Arhiva etichetelor: Mihai Eminescu

Interviu cu Mihai Eminescu

De obicei nu preiau munca altora, dar de data asta nu mă pot abţine. Un interviu postum cu Mihai Eminescu, redactat pe baza articolelor sale de prin ziare.

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchii pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţi s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind „legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… „nedemagogice”?

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol. Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat? Spiritul public nu e copt… Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. Deci, îi învinuiţi de superficialitate… E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista, n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din în pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri.

Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? După părerea dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această racilă?

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

Dar Justiţia ce păzeşte?

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie. Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei. Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Partidul Conservator, cu care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră apărute în TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat?

Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor. Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şicodice. Astfel, s’ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge într’adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii. Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într’adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într’o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într’acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.

Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei clase politice. Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre. Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani? Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmarea ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Colaj de Miron Manega, preluat din ziarul Timpul de la Chişinău.

Reduceri pentru cărţi interesante la librăria Elefant.ro

E Black Friday azi şi librăriile de pe internet au reduceri. Prima listă de cărţi pe care le recomand le găsiţi la librăria Elefant.ro, unde reducerile sunt între 10% şi 30% doar pentru ziua de 23 noiembrie.

Pe primul loc (pentru că este o dezbatere destul de contondentă) recomand „Armata, mareşalul şi evreii” (aici). Doar 17,99 lei pentru 849 de pagini cel puţin incorecte politic, dar bazate pe o documentare extrem de solidă. Nu, Alex Mihai Stoenescu nu neagă Holocaustul din România, doar îl analizează în baza documentelor istorice.

Dacă tot suntem la acest subiect: pentru a putea spune în ce măsură Mihai Eminescu a fost antisemit ar trebui citite textele incriminate. Care au fost adunate în volumul „Mihai Eminescu – Chestiunea evreiască”, 272 de pagini care reunesc articolele lui Eminescu despre evrei, la 13,73 lei (aici).

Cine dispune de ceva mai mulţi bani poate să îşi achiziţioneze lucrarea în mai multe volume a lui Alex Mihai Stoenescu „Istoria loviturilor de stat din România” (aici). Mie unuia mi-a modificat percepţia asupra istoriei românilor.

 Dacă tot vorbim de istoria românilor nu trebuie ratată cartea lui Florin Constantiniu, devenită clasică „O istorie sinceră a poporului român”, redusă cu doar 10% la 53 de lei (aici). Florin Constantiniu a fost şi un mare sprijinitor al cauzei Basarabiei, aşa că vă recomand şi „Rusia şi bazinul dunărean” a lui Leon Casso, la doar 9 lei. O carte care explică interesele Rusiei în Basarabia în secolul al XIX lea (aici).

Ajunşi la Rusia nu putem trece cu vederea colecţia Viktor Suvorov de la librăria Elefant. Pe numele lui adevărat Vladimir Rezun, Viktor Suvorov este un fost spion sovietic fugar în Marea Britanie. Amintirile lui din timpul în care a fost spion sovietic le puteţi citi în volumele Speţnaz şi Acvariul (în ultima carte povesteşte cum a fost trimis sub acoperire să scrie lozinci fasciste româneşti pe zidurile din Chişinău prin 1970, cine ştie cât au avut de suferit nişte nevinovaţi!). Însă majoritatea cărţilor lui Viktor Suvorov tratează o teză extrem de interesantă (dar care nu a intrat încă în circuitul ştiinţific): Stalin se pregătea să îl atace pe Hitler, dorind să sovietizeze întreaga Europă până la Atlantic. Doar că naziştii i-au aplicat ceea ce se numeşte azi o „lovitură preventivă”. Omul are argumente. Reducerile la cărţile lui Viktor Suvorov sunt de 31%, au preţuri între 16 şi 26 de lei (aici).

La subiectul comunism nu trebuie să rataţi cartea cercetătoarei franceze Catherine Durandin, „Moartea Ceauşeştilor” (19 lei). Când a apărut cartea asta în Franţa prin 2003, bietul Iliescu a sărit ca fript. Merită să aflaţi ce l-a deranjat aşa tare pe bătrânul bolşevic, fie şi subtitlul cărţii „Adevărul despre o lovitură de stat comunistă” (aici).

Lista cărţilor de istorie de la librăria Elefant o găsiţi aici. Poate mie mi-a scăpat ceva interesant.

Încă o calomnie: Mihai Eminescu drogatul

Deci Mihai Eminescu este ţinta piept numărul 4 a publicisticii româneşti. Care-cum se plictiseşte se leagă de Mihai Eminescu. Cu o ură neîmpăcată îşi şoptesc în barbă publiciştii: „Poetul nepereche? Lasă că-i arăt eu lui…” Şi se apucă de scris. De obicei minciuni.

Cum este cazul lui Andrei Rizescu de la Adevărul care pune titlu mare: „CUM SE DROGAU GENIILE Eminescu îşi injecta morfină, Maiorescu priza cocaină, iar Eliade fuma cannabis. Află drogurile preferate ale clasicilor”. Tare titlu, percutant. Îl şi vezi pe Mihai Eminescu cu cauciucul pe vena, pe Titu Maiorescu făcând „liniuţe” pe-o oglindă şi pe Mircea Eliade răsucind o „barosană”. Ilustraţie: portretul lui Eminescu tânăr (şi cu linguriţa în buzunar, probabil).

Trecem de titlu şi ajugem la text. De unde aflăm că „Prin toamna lui 1883, după o cădere psihică, Mihai Eminescu a fost internat la spitalul „Caritas” din Bucureşti, unde Dr. Alexandru Şuţu l-a tratat cu morfină.” Deci Mihai Eminescu a fost tratat cu morfină sub supraveghere medicală! Nu şi-o procura pe sub mână de la Curtea Veche pentru a şi-o injecta în redacţie la Timpul!

Despre Titu Maiorescu aflăm că îşi administra pe post de anestezic împotriva durerilor dentare „injecţiuni subcutanate locale cu cocaină”. Nu „priza” cocaină cum se spune în titlu. Lui Eminescu îi mai trage publicistul nostru o copită citând un pasaj din memoriile lui Maiorescu care spune că poetul ducea o viaţă dezordonată, forţându-şi organismul cu cafea şi tutun dincolo de orice limite, în nopţi nesfârşite de studiu. Eu cred că este spre lauda lui Mihai Eminescu.

Textul anunţat de titlul bombastic este de fapt un fâs. Despre Eliade nu spune nimic (deşi Eliade a tras cannabis în timpul experienţelor sale yogine din India – însă a făcut-o în alte scopuri decât cele practicate de tinerii de azi, bine ar fi ca măcar din 1.000 de români fumători de cannabis să iasă un Eliade!).

Deci avem o minciună totală. Un articol în care titlul nu are nici o legătură cu textul. Dar scris astfel încât să mai arunce o găleată cu zoaie în capul lui Mihai Eminescu. Andrei Rizescu a citit volumul lui Andrei Oişteanu „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură” şi a tras şi el o copită.

Acum să ne întoarcem puţin la demitizare. Bietul Eminescu a intrat în malaxorul demitizării şi toată lumea scormoneşte cu aviditate în viaţa lui personală. Însă Doamne fereşte să ne atingem de vieţile personale ale scriitorilor noştri contemporani. Nu, pe scriitorii în viaţă trebuie să îi judecăm după operă. Şi ţinem la dulap dosarele Securităţii care ne-ar aduce ceva detalii picante. Chestia este că până la urmă aceste dosare vor ieşi la iveală. Şi dragii noştri scriitori contemporani vor rămâne în faţa posterităţii cu toţi nasturii descheiaţi. Iar Mihai Eminescu va apărea un înger fumător şi dependent de cafea.

Dincolo de ştire. Mihai Eminescu are nevoie de protecţie consulară la Odessa

Nu se spune destul de clar că bustul lui Mihai Eminescu din Odessa a fost furat în 1994 şi autorităţile ucrainene nu au reuşit nici până în ziua de azi să identifice făptaşul. Ceea ce seamănă cumva a complicitate. Acum a fost instalat un nou bust al lui Mihai Eminescu la Odessa, de data aceasta monumentul a fost amplasat în gardul consulatului României. Adică noul bust al lui Mihai Eminescu va fi păzit 24 de ore din 24 de miliţianul ucrainean de la poarta consulatului. În plus, Mihai Eminescu are parte de protecţie consulară directă de vreme ce este încastrat în gardul instituţiei!

Primul bust al lui Mihai Eminescu de la Odessa, cel furat în 1994 (din câte ştiu eu reamplasat şi apoi din nou furat) se găsea în curtea Facultăţii de limbi străine a Universităţii din Odessa. Acum a mai rămas doar postamentul, după cum se poate vedea în imaginea de mai jos.

Bustul lui Mihai Eminescu de la Odessa

Curtea unei universităţi dintr-un oraş cu un milion de locuitori nu este chiar sat fără câini. Greu de crezut că autorităţile ucrainene nu pot afla cine a furat un bust de bronz care are ceva greutate şi nu se demontează cu o şurubelniţă în cruce, îl iei, îl bagi în buzunar şi îţi vezi de drum. De mai mulţi ani s-a încercat reamplasarea bustului lui Mihai Eminescu la locul lui original. Nu s-a reuşit, aşa că Eminescu a fost plasat în gardul consulatului, sub protecţie diplomatică.

Toate acestea spun câte ceva despre cum ne tratează ucrainenii. Ce ar fi dacă ar dispărea bustul hatmanului Mazepa de la Galaţi? Cum ar reacţiona diplomaţia ucraineană? Iar apoi, vreme de vreo 15 ani poliţia română să nu poată identifica făptaşii. Şi după alţi câţiva ani, bustul lui Mazepa să fie re-amplasat în curtea ambasadei Ucrainei la Bucureşti. Cum ar fi să se întâmple toate astea?