Arhiva etichetelor: istoria ţiganilor

De ce li se spunea ţiganilor „ciori spurcate”

Înjurătura aşa cum o ştim în ziua de azi şi-a pierdut o parte din încărcătura avută în urmă cu câteva sute de ani. Pe atunci o înjurătură avea alte semnificaţii şi era pedepsită aspru.

Am la îndemână un exemplu de la Braşov din 1725. Un proces verbal de audiere a martorilor din 31 mai 1725 (scris în germană, îl puteţi vedea în fotocopie la sfârşitul articolului) ne arată că Vlad Ţiganul l-a chemat la judecată pe Gheorghe Stoia pentru o serie de insulte. Martorul Dumitru Mucea relata astfel întâmplarea: pe când se afla în centrul Braşovului alături de Vlad Ţiganul, acesta i-a spus lui Gheorghe Stoia să „se ducă după taică-său, că îi merge mai rău ca lui”. La această interpelare ironică, Gheorghe Stoia a răspuns cu un val de înjurături: „să vezi ce-ţi dau, cioară spurcată” şi că „îi fute muma şi tatăl” (notarul sas a adăugat „şi în cur”). Dumitru Mucea a făcut apel la Gheorghe Stoia, spunându-i că părinţii lui au fost oameni cinstiţi (ehrlich) şi că ar trebui să se poarte ca atare, Gheorghe a răspuns cu alte ameninţări.

Alţi doi martori confirmă înjurăturile adresate de Gheorghe Stoia lui Vlad Ţiganul şi adaugă un detaliu suplimentar: Stoia i-ar fi spus lui Vlad Ţiganul că părinţii săi au fost oameni cinstiţi nu „neam de călăi”. Interesantă este alegerea notarului sas, care a notat înjurăturile de la început în limba română, dar acuzaţia că Vlad Ţiganul ar fi „neam de călău” a transcris-o în limba germană.

Spurcăciunea călăilor

În evul mediu, călăii aveau ataşat un puternic stigmat social: erau consideaţi impuri, necuraţi – spurcaţi. Era vorba de o impuritate ritualică, strâns legată de impuritatea biblică din legile lui Moise. Înaintea descoperirii bacteriilor şi viruşilor era în funcţiune un mecanism de protecţie care declara drept impuri oamenii posibil purtători de infecţii (precum femeile la ciclu), iar călăii se calificau pentru această poziţie alături de hingheri sau belitorii de animale moarte. Exista o balanţă: impuritatea meseriei era echilibrată de câştigurile băneşti ridicate.

Însă un călău sau orice om desemnat drept impur (spurcat sau în germană „unrein”) primea imediat şi caracterizarea de „unehrlich” – „necinstit”, ceea ce îl excludea automat din orice breaslă. A fi „neam de călău” însemna în Başovul începutului de secol al XVIII-lea a fi spurcat – unrein şi unehrlich.

Există multe astfel de cazuri care tratează impuritatea ritualică în Braşovul secolului al XVIII-lea: călăul oraşului îşi bate fiul, iar acesta se refugiază în casa unui ţigan – ţiganul respectiv se plânge primăriei că preotul îi cere prea mulţi bani pentru sfinţirea casei devenite „impure”; un ţigan este bătut de călău pe stradă, atingerea bastonului călăului îl face pe ţigan să devină „unrein” – spurcat pentru toţi vecinii săi şi nu îşi mai găseşte de lucru; un pastor din Ghimbav ajută la belirea unei vite moarte – devine spurcat şi îşi pierde slujba.

Ţiganii sunt spurcaţi sau spurcaţii sunt ţigani?

Ţiganii braşoveni apar încă de la primele menţiuni documentare ca hingheri sau călăi ai oraşului. Celelalte meserii care le oferă de lucru ţiganilor: măturători în piaţa mare, reparatori ai canalelor de scurgere de pe străzile oraşului, se ocupau de golitul haznalelor din curţile cetăţenilor; fierari şi cârpaci de încălţări (fără a fi cuprinşi în bresle). Cu excepţia ultimelor două meserii, doar ocupaţii stigmatizate ca spurcate. În vestul Europei meseriile considerate impure (mai ales cea de călău) erau transmise ereditar, din tată-n fiu, ceea ce crea adevărate dinastii de călăi. Acest fenomen împingea impuritatea în beneficiul sau dauna unei singure linii genetice – mai la est, în zona noastră ţiganii au preluat toate aceste ocupaţii impure, atrăgându-şi stigmatul asociat cu ele.

Expresia „cioară spurcată” avea în 1700 o încărcătură diferită faţă de ziua de azi: era considerată mai degrabă o calomnie, nu o injurie. Era o acuzaţie care îi limita acuzatului mai multe drepturi, împingându-l practic în afara societăţii.

1725-05-31

Ţigani şi robi, români şi rumâni

Povestea robiei ţiganilor din Ţara Românească în evul mediu este puţin mai complicată decât pare la prima vedere. Discuţia publică din ziua de azi şi multe din puţinele cercetări inexistente se sprijină mult prea mult pe propaganda aboliţionistă din secolul al XIX-lea care a premers desfiinţarea robiei. Nimeni nu încearcă măcar să pună fenomenul robiei ţiganilor în contextul epocii sale, ce să mai vorbim de o periodizare a acestei robii – pentru că vorbim de aproape 500 de ani de robie, o perioadă destul de lungă, timp în care condiţiile legale s-au tot schimbat.

Din fuga calului am selectat câteva documente mai speciale din volumul IX al seriei „Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale” (poate fi găsit online aici).

Greva fiscală a robilor ţigani

Documentele 98 şi 185 ne spun povestea unei greve fiscale a ţiganilor robi ai mănăstirii Cozia din anul 1657. Este vorba de ţiganii care munceau în exploatarea de sare de la Ocnele Mari şi care, după cum se plângea la 16 aprilie 1657 egumenul mănăstirii Cozia nu-şi mai plătiseră dările de câţiva ani şi îi ameninţau pe călugări cu bătaia. Voievodul Constantin Şerban le cere cămăraşilor de la Ocnele Mari să rezolve problema, ameninţând că le va tăia urechile ţiganilor nesupuşi. Pe 20 iunie 1657 ţiganii tot nu-şi plătiseră dările şi voievodul îi permite egumenului Ştefan de la Cozia să trimită la Ocnele Mari un ispravnic care să ia banii de la ţigani „chiar şi fără voia lor”. Nu ştim cum s-a încheiat conflictul, însă robi care să refuze să-şi plătească taxele vreme de câţiva ani reprezintă o situaţie specială care spune multe despre statutul ţiganilor robi.

Ţiganul proprietar de ţigani

Documentul 156 din 29 mai 1657 atestă o situaţie ciudată: un ţigan rob care la rândul lui deţine un rob ţigan. Astfel Stoica, ţigan al mănăstirii Căldăruşani, a împrumutat de la logofătul Stan 12 ughi (monezi de aur, echivalentul a ceva mai mult decât o uncie de aur, cca. 40 gr.) şi a pus gaj pentru acest împrumut o copilă de ţigan. Cu siguranţă nu era vorba de fiica ţiganului Stoica, deoarece aceasta ar fi fost de drept proprietatea mănăstirii – mai mult ca sigur „copila de ţigan” zălogită era o roabă aflată în proprietatea ţiganului Stoica, la rândul lui rob. Fenomenul robilor care deţineau alţi robi mi se pare relevant pentru situaţia robiei şi ar merita cercetat mai în detaliu.

Rumâni versus ţigani

„Rumânii” din Ţara Românească erau echivalentul iobagilor din Transilvania – ţărani lipsiţi de libertate personală, aflaţi în proprietatea stăpânului moşiei. Discuţia despre robie manifestă o mare indignare asupra faptului că ţiganii erau vânduţi şi cumpăraţi „precum vitele” – se merge până la a pretinde scuze şi posibil despăgubiri pentru robie. Doar că şi românii erau vânduţi (sau se vindeau) în „rumânie”. La 13 februarie 1657 voievodul Constantin Şerban întărea un document în care se arată că „megiaşii din satul Samara, moşnenii satului, ei înşişi s-au vândut rumâni acestui boier, cu fii şi cu partea lor de moşie, luând toţi bani gata pe ei, pe fiii şi pe părţile lor, câte 14 ughi şi jumătate de cap, anume: Pădure, cu 87 ughi; Opriş, cu 58 ughi; Fiera, cu 58 ughi etc.” (documentul 31). De asemenea rumânii erau schimbaţi „cap pe cap” cu ţiganii: „dau pentru rumânii judeciţi de ban, cap pentru cap: pentru fratele popii Stoica din Cioroi, cu trei fii, o dau pe Marina ţiganca, cu trei fii; pentru Cozma din Cruci cu doi fii, o dau pe Dilca şi cu fiica sa şi pe Stanca ţiganca etc.” (29 decembrie 1657, documentul 349).

Şi încă un exemplu: la 8 aprilie 1659 popa Vladul din Obislav (rumân al mănăstirii Glavacioc) cumpăra cu 62 de ughi un sălaş de ţigani (Vidul cu ţiganca lui Stanca şi cu un fiu Sava şi cu o fată Curasiia) pe care îl dădea mănăstirii în schimbul eliberării sale din rumânie (documentul 698). Mănăstirile nu aveau nici o reţinere în a deţine iobagi preoţi.

În epocă „rumânia” era percepută ca o stare apropiată robiei: astfel, popa Toma din Voinigeşti află că vărul său Laţco, „rumân” al postelnicului Cornea, fusese vândut paharnicului Stamatie. Popa Toma „au făcut cum au putut”, a strâns banii plătiţi de Stamatie şi a încercat să-l răscumpere de la acesta pe Laţco – „să-l răscumpere din rumânie şi să fie acesta slobod, căci este sângele lui, decât să-l cumpere Stamatie, să-i fie rob”. Stamatie a refuzat tranzacţia, însă divanul domnesc a decis că fiind vorba de legătură de sânge, popa Toma are dreptul să-şi răscumpere ruda, iar Stamatie a fost obligat să accepte banii şi Laţco a fost slobozit. (documentul 723)

Lucrurile erau mai complicate decât pare la prima vedere.

Cum nu îşi violau boierii ţigăncile roabe

Mănăstirea Cozia în 1860

Mănăstirea Cozia, mare proprietară de robi ţigani în evul mediu.

Actualii activişti romi încearcă să compare robia medievală a ţiganilor din România cu sclavia negrilor din Statele Unite. Din punctul de vedere al activismului îi înţeleg până la un punct, primesc şi ei nişte fonduri şi know-how; nu sunt de acord cu ignoranţa şi cu deformarea adevărului istoric.

Una din temele cu impact emoţional este povestea cu ţigăncile roabe aflate la dispoziţia capriciilor sexuale ale boierului proprietar (temă introdusă în circuitul public românesc încă de pe vremea paşoptiştilor, nu vă mai spun despre filmele americane despre sclavie în care conţin obligatoriu clişeul exploatării sexuale a sclavelor). Andrei Oişteanu a publicat în revista 22 două articole în care abordează chestiunea exploatării sexuale a ţigăncilor sclave prin insinuări aduse dibaci din condei (vorbeşte de un ius primae noctis în evul mediu românesc!) bazându-se pe surse literare şi din polemicile pro-aboliţioniste ale secolului al XIX-lea (aici şi aici). Nici urmă de referinţă în scrierile lui Andrei Oişteanu la normele legale ale vremii referitoare la robi şi statutul lor.

Legea-i lege

Am întâlnit absolvenţi de istorie de dată recentă care sunt ferm convinşi că în evul mediu românesc nu existau legi, era o societate care trăia aşa, oarecum. Nu ştiu ce se predă în facultăţile de drept referitor la istoria dreptului românesc, dar înclin să cred că nu intră foarte mult în detalii despre corpusurile de legi păstrate şi nici nu am auzit de foarte multe cercetări recente în domeniu. Vă voi plictisi puţin cu fascinanta istorie a dreptului românesc.

Dreptul medieval românesc a fost clădit pe dreptul bizantin ajuns la nord de Dunăre prin filiera slavă sârbo-bulgară. Cel mai răspândit corp de legi bizantin printre români a fost Nomocanonul alcătuit de Matei Vlastares în anul 1335 la Salonic. (Precizări: 1. mulţi consideră în mod greşit corpusurile legislative bizantine drept exclusiv bisericeşti; ele acoperă probleme de drept penal ca furtul, omuciderea, înşelăciunea etc. sau drept civil căsătoria, moştenirea; 2. există destule dovezi care atestă că prevederile din aceste canoane erau folosite în judecăţile civile ale domnitorilor români, pedepsele aplicate erau seculare şi nu bisericeşti precum în canoane; 3. Nomocanonul lui Vlastares este o colecţie de probleme juridice aranjate alfabetic, pentru fiecare problemă sunt invocate toate prevederile legale bizantine de până în acel moment, iar la sfârşit este formulată o concluzie).

Nomocanonul grecesc al lui Vlastares a fost tradus în slavonă la porunca regelui sârb Ştefan Duşan în anul 1347 – însă incomplet şi a fost amestecat cu prevederi legale date de monarhul sârb. Cea mai veche copie românească atestată a acestui corpus de legi datează din anul 1452 şi a fost făcută la Târgovişte de grămăticul Dragomir pentru voievodul Vladislav (În 1954 se ştia că originalul se afla într-o colecţie particulară rusă! În plus este vorba de o copie integrală a operei lui Vlastares, nu fragmentară precum cea din Serbia, ceea ce înseamnă că traducerea din greacă nu a fost împrumutată de acolo).

Din anul 1474 s-a păstrat o altă copie integrală a traducerii slave a Nomocanonului, făcută din porunca lui Ştefan cel Mare de călugărul Ghervasie la Mănăstirea Neamţ. Şi aici ajungem la unul din punctele care ne interesează: acest corpus conţine un capitol intitulat „Despre slobozirea robilor şi felul cum se orânduieşte”. Mai pe înţelesul lui Alexandru Gheorghe de la ActiveWatch: robii ţigani puteau fi eliberaţi, nu era chiar aşa cum crede el, că ţiganii robi din principatele române o duceau mai rău decât sclavii (sic!).

Mai mult: ni s-a păstrat o copie identică a variantei slavone alcătuite de Ghervasie, realizată în anul 1636 din porunca doamnei Elena, soţia lui Matei Basarab, pentru mănăstirea Bistriţa din Râmnicu Vâlcea. Ceea ce înseamnă că eliberarea robilor ţigani era prevăzută juridic şi în Ţara Românească.

Şi din nou la exploatarea sexuală

Povestea corpusurilor legislative medievale româneşti este extrem de încurcată. De exemplu în 1921 au fost descoperite la biserica din Ieud 12 file cu o traducere în română a unor paragrafe din Nomocanonul lui Vlastares. Nu este un manuscris, filele au fost tipărite, iar după analiza hârtiei şi a literelor s-a ajuns la concluzia că au fost tipărite de diaconul Coresi la Braşov, undeva între anii 1570-1580. Tot din Ardeal ni s-a păstrat aşa numitul „Codex Neagoianus”, un manuscris alcătuit în jurul anului 1620 de popa Ioan din satul Sânpetru de lângă Braşov, în care sunt redate fragmente traduse în română din acelaşi Nomocanon. În paralel ni s-au mai păstrat din Moldova două manuscrise cu acelaşi conţinut (traduceri în română din slavonă ale operei lui Vlastares), una datată după caracteristicile lingvistice după 1550, a doua având o notă în care se spune că a fost realizată de retorul Lucaci în anul 1581.

Toate cele patru pravile amintite până aici (2 din Transilvania, 2 din Moldova) conţin multe asemănări până la a fi identice în anumite pasaje şi câteva deosebiri – ceea ce l-a făcut pe Petre P. Panaitescu să ajungă la concluzia că se bazează pe o sursă comună, anume o traducere anterioară anului 1550 a Nomocanonului lui Vlastares din limba slavonă în limba română, traducere folosită pe versanţii de vest şi de est ai Carpaţilor. (În vremea lui Matei Basarab este atestată această traducere şi la sud de Carpaţi, venind din Moldova).

Pentru subiectul articolului de faţă cel mai interesant este „Codex Neagoianus” care prevede pedepsirea „celui ce va face fecior cu roaba lui”. Adică sunt interzise relaţiile sexuale ale stăpânului cu ţigăncile roabe (doar ţiganii erau robi în ţările române). Prevederea este extrem de interesantă: ea apare într-un manuscris din Transilvania, unde ţiganii nu erau robi, ci iobagi. Ceea ce mă face să mă întreb ce prevedeau pravilele traduse în româneşte din Moldova referitor la această chestiune (care lipseşte din varianta lui Coresi, variantă incompletă). Din păcate nu am avut acces la textele originale ale pravilelor de care v-am vorbit, m-am bazat pe surse secundare (le găsiţi în bibliografia de la sfârşit).

Ce-i de făcut?

Ar fi nevoie de o cercetare serioasă a problemei robiei din punct de vedere legislativ în ţările române. Trebuie început cu originalul Nomocanonului lui Vlastares, verificate prevederile despre robie. Apoi verificată aceeaşi problemă în traducerile slavone din Serbia şi Bulgaria. După care trebuie văzut ce prevederi pentru robie există în varianta slavonă de la Târgovişte din 1452, în cea de la Neamţ din 1474 (şi continuat cu celelalte copii din anii ulteriori, care sunt din ce în ce mai numeroase). Şi tot aşa, trebuie luate toate corpusurile legislative româneşti până în secolul al XIX-lea, la momentul eliberării ţiganilor din robie. Abia aşa vom avea o imagine limpede a evoluţiei legislaţiei româneşti cu privire la robie şi la inovaţiile apărute în decursul timpului – pentru că din 1452 până în 1856, vreme de 400 de ani legile s-au tot modificat.

Ca să rezumăm: legea medievală interzicea relaţiile sexuale între stăpâni şi ţigăncile roabe.

Bibliografie:

Şt. Gr. Berechet, Istoria vechiului drept românesc. Izvoarele, Iaşi, 1933

Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980

Petre P. Panaitescu (sub pseudonimul Al. Grecu), Începuturile dreptului scris în limba română, în Studii. Revistă de istorie şi filozofie, nr. 4/1954

Încă o cerere de scuze de la Biserică pentru robia medievală a ţiganilor

Ideea că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să ceară scuze ţiganilor pentru perioada robiei a fost preluată şi de Alexandru Gheorghe care nu pierde ocazia să înşire câteva prostii pe blogul ActiveWatch. Alexandru Gheorghe se încurcă în cuvinte şi idei spunând aşa:

Această zi mai este cunoscută şi sub denumirea de ”Ziua abolirii sclaviei romilor”, formulare apropiată ca sens, dar care riscă totuşi să creeze o confuzie privind condiţia romilor în perioada secolelor XIV – XIX, mai ales la începutul acesteia. Este important să reţinem faptul că în acea perioadă, deşi romii erau deseori numiţi sclavi, statutul lor are acela de rob.

Diferenţa esenţială dintre statutul de sclav şi cel de rob constă în faptul că cel din urmă avea posibilitatea de a-şi răscumpăra libertatea sa şi a familiei sale, pe când sclavii nu. Pe lângă asta, sclavii puteau fi proprietatea persoanelor fizice, pe când robii puteau fi deţinuţi doar de curte (domnitor, împărat), de boieri şi de biserică. Abia de pe la 1800 găsim date despre licitaţii publice de vânzare a ”sclavilor ţigăneşti”.

Astfel, până în secolul XVI, termenii de ”rob” şi ”ţigan” erau sinonimi cu ”sclav”. Aceştia nu făceau parte din structura socială, ci erau un simplu bun fizic, un obiect de schimb sau de donaţie. Legea în acea vreme spunea că ”toţi ţiganii sunt născuţi robi” şi că ”ţiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. Ei erau împărţiţi în categorii care desemnau instituţia de care aparţineau şi munca pe care o prestau. Sclavii de etnie romă aflaţi în stăpânirea curţii (sclavi de curte) şi cei care aparţineau nobililor (sclavi domneşti) erau împărţiţi în ”ţigani de casă” şi ”ţigani de ogor”.

Teribilă gălăgie mai trebuie să fie în mintea lui Alexandru Gheorghe! Deci între secolele XIV-XIX ţiganii din ţările române erau denumiţi sclavi, dar erau de fapt robi, diferenţa dintre sclavi şi robi fiind că robii se puteau răscumpăra, iar sclavii nu; dar cuvintele rob şi ţigan erau sinonime cu sclav şi toţi ţiganii se năşteau robi. Dracu mai înţelege dacă ţiganii din ţările române medievale îşi puteau răscumpăra sau nu libertatea. Nici nu mai intru în problema diferenţelor dintre ţiganii aflaţi în proprietatea persoanelor fizice sau ale persoanelor juridice (domnia, mănăstirile) aşa cum nu a fost înţeleasă de Alexandru Gheorghe. Ideea e să se ajungă la concluzie:

Cei despre care se spune că duceau viaţa cea mai grea erau robii aflaţi în proprietatea bisericilor şi a mănăstirilor – sclavii mănăstireşti. Aceasta este şi singura instituţie care nu a oferit nici până acum scuze publice pentru faptele inumane săvârşite.

Aici trebuia să ajungă Alexandru Gheorghe şi deşi s-a rătăcit puţin printr-un hăţiş de cuvinte a izbândit: Biserica Ortodoxă e vinovată! Merită un premiu de la Mircea Toma. Alexandru Gheorghe citează o carte pentru bâlbâiala lui (Istoria românilor a lui Iorga din 1936 şi tratatul de Istoria românilor al Academiei). Îi recomand călduros Viorel Achim „Ţiganii în istoria României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Câteva explicaţii

Acum să răspândim bezna împrăştiată de Alexandru Gheorghe folosind cartea lui Viorel Achim. Am scris aici când şi cum au apărut ţiganii în ţările române. Principala clasificare a categoriilor de robi se face pe criteriul apartenenţei: robii domneşti, mănăstireşti (bisericeşti) şi boiereşti (persoane particulare, nu doar boierii aveau robi). Robii domneşti nu erau ai voievodului/ domnitorului – ei aparţineau „domniei” ca persoană juridică. Voievodul în funcţie confirma/ aproba tranzacţiile de robi (ceea ce indică faptul că originar domnia a fost singura instituţie proprietară de robi).

Acum confuzia dintre etnic şi social. Doar etnicii „ţigani” erau supuşi iniţial regimului instituţiei juridice numită „robie” (conceptul de sclavie a apărut în ţările române abia în secolul al XIX-lea). Din acest motiv în Ţara Românească până la 1600 „robii” erau denumiţi în documente „ţigani”, abia după această dată începe să fie folosit cuvântul „rob” în paralel cu „ţigan” pentru a desemna oameni aparţinând categoriei sociale lipsite de personalitate juridică. În Moldova iniţial s-a folosit în documentele slavone termenul de „holop”, tot în jurul anului 1600 apărând termenul juridic de „rob”. Însă nu doar etnicii ţigani intrau în categoria juridică a robilor: în Moldova sunt documentate numeroase cazuri de robi tătari, şi cu scurgerea timpului apar multe cazuri de etnici români „robiţi” prin căsătoria cu etnici ţigani robi.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în ţările române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Putea fi vândut, zălogit, nu putea depune mărturie în faţa tribunalului, iar pentru faptele sale răspundea stăpânul său. Robii erau consideraţi însă fiinţe umane – omorârea unui rob era sancţionată ca orice altă omucidere, cu pedeapsa capitală. Evoluţia prevederilor juridice referitoare la instituţia robiei în ţările române este destul de încurcată: iniţial se baza pe datini amintite parţial în unele documente; în secolul al XVII-lea se încearcă o reglementare prin apelul la legislaţia bizantină, iar în secolul al XVIII-lea se înmulţesc reglementările care încearcă să uşureze regimul robiei.

Cât despre apăsarea Bisericii asupra ţiganilor vreau să citez din argumentaţia mitropolitului şi episcopilor din Moldova de la 1766 când a fost interzisă despărţirea familiilor de ţigani: „că de se numesc ei ţigani, dar a lui Dumnezeu zidire sunt, fiind un lucru făr de cale a se împărţi ei ca nişte dobitoace”. Iar Viorel Achim spune că ţiganii mănăstireşti o duceau mai bine decât restul ţiganilor.

Cât despre teza lui Alexandru Gheorghe că de 158 de ani este negată „sclavia” ţiganilor din ţările române nu pot decât să-l trimit la bibliotecă să consulte bibliografia din cartea lui Viorel Achim, să se convingă singur câte cărţi şi studii s-au scris despre acest subiect.

P.S. Aici am scris despre incoerenţele lui Ciprian Necula care vrea şi el scuze de la Biserica Ortodoxă Română pentru robia ţiganilor.

Diferenţa dintre ţigani şi români, exemplul Braşovului

De mai mulţi ani încerc să înţeleg de ce românii din Braşov au pornit pe un drum, iar ţiganii din acelaşi oraş pe altul. La o primă vedere ambele comunităţi au intrat în istorie cu şanse aproximativ egale, dar au sfârşit diferit. De mai mulţi ani studiez istoria ţiganilor braşoveni şi încerc să înţeleg de unde a apărut această diferenţă.

Corporatismul medieval

Ţiganii şi românii din Braşov au avut în evul mediu un statut asemănător: parte dintre ei iobagi, parte oameni liberi, nici unii nu aveau drepturi cetăţeneşti, erau excluşi de la deciziile politice. Pentru tot evul mediu ambele comunităţi s-au confruntat cu măsuri de excludere economică. Iniţial ţiganii puteau practica tot felul de meşteşuguri (fierărie, cizmărie, zidărie) plus din rândurile lor erau recrutaţi călăii, hingherii şi temnicerii oraşului (meserii bine plătite, dar care aveau ataşat stigmatul social al impurităţii). Dintre ţigani erau recrutaţi şi cioclii pe timp de ciumă, dar în această „breaslă” intrau şi români şi saşi şi unguri (aici mai degrabă era vorba de imunitatea dobândită în faţa bolii, nu de originile etnice sau sociale).

Intrarea în breslele saşilor era blocată şi pentru români şi pentru ţigani. Iniţial condiţia de intrare în breaslă era să fii „ehrlich und ehelich” (onorabil şi provenit dintr-o căsătorie legitimă, erau excluşi iobagii, impurii, cei lipsiţi de cetăţenie, copii din flori). Mai prin secolele XVI-XVII statutele breslelor braşovene îi exclud explicit pe unguri, se declanşează conflicte cu breslele ungureşti considerate inferioare. Ţiganii şi românii nu sunt excluşi din bresle explicit, dar nici nu apar menţionaţi ca membri.

În ciuda acestui fapt, în secolele XV-XVI-XVII fierarii ţigani din Braşov cunosc o perioadă de prosperitate, primesc numeroase comenzi din partea primăriei oraşului (în general pentru lucrări publice) cot la cot cu fierarii saşi. În secolul al XVIII lea începe o excludere masivă a fierarilor ţigani: apar numeroase procese cu breselele saşilor prin care ţiganilor li se limitează dreptul de a practica fierăria şi cizmăria. Tot în aceeaşi perioadă încep şi excluderile românilor: cojocarilor şi măcelarilor români li se impun limitări din ce în ce mai stricte în ceea ce priveşte cantităţile de mărfuri prelucrate şi perioadele de timp în care le puteau scoate la vânzare.

Unii se ridică, alţii se coboară

Până aici istoria ţiganilor şi românilor din Braşov este asemănătoare, din secolul al XIX lea se produce o „explozie” a românilor braşoveni. Gazeta de Transilvania, George Bariţ, Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te române!, Gimnaziul românesc, Andrei Şaguna, Anton Pann, Sextil Puşcariu, societatea ASTRA, casina română etc.

Românii din Braşov se ridică brusc în secolul al XIX lea, de la statutul de iobagi lipsiţi de drepturi economice şi politice, toleraţi din punct de vedere religios şi politic, la statutul unei „minorităţi” (minoritate în imperiu, de fapt românii reclamau drepturile unei majorităţi în principatul Transilvaniei) care îşi cerea drepturile şi declanşa o luptă care în mai puţin de un secol avea să ajungă la victorie.

În paralel ţiganii braşoveni se afundă la nivelurile de jos ale societăţii. Am identificat în arhivele braşovene două documente interesante despre ţigani. Primul, de pe la 1780 parcă, semnat de un conte Teleki, este un raport care propunea un plan de deportare cu ajutorul armatei austriece a tuturor ţiganilor din Transilvania, care urmau să fie trimişi în Valahia şi Moldova. Al doilea document este o analiză sociologică in nuce de la 1802 a şefului poliţiei Braşovului referitor la comunitatea de ţigani a oraşului. Cu o viziune profund umanistă, poliţaiul constata sărăcia, lipsa de igienă, lipsa educaţiei şi a oricăror perspective pentru comunitatea ţiganilor. Cele două documente conţin esenţa tratamentelor aplicate ţiganilor în secolele XX şi XXI: măsuri extreme de „eliminare a problemei” sau integrarea forţată pe mecanismul „şcoală, muncă şi săpun” (am scris aici mai multe despre terţul exclus în problema ţiganilor).

De ce?

Explicaţii sunt mai multe. În primul rând biserica: românii din Braşov au avut biserică proprie, iar preoţii din Şchei au făcut mult mai mult decât să bolborosească slove. Şi aici ajungem la al doilea element: scrisul. Preoţii din Şchei ştiau să scrie şi îi învăţau şi pe alţii, preoţii din Şchei erau folosiţi de saşi pentru corespondenţa diplomatică cu voievozii din Moldova şi Valahia. Să nu uităm de diaconul Coresi şi tiparniţa lui de la Braşov. Mai mult, în secolul al XVIII lea românii îşi ridică o şcoală (unul din promotorii şcolii româneşti a fost Ilie Birt, vezi aici o parte din povestea lui, scrisă mai vesel). Apoi vine negoţul românilor braşoveni cu restul românilor din voievodate şi sprijinul reciproc. Nu în ultimul rând vin „grecii” stabiliţi în secolul XVIII la Braşov (în realitate aromâni sud-dunăreni care au preluat în forţă comerţul pe ruta Viena – Istanbul). Nu trebuie ignorată nici Biserica greco-catolică, furnizoare de intelectuali capabili să ducă o luptă pe termen lung. Dar nu în ultimul rând cred că românii au vrut.

P.S. Comentariile rasiste dispar fără drept de apel.

Cartea care m-a făcut să studiez istoria ţiganilor

Eram prin anul trei de facultate când mi-a căzut în mână „Doar Dumnezeu şi noi” de Michel Folco: povestea unei familii de călăi din Franţa – de pe la 1600 până la desfiinţarea meseriei de călău. O cronică fictivă, dar bazată pe fapte reale, extrem de precisă şi uneori mult prea realistă în descrieri. Ştiu că am râs şi îmi vine şi acum să râd la una din frazele din carte: un episcop admira la femei şi la iepe aceleaşi calităţi – pieptul lat, crupa înaltă şi chişiţa subţire.

Aşa am devenit interesat de călăi şi în prima vacanţă m-am repezit la Arhivele Judeţene Braşov şi am început să studiez temeinic problema. La Braşov călăi erau exclusiv ţiganii – şi de aici am început să citesc masiv despre istoria ţiganilor. Am o colecţie de vreo 500 de documente privitoare la ţiganii braşoveni dintre anii 1500-1800 şi le tot răsucesc de pe o parte pe alta de mai bine de 10 ani. Sper că în curând să îmi fericesc cititorii cu o carte despre istoria ţiganilor braşoveni.

Până atunci vă recomand „Doar Dumnezeu şi noi” de Michel Folco pe care o puteţi comanda aici, la editura Nemira.

Când au venit ţiganii şi cum au devenit robi

Venirea ţiganilor printre români şi situaţia lor juridică de sclavi sunt prezentate de multe ori drept un mare mister, când în realitate lucrurile sunt destul de clare. Este adevărat că s-au păstrat puţine documente din secolul al XIV lea , însă atâtea câte au rămas sunt de ajuns pentru a ne da seama cum s-au desfăşurat evenimentele.

Lingviştii au demonstrat încă din secolul al XVIII lea traseul aproximativ al ţiganilor spre Europa: India, Persia, Armenia, Imperiul Bizantin. Patriarhul Constantinopolului Gregorios II Kyprios (1283-1289) scria despre taxele care trebuiau luate de la „aşa numiţii egipteni sau aţigani”. Găsim aici ambele nume date în Europa acestor triburi venite din India: egipteni şi aţigani (ţigani). Numele Athinganos sau Atsinganos însemna „de neatins” şi este menţionat în numeroase surse bizantine din secolele XIII – XIV.

Venirea ţiganilor în Balcani este slab documentată în acest moment şi nici nu este de mirare: în secolul al XIV lea regiunea a fost zguduită de invaziile otomane care au distrus ţaratele sârb şi bulgar. Avem două documente: unul din 1348 de la ţarul sârb Ştefan Duşan care îi menţionează pe meşterii cingarije aflaţi în proprietatea mănăstirii Prizren; al doilea de la ţarul bulgar Ivan Şişman din anul 1378 care aminteşte de „bordeiele egiptenilor” deţinute de mănăstirea Rila.

Primul document care îi aminteşte pe ţigani printre români datează din anul 1385: este un document emis de voievodul Ţării Româneşti Dan I prin care sunt dăruite mănăstirii Tismana proprietăţile deţinute de fosta mănăstire Vodiţa – printre aceste proprietăţi se numără şi 40 de sălaşe de „aţigani”. Mănăstirea Vodiţa a fost ctitorită în 1371 de voievodul Vladislav I şi a fost desfiinţată probabil în 1376, iar în primul act de donaţie al cărui text a fost păstrat nu sunt amintiţi robii ţigani. Rezultă că ţiganii au intrat în proprietatea mănăstirii Vodiţa undeva între anii 1371-1376. Următorul document din ţările române îi aparţine lui Mircea cel Bătrân care a donat în 1388 mănăstirii Cozia 300 de sălaşe de ţigani, iar de aici înainte confirmările de proprietate a ţiganilor şi donaţiile noi se înmulţesc din ce în ce mai mult. Mai trebuie subliniat un aspect: ţiganii sunt denumiţi în documentele din Ţara Românească cu numele împrumutat de la bizantini „aţigani” vreme de aproape 100 de ani, abia după 1478 începe să se fixeze numele „ţigan”.

Una din greşelile perceperii istoriei în spaţiul public este „izolaţionismul” – impresia că românii s-au dezvoltat de capul lor. În realitate spaţiul românesc a constituit până în secolele XIII-XIV periferia Imperiului Bizantin (sau zona tampon de securitate în faţa barbarilor) de la care au fost preluate multe din instituţii (voievodul transilvănean Menumorut îi ameninţa pe unguri cu puterea bizantinilor). În Imperiul Bizantin ţiganii erau sclavi ai statului – iar această instituţie a fost preluată de statele balcanice, unde monarhul făcea donaţii de ţigani, iar mai târziu de Imperiul Otoman. Robia ţiganilor din Ţara Românească este un „împrumut” bizantin. Cronologia următoare este grăitoare, chiar dacă sunt puţine documente: 1348 ţigani robi la mănăstirea Prizren din Serbia, 1371-1376 – ţigani robi la mănăstirea Vodiţa din Ţara Românească, 1378 – ţigani robi la mănăstirea Rila din Bulgaria, 1388 – ţigani robi la mănăstirea Cozia din Ţara Românească. Pentru mine nu există prea multe dubii că ţiganii au ajuns în ţările române în secolul al XIV lea fiind preluaţi ca robi din Imperiul Bizantin, în condiţiile dizolvării acestuia.

Bineînţeles, ceva cercetări noi prin arhivele bulgăreşti şi sârbeşti ar putea aduce documente noi care să întărească această ipoteză. Situaţia din Moldova este puţin aparte din cauza confuzie dintre robii ţigani şi robii tătari, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună că ţiganii au fost aduşi ca robi în timpul invaziei tătare din 1241 (doar că primul document din Moldova referitor la ţigani datează din 1428).

(Informaţiile au fost preluate din cartea lui Viorel Achim, „Ţiganii în istoria României„, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998).