sursa foto

Personajul din mormântul princiar de la Curtea de Argeş, fotografiat în 1920 la momentul descoperirii sale. Sursa foto

Trecând prin toate aceste hârtoape, ajungem la primele rezultate ale proiectului Genesis, anunţate în luna septembrie. Concluzia: mortul de la Curtea de Argeş nu este vodă Vladislav Vlaicu şi nici vodă Radu I. Osemintele prelevate au fost datate cu radiocarbon în anul 1340, plus/minus 30 de ani. Iar Vladislav Vlaicu şi Radu I au murit după 1370.

Însă datarea mormântului în anul 1340, plus/minus 30 de ani este extrem de interesantă. Să aruncăm însă mai întâi o privire asupra mormântului în cauză, care este unul special. Personajul de la Curtea de Argeş a fost înmormântat cu o cantitate impresionantă de metale preţioase: 50 de nasturi de argint aurit (cca 1,70 g fiecare), o pafta de aur de 269,38 g, patru inele de aur, dintre care două cu diamant, unul cu agată şi unul cu rubin (1, 2, 3, 4) în greutate totală de 40,18 g. Aproape jumătate de kilogram de metale preţioase, două diamante, perle, o agată, un rubin, toate puse într-un mormânt. Ideea este că individul era bogat şi familia îşi permitea să renunţe la toate aceste averi.

Dacă nu ştim numele personajului de la Curtea de Argeş ştim totuşi sigur că făcea parte din familia Basarabilor – deoarece nasturii tunicii sale purtau stema heraldică a acestei familii (scut despicat, în dreapta cu patru fascii de aur pe câmp verde, în stânga un câmp de aur). Aceeaşi stemă este prezentă pe dinarii de argint emişi de Vladislav Vlaicu în 1365. Aici mai trebuie amintită disputa cu privire la suzeranitatea regilor maghiari asupra voievozilor valahi: regii arpadieni aveau ca stemă personală un scut fasciat argint (alb) cu roşu, în vreme ce voievozii valahi aveau aur în stemă, culoare considerată superioară conform regulilor heraldice, iar aceleaşi reguli spuneau că un vasal nu putea avea în stema sa culori superioare faţă de cele din stema suzeranului.

Datarea unui membru al familiei Basarabilor (după bogăţia inventarului funerar cel puţin fiu, frate sau unchi de domnitor) în anul 1340 fixează cumva monarhia medievală valahă. Basarab Întemeietorul (presupus fiu al legendarului Negru vodă) părea cumva aerian, la începuturi, venit de departe (mai ales dacă îl acceptăm de cuman). Însă mormântul de la Curtea de Argeş îl „împământează” destul de ferm. Bogăţia inventarului funerar, prezenţa unei steme dinastice nu par să fie chestii apărute brusc, la momentul înmormântării. Avem de-a face cu o familie domnitoare bine înrădăcinată, bogată şi la curent cu ideologia cavalerească occidentală (subtilităţile heraldice), iar inscripţiile latine de pe inelele din acest mormânt atestă legături cu lumea catolică (cunoscute deja din documente, să nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că personajul era catolic doar din acest motiv, până la urmă a fost înmormântat într-o biserică ortodoxă!). Cuman? Greu de crezut, mai ales dacă îl coborâm pe personajul nostru la 1310 şi ne gândim că în 1290 regele Ungariei Ladislau Cumanul a fost asasinat pentru că se îmbrăca după felul prietenilor săi cumani.

Basarab cumanul al lui Neagu Djuvara este român. La Chişinău

Când am citit prima dată „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara am rămas cu o impresie foarte proastă. Cartea este în realitate o polemică cu un preopinent neidentificat, vândută drept o cercetare ştiinţifică revoluţionară. Presa tabloidă a titrat esenţialul: „Voievozii români au fost cumani!” şi cu asta, basta.

Neagu Djuvara a ratat (înclin să cred că voit) structura obligatorie a unei cercetări ştiinţifice care se vrea revoluţionară. Anume plictisitorul capitol introductiv, istoriografia problemei. Un cercetător cinstit rezumă rezultatele celor care au scotocit înaintea lui, arată unde crede că au greşit aceştia, prezintă noile documente identificate, reinterpretările şi raţionamentele care îi sprijină teza. La Neagu Djuvara lipsesc unele din aceste elemente, altele sunt împrăştiate abil, pe ici-pe colo. După ce am purces la verificarea împrăştiatei baze bibliografice a lui neagu Djuvara, m-am lămurit că întreaga lui carte este de fapt o polemică cu regretatul Nicolae Stoicescu.

Rămâne pe altădată să vă povestesc substratul acestei polemici, acum vreau să vă anunţ apariţia unei replici serioase şi cât se poate de bine documentate la „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara. De pe blogul lui Gheorghe Erizanu am aflat că editura Cartier de la Chişinău tocmai ce a scos de sub tipar cartea lui Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”.

Un mic detaliu: Neagu Djuvara spune că nu cunoaştem numele de botez al lui Basarab I, Matei Cazacu readuce la lumină un document sârbesc (cunoscut de ceva vreme) care ne spune clar că pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ioan (Ivanko). Când aflu cum şi de unde poate fi procurată cartea vă anunţ. Până atunci trebuie să văd cum fac eu rost de ea.

matei-cazacu-ioan-basarab