Arhiva etichetelor: Karl Clodius

O idee nazistă preluată de sovietici pentru înrobirea României

Cu multă vreme înainte de venirea naziştilor la putere, marile firme germane puseseră pe picioare un plan de transformare a statelor din Europa de est în pieţe de desfacere şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane s-au reunit în aşa numita Mitteleuropäischer Wirtschaftstag (Uniunea Economică pentru Europa Centrală) la data de 6 decembrie 1926. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea nici un nume mare al economiei germane: penetrarea economică în spaţiul central şi sud-est european în sensul transformării sale în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. MWT a colaborat strâns cu statul german, ministere şi servicii de informaţii, iar după 1933 a găsit calea să se apropie de Hitler reuşind să-şi împletească interesele cu cele ale proaspătului dictator. (detalii aici)

Sistemul german de capturare a economiei româneşti

După anul 1931 orice fel de credit internaţional a dispărut – parte din cauza crizei globale, parte din cauza unor decizii protecţioniste luate de Statele Unite şi Marea Britanie. În lipsa creditelor, comerţul internaţional a fost orientat pe sistemul clearing-ului – statele încheiau acorduri bilaterale care reglementau schimburile comerciale astfel: exporturile erau echivalate în moneda statului mai puternic şi se constituia un credit în favoarea statului exportator care era folosit pentru achitarea importurilor. Practic: România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.

Începând cu 1935 (când a fost semnat un acord comercial româno-german) Germania a dus o politică treptată de acaparare a economiei româneşti folosind sistemul clearing-ului. Germanii au făcut tot posibilul să acapareze cât mai mult din exporturile româneşti şi să se îndatoreze cât mai mult faţă de România. Ideea era simplă: mărcile germane erau blocate în Germania, românii nu aveau oricum ce face, decât să cumpere produse industriale germane.

Pe de altă parte România era blocată în propriul sistem economic. Existau trei produse de export româneşti: petrolul, cerealele şi cheresteaua – şi fiecare dintre ele avea propriile probleme. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, cu două consecinţe: preţ mult mai mare decât grâul american şi cel sovietic, iar dacă nu era vândut îi băga în faliment pe micii fermieri, ceea ce provoca tensiuni sociale (amintiţi-vă de dilemele economice ale lui Ilie Moromete). Cheresteaua era singurul produs competitiv, însă nu putea susţine singură economia românească.

Franţa şi Marea Britanie refuza să cumpere grâul românesc mult prea scump, iar industria petrolieră din România era deţinută în proporţie de 42% de concerne franco-britanice (statul român deţinea doar 29%!) astfel că principala grijă a aliaţilor noştri occidentali era să-i împiedice pe germani să cumpere petrol românesc, nu să cumpere ei mai mult. Şi chiar dacă ar fi cumpărat mai mult din România tot nu ar fi fost un mare câştig: plăţile cu Londra şi Parisul se făceau tot în sistem clearing şi ne vindeau tot ce voiau ei.

Germania a ştiut să împletească politica şi economia: au acceptat preţurile mari ale cerealelor româneşti, s-au îndatorat masiv faţă de România şi au început să facă presiuni. Scopul germanilor, mai ales înainte de izbucnirea războiului: să-şi asigure importurile de petrol necesare armatei şi să-şi creeze un mecanism de presiune politică pentru cazul în care România o lua razna. O analiză comparativă a balanţei comerciale româno-germane pentru lunile ianuarie-martie 1938 şi ianuarie-martie 1939 scotea la iveală apariţia unui deficit de 13,45 milioane mărci germane în 1939 faţă de un deficit de 1,85 milioane mărci germane în 1938. Naziştilor le plăcea să fie datori.

Problemele economiei româneşti şi decontul

Planul general economic al României în perioada interbelică a fost simplu: profiturile din vânzarea petrolului şi a cerealelor trebuiau investite în crearea unor industrii româneşti. Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale). Corupţia şi lipsa de capacitate administrativă plus faptul că marii fabricanţi de armament nu îşi cedau licenţele chiar aşa uşor (iar românii nu au reuşit să inventeze arme) au făcut ca planul să eşueze în mare parte. Nici sistemul clearing-ului nu funcţiona: francezii şi britanicii evitau să ne vândă armament (sau ne vindeau foarte puţin), germanii limitau drastic exporturile de arme (la un moment dat Hitler a spus ceva de genul „românilor o să le dau triciclete, nu tancuri”). Au fost construite câteva fabrici de armament, însă din punctul de vedere al aviaţiei şi tancurilor România era inexistentă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Decontul cu Germania a venit în anul 1938. După ce a anexat Austria, a dezmembrat şi ocupat Cehoslovacia, Germania a venit cu nota de plată la Bucureşti. Creierul operaţiunii a fost Karl August Clodius (diplomat, preşedintele Comisiei economice româno-germane şi unul din sprijinitorii MWT). De la 37 de lei pe o marcă Clodius a cerut în 1938 creşterea cursului de schimb la 45 de lei pe marcă. Românii s-au târguit cum au ştiut mai bine, însă au trebuit să accepte creşteri succesive ale cursului. În 1939 negocierile economice au fost conduse de Helmut Wohlthat care a venit cu o idee nouă: crearea de unităţi economice mixte româno-germane în agricultură şi exploatări petroliere. Ministrul Economiei Ion Bujoiu spunea că astfel: „ţara noastră era redusă în acest caz la o simplă furnizoare de braţe de muncă, bogăţiile ei naturale şi posibilităţile de producţie servind exclusiv la satisfacerea nevoilor germane”. Tot la negocierile din martie 1939, germanii au cerut iar creşterea cursului la 50 de lei pe o marcă motivând că grâul românesc e prea scump – însă creşterea urma să se aplice şi la petrol şi cherestea. De frică să nu păţească ce a păţit Cehoslovacia, România a acceptat cererile economice germane: mărirea cotei de export la petrol, înfiinţarea de întreprinderi mixte româno-germane (a respins doar creşterea cursului). Mecanismul clearing-ului şi al îndatorării a dat rezultate.

Karl Clodius a fost capturat de sovietici la Bucureşti în 1944 şi a murit în prizonierat în 1952. Se pare că nu a stat prin lagăre, ci a fost folosit de sovietici drept consultant economic pentru spaţiul balcanic. Ideea nazistă a întreprinderilor mixte cu românii a fost preluată cu entuziasm de sovietici: Moscova a luat participările germane la aceste întreprinderi mixte drept despăgubiri de război şi aşa au apărut primele Sovromuri de care am scăpat abia în 1956. MWT a fost reevaluată în anul 2006 ca un „model european” pentru sud-estul Europei.

Karl Clodius

Karl Clodius