Arhiva etichetelor: Legiunea Arhanghelului Mihail

Radu Gyr, un oportunist

Nicolae Manolescu şi Mihail Neamţu spun despre poetul Radu Gyr că a fost un oportunist. Mihail Neamţu a recitat în public poezia lui Radu Gyr „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” şi a fost acuzat de Centrul pentru Combaterea Antisemitismului că promovează „ideologi legionari care au fost și rămân responsabili pentru crimele comise împotriva cetățenilor români vinovați de a se fi născut evrei” (via Hotnews).

Replica lui Mihail Neamţu de aici îl compară pe Radu Gyr cu Mihail Sadoveanu – doi oportunişti ai literaturii române. Nicolae Manolescu spune şi el în Adevărul „Radu Gyr nu era un om curajos, mai degrabă oportunist” pe baza colaborării poetului cu revista comunistă „Glasul Patriei”, unde erau trimişi să scrie foştii intelectuali legionari re-educaţi în închisori.

Deci, Radu Gyr – oportunist. Oportunist, adică “om care îşi schimbă ideile după împrejurări, urmărind numai satisfacerea intereselor personale”, conform definiţiei de dicţionar.

Născut în 1905, Radu Gyr a fost un membru de frunte al Mişcării Legionare, el este autorul versurilor imnului legionar şi a scris pentru revistele Legiunii Arhanghelului Mihail. Pentru această opţiune a sa, Radu Gyr a stat închis vreo 3 ani în lagărul de la Miercurea Ciuc în anii ’30. A mai stat în puşcărie câteva luni în timpul dictaturii lui Ion Antonescu după care a ales să meargă pe front (legionarii erau trimişi în prima linie, ideea era să nu se mai întoarcă). După un an de front, Radu Gyr a revenit la Bucureşti pe jumătate orbit de o explozie. În 1945 a fost arestat, judecat pentru apartenenţa sa la Legiunea Arhanghelului Mihail şi condamnat. A ieşit din în chisoare în 1956 şi a intrat înapoi în 1958, fiind amnistiat în 1964. Aproape jumătate din viaţa sa matură şi-a petrecut-o pe front, prin lagăre şi puşcării. Deci, oportunist. După 20 de ani de puşcărie Radu Gyr a scris pentru o revistă comunistă. Şi asta îl califică pentru oportunism. „Rezistenţa prin cultură” a lui Nicolae Manolescu a săpat la temelia comunismului, iar Radu Gyr şi-a satisfăcut interesul personal de a sta cât mai mult la puşcărie.

Cât de fascişti şi nazişti au fost românii

La Chişinău (dar şi la Bucureşti) se folosesc greşit cuvintele nazism şi fascism. Românii nu au fost niciodată fascişti sau nazişti, însă pentru scopuri propagandistice cuvintele acestea sunt folosite cu insistenţă maximă.

Fascismul reprezintă doctrina politică creată de Benito Mussolini pentru Partidul Naţional Fascist (alcătuit din fascii – echipe paramilitare pe care le-a folosit la cucerirea prin forţă a guvernării din octombrie 1922). Nazismul reprezintă doctrina creată de Adolf Hitler pentru NSDAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani.

În perioada interbelică au existat în România mai multe încercări de imitare a fasciilor italiene însă au rămas total lipsite de importanţă. Un partid nazist a existat la Bucureşti, condus de colonelul Ştefan Tătărescu, fratele premierului Gheorghe „Guţă” Tătărescu (nazism cu voie de la stăpânire). Extrema dreaptă din România interbelică a fost reprezentată de LANC (Liga Apărării Naţional Creştine a profesorului AC Cuza) şi Legiunea Arhanghelului Mihail (care a purtat şi denumirea de Garda de Fier). În general acţiunile şi politicile celor două organizaţii sunt prezentate amestecat (este adevărat că fondatorul Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu a făcut parte din LANC, însă cele două organizaţii chiar nu trebuie confundate). În perioada comunistă s-au depus eforturi din partea unor istorici pentru a se demonstra faptul că Legiunea Arhanghelului Mihail a fost subordonată Germaniei naziste, însă documentele ne spun altceva despre părerea pe care o avea Adolf Hitler faţă de Horia Sima sau ce gândeau cu adevărat naziştii faţă de legionari. Pe scurt: legionarii nu au fost nazişti şi nici fascişti (deşi au avut legături cu partidele totalitare din Italia şi Germania, ideologia legionară avea multe puncte comune cu fascismul şi nazismul, dar şi destule diferenţe majore).

De multe ori regimul politic al mareşalului Ion Antonescu este descris drept fascist sau nazist. O greşeală: Ion Antonescu a instaurat un regim clasic de dictatură militară, guvernând cu ajutorul militarilor (după o scurtă perioadă de colaborare politică cu Legiunea Arhanghelului Mihail). Ion Antonescu nu a fost nazist şi nici fascist – a fost şeful unei dictaturi militare, ajuns la putere printr-o lovitură de stat, dat jos prin altă lovitură de stat. Mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii lui apropiaţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pentru crime de război (în principal pentru exterminarea evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord). Guvernarea lui Ion Antonescu nu a avut un program politic şi o ideologie în adevăratul sens al acestor cuvinte – a fost o dictatură militară pe vreme de război care a comis Holocaustul din România.

După al Doilea Război Mondial maşinăria de propagandă sovietică a întipărit în minţile multor oameni echivalenţa falsă „aliaţii lui Hitler= fascişti şi nazişti”. De multe ori s-a mers şi pe ideea „cine este împotriva comunismului este fascist şi nazist”. Propagandiştii sovietici au ştiut să îşi facă meseria: ecuaţiile simple sunt memorate uşor şi au eficienţă maximă.

Documentele Masoneriei din România au fost scoase la cercetare

Din luna ianuarie 2012 la Arhivele Naţionale pot fi cercetate documentele fondului Francmasoneria română. Puteţi citi aici rezumatele dosarelor din acest fond.

Din păcate inventarul de pe internet al fondului Francmasoneria română nu prea respectă tipicul inventarelor arhivistice, mai precis îi lipseşte introducerea. De obicei introducerea unui inventar vorbeşte despre originea documentelor, se referă la istoria creatorului lor, aminteşte modul în care aceste documente au intrat în patrimoniul Arhivelor Naţionale, descrie modul iniţial de organizare a evidenţei documentelor, dacă şi cum a fost modificat acesta etc. De obicei chestiuni folositoare celor care vor să înţeleagă mai multe despre respectiva arhivă.

Cum au ajuns documentele Masoneriei la Arhivele Naţionale

În lipsa unei introduceri a inventarului arhivistic îmi voi permite nişte presupuneri cu privire la originea acestor documente. Prin octombrie sau noiembrie 1940 (nu-mi amintesc data exactă şi nici nu am la îndemână cărţile necesare) Mişcarea Legionară a organizat mai multe raiduri la sediile lojelor masonice. Atunci au fost confiscate toate documentele masonice, care ulterior au fost prezentate publicului într-o mare expoziţie la Bucureşti. Legionarii au editat cu această ocazie şi un volum de documente masonice, volum care în ziua de azi este o raritate (eu nu am reuşit încă să găsesc vreun exemplar şi nici nu ştiu dacă a fost re-editat după 1989).

Prin anii ’90 am auzit ceva zvonuri că documentele confiscate de legionari de la masoni ar fi ajuns la Arhivele Naţionale, însă nu se ştia nimic precis. Este posibil ca acest fond abia dat în cercetare să fie alcătuit din documentele confiscate de legionari. Oricum, după ce am citit inventarul fondului nu am fost foarte tentat să merg să citesc dosarele, cel mult m-ar interesa cele cu listele de membrii ai diverselor loje masonice din România. Mult mai interesante mi se par dosarele referitoare la francmasoneria din România aflate în arhiva CNSAS.

Securitatea şi Masoneria

La CNSAS se găseşte un aşa numit Fond Documentar Bucureşti, colecţia de documente istorice a Securităţii Municipiului Bucureşti considerate de interes, chiar dacă erau destul de vechi. Puteţi citi aici rezumatele dosarelor din acest fond. La fel ca şi în cazul de mai înainte nu pot decât să fac presupuneri cu privire la originea documentelor. Posibil ca documentele de la CNSAS să facă parte din „captura” legionarilor din toamna anului 1940 – iar securiştii şi-au ales cele mai interesante/folositoare documente. Alte dosare par să fi fost create de seriviciile de informaţii din perioada interbelică (SSI, Poliţia de Siguranţă).

Din ce am citit în acest inventar (şi el lipsit de o introducere!) la CNSAS se găsesc mai multe liste cu membri ai Francmasoneriei din România şi chiar fotografii. Din perioada 1937-1943 avem nişte rapoarte alcătuite de „Comisia pentru cercetarea activităţii masonice din România” – acestea mi se par de departe a fi cele mai interesante.

De asemenea există un dosar care prin titlu se anunţă interesant (din păcate nu este datat): „Francmasoni – istoric. Francmasoneria în România. Sarcinile Securităţii în luptă cu Francmasoneria”. Un alt dosar din anul 1984 are titlul „Program de măsuri pentru cunoaşterea şi contracararea acţiunilor oastile ţării noastre preconizate de Francmasonerie”. Doar titlurile acestor dosare spun multe despre relaţia dintre Securitate şi Francmasonerie.

 

 

Pe scurt: Estonia îi canonizează pe SS-işti, Grecia cheltuieşte miliarde pe înarmare, viitorul aparţine cetăţeniei multiple

„Estonia îi canonizează pe SS-işti” titrează cotidianul german de stânga Die Tageszeitung. Ministerul estonian al Apărării vrea ca în martie să fie adoptată o lege care să îi onoreze cu titlul de „luptători pentru libertate” pe toţi cei care au luptat împotriva Uniunii Sovietice. Acest titlu va fi extins şi asupra voluntarilor estonieni din diviziile SS. Încercări asemănătoare au eşuat în anii 2006 şi 2010, actuala configuraţie a Parlamentului ar face posibilă adoptarea legii. Ruşii au descris această lege drept „o blasfemie”.

Oare cum ar arăta o astfel de lege în România? Şi ce dezbateri ar urma? „Luptători pentru libertate” ar urma să fie legionarii care au luptat pe frontul de est, mareşalul Ion Antonescu (care ar fi paradoxal luptător pentru libertate şi criminal de război în acelaşi timp). Dar ia să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întâmpla la Chişinău dacă „fasşîştii” ar fi desemnaţi prin lege drept „luptători pentru libertate”… (Încă nu există o lucrare care să lămurească legăturile dintre serviciile secrete americane şi legionarii români în exil, or fi fost aceştia „luptători pentru libertate” sau nu?

                                                                                  

Die Zeit face o analiză a cheltuielilor pentru înarmare ale Greciei din ultimii ani, de când a început criza. În cadrul NATO, Grecia vine pe locul doi după Statele Unite ca nivel de cheltuieli pentru armament. Grecii sunt în continuare obsedaţi de pericolul unui atac din partea Turciei. Bine, oficial se spune că banii sunt cheltuiţi pentru „securizarea frontierelor Uniunii Europene”. Securizare cu artilerie grea, avioane de vânătoare şi submarine. Bugetul pentru apărare al Greciei în 2010 a fost de 7 miliarde euro. Planurile de viitor ale militarilor greci: 60 de avioane Eurofighter de 3,9 miliarde euro, ceva fregate franceze de 4 miliarde euro, vase de patrulare de 400 milioane. Da, şi ar mai vrea grecii şi submarine germane de 2 miliarde euro. Die Zeit spune că cele mai mari vânzări ale firmelor germane de armament au fost către Grecia.

                                                                                 

The Economist scrie că viitorul aparţine celor cu cetăţenii multiple. Doar ţări bogate ca Germania sau Olanda încearcă să limiteze acest fenomen pe cale de generalizare în Europa.

 

Ce este România şi ce poate deveni ea?

Adolf Hitler si sefii nazisti

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

P.S.
Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.

La moartea lui Leon Volovici: Mihail Sebastian, Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

Moartea lui Leon Volovici a survenit înainte de a fi limpezite unele chestiuni. Este vorba printre altele de jurnalul lui Mihail Sebastian şi chestiunea apartenenţei lui Mircea Eliade la Mişcarea Legionară. În necrologul făcut lui Leon Volovici, Vladimir Tismăneanu spune că acesta ar fi fost editorul Jurnalului lui Mihail Sebastian, apărut în 1996 la editura Humanitas. De dragul preciziei trebuie spus că Leon Volovici a scris prefaţa şi notele, editorul cărţii a fost Gabriela Omăt.

Mişcarea Legionară, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian

Despre legăturile lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară s-a scris mult, mai ales în ultimii ani. Însă ce şi când s-a scris prima oară despre acest subiect contează cel mai mult. Iar acest lucru s-a întâmplat în 1972, când în revista Viaţa Românească din Israel a apărut un articol despre legionarismul lui Mircea Eliade, articol care cita un fragment din jurnalul lui Mihail Sebastian, la acea dată aflat în păstrarea familiei scriitorului. Momentul apariţiei acestui articol nu este nici el întâmplător: umbla zvonul că Mircea Eliade putea fi propus pentru premiul Nobel. Din acel moment jurnalul lui Mihail Sebastian a devenit extrem de interesant şi a rămas aşa până în 1996 când a fost publicat. Doar că şi varianta tipărită are problemele ei…

Ce reproşează Dan Petrescu „Jurnalului” lui Mihail Sebastian

Scriitorul Dan Petrescu scrie în volumul „În răspăr” (editura Nemira, 2000, p. 330) că suspectează faptul că în jurnalul lui Mihail Sebastian „s-a operat o intervenţie străină” în cazul referirii la legătura lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară. Mihail Sebastian notează în jurnalul său trei fraze din răspunsul lui Mircea Eliade la ancheta revistei Buna Vestire pe tema „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Aceasta este chestiunea adusă împotriva lui Eliade în anul 1972 – dar care este pusă sub semnul întrebării de Dan Petrescu în baza următoarelor argumente:

  • Este singurul loc din jurnalul lui Mihail Sebastian unde se citează ceva cu maximă precizie şi cu trimitere bibliografică exactă. (În alte cazuri de citare Mihail Sebastian citează eronat).
  • Nicăieri în jurnalul lui Mihail Sebastian nu se citează ceva fără un comentariu al autorului. În cazul lui Mircea Eliade citatul este fără comentariu.
  • În jurnalul lui Mihail Sebastian se spune sub data de vineri 17 „În Buna Vestire de ieri…” (deci de joi 16), doar că revista citată apăruse pe 17! O mică incongruenţă temporală suspectă.

Dan Petrescu mai susţine că nimeni nu a văzut în realitate cele 9 caiete scrise de Mihail Sebastian, iar transcrierea manuscrisului s-a făcut după copii. Mai mult decât atât, chiar Leon Volovici spunea într-un interviu apărut în revista 22 (numărul 27 din 1997) că mai există un alt jurnal al lui Mihail Sebastian, anterior anului 1935. Astfel că afirmaţia editurii Humanitas că avem de-a face cu jurnalul integral este uşor exagerată. Când şi dacă va fi publicat şi restul jurnalului scriitorului rămâne un mister în acest moment.

Leon Volovici a plecat dintre noi fără să apuce să lămurească această chestiune. Să-i fie ţărâna uşoară!

Ordinul lui Hitler referitor la legionari. Favorul făcut de Himmler lui Horia Sima

Expresia „Garda de fier. Organizaţie teroristă de tip fascist” şi ideea că legionarii au fost protejaţii şi asociaţii naziştilor au devenit cumva axiome în istoriografie. Am găsit câteva documente care contrazic acest punct de vedere. De fapt este vorba de un întreg dosar alcătuit de subordonaţii lui Joachim von Ribbentrop în jurul fugii lui Horia Sima din Germania în Italia.

O poveste încă nebuloasă încercarea de fugă a lui Horia Sima din 16 decembrie 1942. Ministrul italian de externe Galeazzo Ciano nota cu acest prilej „A sosit în Italia Horia Sima, şeful legiunii româneşti. Pentru că a fugit din Germania, cu un paşaport fals, Himmler ne cere extrădarea lui. Din partea mea, l-am consiliat pe Duce să-l extrădeze, fără alte discuţii, cu atât mai mult cu cât prezenţa lui aici ne-ar crea probleme cu Antonescu. Apoi, una peste alta, un derbedeu mai puţin.” Nici italienii nu îi iubeau foarte tare pe legionari. Dar să vedem cum a hotărât Hitler să îi trateze, după ce Horia Sima a fost readus în Germania. (fotografiile documentelor le puteţi vedea la sfârşitul articolului). Pe scurt: naziştii i-au internat pe legionari în lagărele de concentrare de la Buchenwald şi Sachsenhausen (la Buchenwald în spatele sârmei ghimpate, iar Horia Sima la izolare, în lagărul de la Sachsenhausen).

Ordinul lui Hitler referitor la legionari

„Comunicare telefonică din 21.01.1943 din „Wolfschanze” (n.trad. Vizuina lupului, cartierul general al lui Hitler)

Referitor la: legionarii români

1. Cei 150 de legionari români care muncesc la uzinele Heinkel din Rostock rămân în continuare angajaţi ai uzinelor Heinkel. Totuşi nu vor mai fi trataţi de SS ca legionari români, ci ca refugiaţi politici cu drept de azil şi în cazul în care nu s-a întâmplat asta deja vor trebui să îşi aleagă un reprezentant pentru relaţia cu autorităţile germane. Acest reprezentant va trebui să comunice restului legionarilor că toţi legionarii de la uzinele Heinkel ar fi trebuit să fie internaţi într-un lagăr de concentrare după fuga lui Horia Sima. Însă acest lucru a fost anulat. În cazul în care unul dintre legionari va lua legătura cu România, direct sau indirect, toţi cei 150 de legionari de la Heinkel vor fi internaţi într-un lagăr de concentrare. De asemenea nu li se va permite nici un fel de activitate politică internă sau externă. În cazul unei evadări sau a unei plecări nepermise toţi legionarii vor fi internaţi într-un lagăr de concentrare.

2. Ce-a de-a doua grupă de aproximativ 150 de legionari care în prezent sunt internaţi în lagărul special Fichtenhain dependent de lagărul de concentrare Buchenwald rămân deţinuţi acolo în continuare, în spatele sârmei ghimpate şi sub pază severă, totuşi trebuie trataţi bine. Trebuie să li se aducă la cunoştinţă că încercarea de evadare sau activitatea politică fie şi din partea unuia singur dintre ei va avea urmări neprevăzute pentru toţi legionarii.

3. Cei 13 şefi ai legionarilor români, Iaşinschi şi ceilalţi, trebuie internaţi într-un alt lagăr în celule izolate. Trebuie să li se aducă la cunoştinţă că în cazul încercării de evadare sau a desfăşurării de activităţi politice ale unuia dintre ei vor fi predaţi cu toţii României.

4. Horia Sima şi adjutantul său Borobaru vor fi separaţi de ceilalţi legionari şi supravegheaţi sever.

5. Domnul ministru de Externe al Reichului va publica un comunicat de presă referitor la fuga lui Horia Sima şi va face o comunicare oficială Guvernului României prin trimisul von Killinger pentru a încheia în mod clar această afacere.

6. Domnul ministru de Externe al Reichului îl roagă prin intermediul Obergruppenfuhrer Wolff pe Reichsfuhrer SS (n.trad. – Heinrich Himmler) să emită un ordin către autorităţile subordonate lui prin care să interzică legăturile dintre legionarii români internaţi în lagăre şi cetăţenii români care pot circula liber, iar acestora din urmă să li se interzică să fie legionari sau să facă parte din partide politice. Reichsfuhrer SS crede că trebuie permise relaţiile cu cetăţenii români de sex masculin şi feminin (anume soţiile şi fiicele lor), ca şi cu delegaţiile economice şi militarii români.

„Wolfschanze”, 21 ianuarie 1943

(Dictat de Obergruppenfuhrer Wolff)”

Tratament special pentru Horia Sima

Heinrich Himmler îi scria personal lui Joachim von Ribbentrop pe 15 martie 1943 pentru a-i aduce la cunoştinţă îndeplinirea ordinelor lui Hitler şi a preciza că a dat ordin ca Horia Sima să aibă parte de un timp mai lung de plimbare – în condiţiile în care acesta era ţinut în izolare.

„Dragă Ribbentrop,

Horia Sima şi adjutantul său Borobaru se găsesc în prezent în lagărul de concentrare Sachsenhausen, deplin izolaţi în clădirea cu celule individuale.

Anexat îţi trimit un raport al Serviciului de Siguranţă al Reichului din 10.03.1943. Între timp am dat indicaţia ca Horia Sima să primească un timp mai lung de plimbare.

De asemenea îţi transmit o scrisoare trimisă de Horia Sima către Gruppenfuhrer SS Muller. Se înţelege de la sine că Muller nu a menţionat nimănui această scrisoare şi nu a dat ocazia ca ea să fie scrisă. Această scrisoare poate fi explicată prin poziţia fanatică şi inflexibilă a lui Horia Sima.

Vei înţelege că mă abţin de la orice comentariu sau poziţie faţă de această scrisoare.

Heil Hitler!

Al tău,

H. Himmler

Documentele de mai jos fac parte din dosarul „Aussenpolitischen Ubersichten” cuprins în arhiva lui Joachim von Ribbentrop. Arhiva aceasta a fost capturată de armata americană în 1945. Reproducerile documentelor au fost făcute de pe microfilm, Arhivele Naţionale, Colecţia Microfilme SUA, rola 261, cadrele 31419-31422 (ordinul lui Hitler referitor la legionarii din Germania) şi cadrul 31446 (scrisoarea lui Heinrich Himmler către Joachim von Ribbentrop)

P.S. Scrisoarea lui Horia Sima către Obergruppenfuhrer SS Muller şi întreaga intrigă din jurul acestei poveşti merită un studiu separat. Aici am vrut doar să arăt cât preţ puneau naziştii pe legionari. Scrisoarea către Ribbentrop este semnată manu propria de Heinrich Himmler.

Regele Mihai: Holocaustul, legionarii şi propaganda contemporană

Chiar m-am plictisit de propaganda din ultima perioadă pro-ex-regele Mihai. Este lipsită de logică şi consecvenţă în afirmaţii. Fără să intru prea mult în detalii nu mă pot abţine să nu observ următoarele: Continuarea

panait istrati

Panait Istrati, de la kominternist la Cruciada Românismului

panait istratiDespre Panait Istrati nu se ştiu foarte multe, nu am auzit să existe o biografie a sa cât de cât completă. Anii trecuţi Stelian Tănase ne promitea că va publica integral dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, însă evenimentul editorial nu a mai avut loc (mă îndoiesc că ar fi adus cine ştie ce dezvăluiri, dacă este să mă iau după volumele de documente ale Siguranţei despre avantgardişti şi Cristian Rakovski, publicate tot de Stelian Tănase). Fără îndoială, Panait Istrati a avut un dosar voluminos la Siguranţă dată fiind calitatea lui de susţinător al comunismului în România interbelică. Pe lângă romanele lui cu tentă socială (conform comandamentelor Kominternului) Panait Istrati se mai ocupa şi cu înjurarea permanentă a României prin presa franceză. Nimic nou, vedem fenomene de acest gen şi în prezent. Continuarea

Scrisul de mână al lui Corneliu Zelea Codreanu

Prin preumblările mele prin arhive am avut nenumărate ocazii să văd documente scrise de mână de mulţi oameni care au făcut istorie în România. Azi vă pun la dispoziţie o imagine cu scrisul de mână al lui Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Legiunii Arhanghelului Mihail. Este vorba de jurnalul lui Corneliu Zelea Codreanu ţinut la închisoarea Jilava în luna mai a anului 1938, unde fusese încarcerat înaintea procesului care avea să-i aducă condamnarea la 10 ani de muncă forţată iar mai apoi a fost asasinat din ordinul regelui Carol al II lea în pădurea de la Tâncăbeşti în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Rândurile din imaginea de mai jos au fost scrise de Corneliu Zelea Codreanu cu şase luni înainte de moarte. Continuarea