Arhiva etichetelor: mareşalul Ion Antonescu

Lui Ceauşescu i-a plăcut „Delirul” lui Marin Preda

Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte că lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut romanul „Delirul” scris de Marin Preda, iar scriitorul ar fi avut acces la documentele despre mareşalul Ion Antonescu din arhiva Institutului de Istorie al Partidului Comunist. În volumul de amintiri „I se spunea Machiavelli”, Ştefan Andrei spune că Nicolae Ceauşescu nu a citit toată cartea lui Marin Preda, ci doar capitolul despre întâlnirea mareşalului Ion Antonescu cu mama sa. (Spusele lui Ştefan Andrei ar putea fi verificate destul de uşor în arhiva C.C. al P.C.R., capitolul respectiv a fost bătut special la maşină pentru Ceauşescu cu corp de literă mare, dictatorul nu voia să poarte ochelari). Se pare că lui Ceauşescu i-a plăcut capitolul care îl umanizează pe mareşalul Ion Antonescu.

De fapt aceasta este şi marea problemă cu romanul „Delirul” apărut în 1975: îl prezintă pe Ion Antonescu ca pe un om care încearcă să ia decizii politice corecte. Un militar raţional şi patriot – nu un monstru delirant şi setos de sânge. Cartea lui Marin Preda a provocat un adevărat cutremur în societatea românească – şi i-a scos din sărite pe sovietici. La Moscova, în Literaturnaia Gazeta a apărut imediat un articol în care i se reproşa lui Marin Preda necunoaşterea istoriei. Din câte îmi amintesc, am văzut pe undeva şi o intervenţie diplomatică a sovieticilor legată de cartea lui Marin Preda. Şi nu doar sovieticii au fost iritaţi de reevaluarea literară a mareşalului Ion Antonescu: postul de radio Europa Liberă şi revista germană Der Spiegel au criticat la fel de vehement romanul proaspăt apărut.

Ştefan Andrei îşi mai aminteşte că s-a dat dispoziţie de la Partid să fie dată o replică articolului din Literaturnaia Gazeta. Replica a apărut în revista România Literară sub semnătura lui O. Crohmălniceanu şi mai degrabă îl cam îngropa pe Marin Preda decât să-l scoată la lumină. Tot România Literară a găzduit mai apoi mai multe critici la adresa romanului „Delirul” – iar Marin Preda a preferat să promită un al doilea volum, pe care se pare că nu a avut de gând niciodată să-l scrie.

P.S. Şi mai are o poveste interesantă Ştefan Andrei. La pregătirea evenimentelor din 23 august 1964 (20 de ani de la dărâmarea regimului Ion Antonescu) lui Gheorghe Gheorghiu Dej i s-a adus un proiect de discurs, iar acesta a cerut să fie eliminată o anumită pagină. Era pagina în care era înfierat tovărăşeşte mareşalul Ion Antonescu şi scriitorii discursului şi-au zis că nu era destul de „tare”. Aşa că s-au apucat să îl încondeieze şi mai tare pe Antonescu. Dej şi-a ieşit din sărite şi a cerut din nou să fie scoasă acea pagină spunând că pe Antonescu să-l judece istoria.

Puteţi vedea aici mai multe imagini de la parada de 23 august din 1964.

Armata română şi frontul de est văzute din perspectivă rusă

Situl rus waralbum.ru prezintă o colecţie impresionantă de imagini din Al Doilea Război Mondial, majoritatea lor reprezentând punctul de vedere sovietic asupra conflictului. Din această colecţie fac parte şi foarte multe imagini cu soldaţi români, cele mai multe provenind din surse sovietice. Le-am ordonat cronologic mai jos, cele mai impresionante pentru mine au fost cele din anul 1940, de la momentul anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Bineînţeles, sovieticii nu-l puteau lăsa deoparte pe regele Mihai, atât alături de mareşalul Ion Antonescu, cât şi alături de un mareşal sovietic cu ordinul Pobeda în piept.

Înregistrarea discuţiei mareşalul Antonescu – regele Mihai. Documentul din arhive

bratianu

Vă pun la dispoziţie fotocopia dosarului în care apare mult-disputata stenogramă a presupusei înregistrări a discuţiei dintre mareşalul Ion Antonescu şi regele Mihai în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Documentul a fost identificat la Arhivele Naţionale de Mircea Vâlcu-Mehedinţi şi publicat de revista ART-EMIS. Cum a stârnit puţină vâlvă – şi mulţi spuneau că documentul este un fals – am pornit pe urmele lui şi l-am fotografiat. Apoi (beneficiind şi de sugestiile unora dintre comentatorii blogului de aici) am pornit să verific conţinutul acestui document. Concluziile le puteţi citi în revista Magazin istoric care va apare săptămâna viitoare.

Până atunci vă mai spun aşa: documentul este autentic, este al treilea care indică faptul că discuţia dintre rege şi mareşal a fost înregistrată (deşi regele neagă asta!), a fost redactat de Gheorghe Brătianu (nu de Dinu Brătianu, confuzie provenită de la primele două file scrise de cei care au arhivat dosarul în perioada comunistă); momentul redactării l-aş fixa undeva în prima jumătate a anului 1946. Alte două variante ale stenogramei acestei înregistrări au apărut una în 1944, cealaltă în 1947 – toate cele trei fiind practic identice.

Sigur este că în epocă a circulat printre oamenii informaţi o stenogramă prezentată ca fiind a înregistrării discuţiei dintre mareşal şi rege.

De ce a avut loc lovitura de stat de la 23 august 1944

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

Dialogul dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din 23 august 1944

Revista Art-Emis a publicat un text prezentat drept transcrierea unei înregistrări a discuţiei purtată de regele Mihai cu mareşalul Ion Antonescu în după-masa zilei de 23 august 1944, chiar înainte de arestarea mareşalului (aici, semnalată de unul din comentatorii blogului).

Chestiunea este extrem de interesantă. Ştiu de la regretatul Florin Constantiniu că pe la sfârşitul anilor 1970 – începutul anilor 1980 printre istoricii români s-a răspândit zvonul asupra existenţei unei astfel de înregistrări, care s-ar fi aflat la Londra. În epoca interbelică existau mijloacele tehnice pentru înregistrări ambientale, serviciile de informaţii româneşti le foloseau de multă vreme (detalii aici). De asemenea, în Bucureşti erau prezenţi spionii britanici din misiunea lui de Chastelain, care imediat după arestarea lui Ion Antonescu au fost eliberaţi şi au asigurat legătura radio dintre regele Mihai şi Londra. Există astfel premisele ca înregistrarea discuţiei dintre rege şi mareşal să fi ajuns în Marea Britanie. Însă istoricii români care au mers la Londra în căutarea acestei înregistrări s-au întors cu mâna goală (cel puţin aşa mi-a spus Florin Constantiniu).

Din păcate, revista Art-Emis ne serveşte doar transcrierea înregistrării, fără necesara anexă audio care ar fi spulberat orice dubiu. Mai mult, nu este indicată nici o sursă a acestei transcrieri. Posibil ca plăcile originale să fi fost distruse şi să nu mai avem posibilitatea să auzim ce şi-au zis regele şi mareşalul. La fel de posibil este ca transcrierea să fi fost făcută înaintea distrugerii plăcilor, însă în acest caz textul a fost păstrat într-o arhivă (CNSAS?). Până nu apare o cotă de dosar în care s-a păstrat această transcriere, documentul se află sub semnul întrebării în ceea ce priveşte autenticitatea lui. Sursa dialogului se regăseşte în dosarul 215/1944, Fond CC al PCR Secţia Cancelarie, Arhivele Naţionale. Pe de altă parte, dialogul purtat este extrem de plauzibil, cu excepţia spuselor regelui Mihai care se descrie singur drept „copil prost şi bâlbâit”, chestie care îmi sună cumva fals. Evenimentele de la Palat din după masa zilei de 23 august i-au fascinat multă vreme pe istorici, care au încercat să le refacă în detaliu. Dacă această transcriere se dovedeşte autentică, va trebui pusă în context cu restul surselor. (Sunt în curs de verificare a documentului).

regele-mihai-si-ion-antonescu-pe-frontul-de-est

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate! (Se aude şi vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.

Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…

Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareşalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.

Mareşalul: Voastră, dacă vreţi.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareşalul: Astăzi sunteţi nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineaţă m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ţi permit să-ţi arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele şi eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea ţării mele?

Mareşalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toţi şi când vă chem, nu aveţi timp pentru Regele ţării.

Mareşalul: Voiam să vă spun că vă înşelaţi dacă credeţi că salvaţi ţara printr-un armistiţiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceţi observaţii şi să vă daţi păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităţilor cu naţiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareşalul: Citeşte Domnule Antonescu şi vezi, crezi că Mareşalul poate trimite o telegramă ca asta?

Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă priveşte? Dacă n-o daţi o dau eu.

Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?

Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?

Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?

Mareşalul: Nu! Aşa, nu!

Regele: Dar cum?

Mareşalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?

Mareşalul: Mareşal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.

Regele: Suferinţa este o experienţă.

Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…

Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.

Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?

Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.

Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.

Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…

Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Aleksandr Dughin la Chişinău şi puţină teorie a constipaţiei

Prizonier la Moscova, şeful spionilor români Eugen Cristescu a fost interogat săptămâni la rând despre Mişcarea Legionară. Erau atât de fascinaţi sovieticii de legionarii români, încât Cristescu nu doar scria volume de declaraţii, dar ţinea prelegeri în faţa unor săli pline cu tipi care luau notiţe cu acribie. Sovieticii vroiau să ştie cât mai multe despre ideologia legionară, modul de organizare, măsurile luate de autorităţi împotriva Mişcării Legionare, cauze şi efecte etc.

Sunt puţin cunoscute anumite detalii istorice. De exemplu „Protocoalele înţelepţilor Sionului” au fost publicate prima dată în foileton de ziaristul Pavel Cruşevan originar din Basarabia (din satul Ghindeşti). „Protocoalele înţelepţilor Sionului” au apărut în august-septembrie 1903 în ziarul Znamya de la Sankt Petersburg. Pavel Cruşevan deţinea la Chişinău ziarul Basarabeţ (de limbă rusă) considerat că a incitat la pogromul anti-evreiesc de la Chişinău din aprilie 1903. Pavel Cruşevan era un membru marcant al „Sutelor Negre”, o organizaţie pro-monarhică, sprijinitoare a autoritarismului ţarist.

Aproape nici un istoric nu a studiat legătura dintre pogromul anti-evreiesc de la Chişinău din aprilie 1903 şi răscoalele ţărăneşti din România din 1907. Răscoalele din 1907 au început în regiunea Moldovei ca pogromuri anti-evreieşti – însă detaliile documentare lipsesc (în mare parte datorită faptului că regele Carol I a strâns majoritatea documentelor referitoare la aceste evenimente şi cel mai probabil le-a distrus; nu prea e motiv de laudă să pui armata împotriva propriului popor). Oricum, din studiile publicate până acum reiese că Poliţia de Siguranţă urmărea în 1907 pista unei influenţe externe în răscoalele ţărăneşti, un „export” din Basarabia (grefat pe o situaţie internă extrem de instabilă din punct de vedere social). Mergând mai departe, trebuie amintită gruparea de extremă dreapta de la Iaşi dinainte şi de după Primul Război Mondial (A.C. Cuza) ale cărei (posibile) legături şi influenţe venite de la Sutele Negre din Chişinău nu au fost până acum studiate (din ce ştiu eu). Un detaliu care m-a frapat: denumirea organizaţiei „Sutelor Negre” de la Chişinău era „Uniunea Arhanghelului Mihail”. Şi mai trebuie să amintesc de „pista sovietică” în rebeliunea legionară din ianuarie 1941: Serviciul Secret de Informaţii condus de Eugen Cristescu afirma că legionarii ar fi folosit armament şi muniţie de provenienţă sovietică (deşi este posibil ca Cristescu să-i fi furnizat lui Ion Antonescu „muniţie” pentru discuţiile cu naziştii).

Revenind la zilele noastre: azi a sosit la Chişinău politologul rus Aleksandr Dughin. Un alt „export” interesant de la Moscova pentru români. Dughin spune în esenţă că Basarabia este românească şi ar trebui să se unească cu România. Cu o condiţie: România să se alăture Rusiei, să fie de partea Uniunii Eurasiatice. Dughin are o întreagă teorie: pe lumea asta există „popoare ale mării” cărora li se opun „popoarele uscatului”. „Popoarele mării” colonizează şi se ocupă cu comerţul, sunt predispuse schimbărilor, în vreme ce „popoarele uscatului” sunt sedentare, legate de pământ şi de tradiţii. V-aţi prins cine este cine. Sunt curios să văd ce va spune Dughin la Chişinău (au început deja să apară unele chestii, dar sunt în rusă…, aşteptăm traducerile).

Galerie foto: parada de 10 mai 1943, color

Parada de 10 mai, de ziua regelui, era un eveniment deosebit la Bucureşti. În anul 1943 parada la care au participat regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu a fost imortalizată de fotograful german Willy Prager (sursa foto). Am ales câteva imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.

Cât de fascişti şi nazişti au fost românii

La Chişinău (dar şi la Bucureşti) se folosesc greşit cuvintele nazism şi fascism. Românii nu au fost niciodată fascişti sau nazişti, însă pentru scopuri propagandistice cuvintele acestea sunt folosite cu insistenţă maximă.

Fascismul reprezintă doctrina politică creată de Benito Mussolini pentru Partidul Naţional Fascist (alcătuit din fascii – echipe paramilitare pe care le-a folosit la cucerirea prin forţă a guvernării din octombrie 1922). Nazismul reprezintă doctrina creată de Adolf Hitler pentru NSDAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani.

În perioada interbelică au existat în România mai multe încercări de imitare a fasciilor italiene însă au rămas total lipsite de importanţă. Un partid nazist a existat la Bucureşti, condus de colonelul Ştefan Tătărescu, fratele premierului Gheorghe „Guţă” Tătărescu (nazism cu voie de la stăpânire). Extrema dreaptă din România interbelică a fost reprezentată de LANC (Liga Apărării Naţional Creştine a profesorului AC Cuza) şi Legiunea Arhanghelului Mihail (care a purtat şi denumirea de Garda de Fier). În general acţiunile şi politicile celor două organizaţii sunt prezentate amestecat (este adevărat că fondatorul Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu a făcut parte din LANC, însă cele două organizaţii chiar nu trebuie confundate). În perioada comunistă s-au depus eforturi din partea unor istorici pentru a se demonstra faptul că Legiunea Arhanghelului Mihail a fost subordonată Germaniei naziste, însă documentele ne spun altceva despre părerea pe care o avea Adolf Hitler faţă de Horia Sima sau ce gândeau cu adevărat naziştii faţă de legionari. Pe scurt: legionarii nu au fost nazişti şi nici fascişti (deşi au avut legături cu partidele totalitare din Italia şi Germania, ideologia legionară avea multe puncte comune cu fascismul şi nazismul, dar şi destule diferenţe majore).

De multe ori regimul politic al mareşalului Ion Antonescu este descris drept fascist sau nazist. O greşeală: Ion Antonescu a instaurat un regim clasic de dictatură militară, guvernând cu ajutorul militarilor (după o scurtă perioadă de colaborare politică cu Legiunea Arhanghelului Mihail). Ion Antonescu nu a fost nazist şi nici fascist – a fost şeful unei dictaturi militare, ajuns la putere printr-o lovitură de stat, dat jos prin altă lovitură de stat. Mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii lui apropiaţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pentru crime de război (în principal pentru exterminarea evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord). Guvernarea lui Ion Antonescu nu a avut un program politic şi o ideologie în adevăratul sens al acestor cuvinte – a fost o dictatură militară pe vreme de război care a comis Holocaustul din România.

După al Doilea Război Mondial maşinăria de propagandă sovietică a întipărit în minţile multor oameni echivalenţa falsă „aliaţii lui Hitler= fascişti şi nazişti”. De multe ori s-a mers şi pe ideea „cine este împotriva comunismului este fascist şi nazist”. Propagandiştii sovietici au ştiut să îşi facă meseria: ecuaţiile simple sunt memorate uşor şi au eficienţă maximă.

Scrisul de mână al lui Ion Antonescu. Mareşalul pornit împotriva corupţiei

Mareşalul Ion Antonescu era hotărât să demoleze sistemul corupţiei stabilit de regele Carol al II lea şi Nicolae Malaxa. De aici au rezultat o mulţime de rapoarte ale anchetelor ordonate de mareşalul Ion Antonescu care încerca să priceapă chiar în timp de se defăşura cel de-al Doilea Război Mondial cum de s-au cheltuit miliarde de lei pentru înarmare şi totuşi armata română era lipsită de echipamente. Am scris aici despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Nicolae Malaxa.

În imaginile de mai jos puteţi citi un raport alcătuit de generalul Zwiedenek pentru mareşalul Antonescu la 25 octombrie 1941 cu recomandări pentru rezolvarea chestiunii Malaxa (respectiv naţionalizarea intreprinderilor construite de acesta cu banii statului). Prima pagină a raportului poartă o rezoluţie scrisă de mână de mareşalul Ion Antonescu la 30 octombrie 1941 care indică furia acestuia faţă de imposibilitatea recuperării pagubelor produse de Nicolae Malaxa.

„Este [ilizibil] că tâlharii sunt mai tari decât dorinţa şi voinţa unei ţări întregi. Totuşi o soluţie va fi găsită şi o voi găsi. Statul trebuie să reintre în patrimoniul care i-a fost sustras cu atâta diabolică abilitate şi va intra. M-şal Antonescu”  

Din păcate mareşalul Ion Antonescu a eşuat în încercarea lui de a pune capăt corupţiei din România. Nici în anul 1944 nu reuşise să naţionalizeze intreprinderile lui Nicolae Malaxa, chiar dacă se spune că regimul lui Ion Antonescu a fost unul dictatorial. Abia comuniştii au pus mâna pe intreprinderile lui Malaxa, însă urmaşii lui şi-au recuperat averile după 1989. N-a mai ţinut nimeni seama de cum au fost făcute aceste averi.

Veşnicul mecanism al corupţiei din România. Băieţii deştepţi dintotdeauna

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1941 pe biroul generalului Ion Antonescu se găsea sinteza unei cercetări efectuate de Banca Naţională a României la firmele lui Nicolae Malaxa. Cele şase file cu menţiunea „Strict confidenţial” deasupra titlului „Situaţiunea firmei N. MALAXA S.A.R.” poartă semnătura avocatului Alexandru Ottulescu (guvernatorul B.N.R. de pe-atunci) şi dezvăluie cu o precizie chirurgicală mecanismele corupţiei din perioada interbelică. Câţiva experţi contabili au stabilit în câteva file diagnosticul prăbuşirii României, iar ceea ce mi se pare cu adevărat şocant este că riscăm să ne repetăm greşelile istorice: esenţa acestui raport, cu modificări minore, poate constitui expertiza contabilă a multor „mari firme” din ziua de azi. (Puteţi citi mai jos o copie fotografică a acestui raport)

Profit gigantic, credite preferenţiale

Aproape fiecare cuvânt din raportul B.N.R. constituie o lovitură devastatoare. Din primele rânduri aflăm că firma lui Nicolae Malaxa funcţiona în baza unor credite care reprezentau 236,6% din mijloacele proprii – firmă pe datorie.

Cel mai mare creditor al lui Malaxa era B.N.R. cu 83,7% din întreaga finanţare a firmei. Mai mult decât atât, Malaxa beneficia de o relaţie specială cu B.N.R.: contractele sale de împrumut prevedeau că dacă Malaxa nu îşi încasa banii pe comenzile de stat urma ca perioada de creditare să îi fie prelungite. Un creditor cu adevărat special: dacă nu avea bani, era în mod automat amânat.

Acelaşi raport constata că deja nu mai era clar dacă statul era clientul întreprinderilor lui Malaxa sau Malaxa era clientul statului: 98% din comenzile fabricilor Malaxa erau comenzi de stat (66% comenzi de armament, 32% comenzi de material rulant pentru CFR).

Surpriza experţilor B.N.R. a fost enormă atunci când au calculat ratele de profit ale lui Malaxa în cadrul contractelor lui cu statul: acestea se situau între 236% şi 1.140%. De exemplu fabricarea de armament l-a costat pe Malaxa 182 milioane lei, iar acest armament a fost vândut armatei române cu 1,65 miliarde lei – rată de profit de 910%. Experţii contabili constatau sec: „firma N. Malaxa beneficiază de o rentabilitate excepţională”.

Nicolae Malaxa a avut grijă să pună deoparte aproape o treime din profiturile contractelor cu Armata: 390 de milioane de lei (adică 1,4 milioane dolari) într-un cont la Chase National Bank din New York. Chiar dacă făcea afaceri cu naziştii şi se întâlnea cu Hermann Goring, Nicolae Malaxa îşi punea banii în America.

Experţii B.N.R. au mai constatat că Malaxa practica dubla contabilitate şi multe din operaţiunile sale financiare erau mascate şi greu de identificat. Sistemul industrial-financiar al lui Malaxa făcea imposibilă blocarea finanţării de stat – deoarece fără sprijin guvernamental fabricile lui Malaxa ar fi fost închise, ceea ce pe lângă problemele sociale create ar fi dus la o problemă mult mai mare: oprirea producţiei de armament în ajunul intrării României în război.

Mecanismul corupţiei

Mecanismul lui Malaxa era unul simplu: mituia funcţionari de stat şi chiar pe regele Carol al II lea (vezi aici ce zice istoricul Ioan Scurtu despre cum îl mituiau Malaxa şi Auschnitt pe rege) şi astfel obţinea contracte de stat, desfăşurate în baza unor credite preferenţiale de stat cu marje de profit gigantice. Aceste profituri constituiau fondul de rulment pentru următoarele mituiri ale funcţionarilor de stat – şi cam o treime din bani mergeau în conturile din America. Chiar şi fabricile lui Malaxa erau construite cu bani de la stat după care beneficiau de comenzi de stat – astfel că funcţionarii B.N.R. se întrebau cine era de fapt adevăratul proprietar al acestor fabrici. Sunt sigur că recunoaşteţi în acest mecanism destule exemple contemporane. Mai jos puteţi citi raportul care în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1941 s-a găsit pe biroul generalului Ion Antonescu.

Ce este România şi ce poate deveni ea?

Adolf Hitler si sefii nazisti

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

P.S.
Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.

O carte corectă despre Ion Antonescu scrisă de un evreu

Jurnalistul Teşu Solomovici a încheiat lucrarea sa despre mareşalul Ion Antonescu. Am fost martorul elaborării acestei cărţi vreme de mai mulţi ani, cât timp am fost coleg de birou la ziarul ZIUA cu Teşu Solomovici. Am fost fascinat de tenacitatea acestui om. L-am respectat permanent pentru puterea lui gigantică de muncă, am avut enorm de învăţat de la el. Teşu Solomovici are 77 de ani şi un spirit viu de luptător. Unul dintre cei mai mari duşmani ai lui era calculatorul – însă niciodată nu s-a lăsat învins. Pentru cei mai mulţi oameni de 70 de ani calculatoarele sunt blocaje totale. Teşu Solomovici era într-un război permanent cu calculatorul şi internetul. Storcea orice informaţie din ele, se împiedica şi se ridica, privea cu ură ecranul – dar nu se dădea bătut.

Despre documentarea clasică, din biblioteci şi arhive a lui Teşu Solomovici nu pot să spun decât că era vastă. Cred că deţine tot ce s-a tipărit despre mareşalul Ion Antonescu. Însă dincolo de toate acestea sunt sigur că volumul semnat de Teşu Solomovici este unul corect. Poate că nu este „operă ştiinţifică” – dar este cartea unui om curajos care a scris ce a gândit el, fără să se teamă de părerile altora.

Un interviu cu Teşu Solomovici despre cartea lui puteţi citi în ziarul Adevărul.