Arhiva etichetelor: monarhia în România

Prima iubită a regelui Mihai, adusă la aşternut de Elena Lupescu

Jurnalul lui Carol al II lea ne spune cu amănunte povestea primei iubiri a regelui Mihai. Este vorba de o tânără numită Yvonne, „recrutată” pentru relaţia cu tânărul Mihai de chiar amanta regală Elena Lupescu. În această relaţie a fost implicat şi aghiotantul lui Carol al II lea, comandorul Ştiubei – care şi el avea o relaţie intimă cu iubita lui Mihai. Povestea de dragoste dintre regele Mihai şi Yvonne a durat aproape doi ani de zile, din 1937 până în 1939, când în urma unor negocieri dificile iubita regală a primit două milioane de lei şi a părăsit România. Dispariţia bruscă a „Yvonnichii” din viaţa lui Mihai avea să-i provoace acestuia disperarea. Regele Carol al II lea găsea timp să se ocupe de iubita fiului său în cursul verii anului 1939 – anul în care avea să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial. Am extras în continuare mai multe paragrafe din Jurnalul regelui Carol al II lea care ilustrează evoluţia primei iubiri a regelui Mihai.

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Început dificil

Conform însemnărilor lui Carol al II lea începuturile relaţiei lui Mihai cu Yvonne au fost relativ dificile:

9 aprilie 1937 Tratativele Duduii cu părinţii Yvonichii au dat rezultatul scontat, i-au acceptat propunerea, îmi pare bine pentru Mihăiţă.

13 aprilie 1937 Seara, Yvonica din nou la Mihăiţă, cu acelaşi rezultat ca prima dată.

14 aprilie 1937 Vorbit cu Duduia despre cazul Mihăiţă – Yvonica; va vorbi cu familia şi cu fata, care nu s-a ţinut de cuvânt; sunt toţi destul de interesaţi ca afacerea să se sfârşească cum dorim.

2 mai 1937 Sculat târziu. La 12 3/4, plecat cu trenul la Sinaia pentru vacanţa de Paşti. Sosit pe la 4; vremea acoperită, răcoare. D(uduia), la cină. Mihăiţă, la masa, cu Yvonica.

29 mai 1937 La 5, soseşte şi Mihăiţă, foarte impresionat de vederea lui Dan; a fost înainte de plecare la capela cimitirilui. Este o durere generală. Azi dimineaţă, a voit şi părintele Nae (Popescu) şi Preda să vorbească copiilor la şcoală de camaradul lor, dar n-au putut, căci i-au podidit lacrimile. A venit şi Yvonica să-l vază pe Mihăiţă. Au fost, după – amiază, amândoi la mine. Atmosferă tristă.

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Iubire regală

Relaţia lui Mihai cu Yvonne s-a „aşezat” în cursul anului 1938, însă în 1939 Carol al II lea a decis că este cazul ca ea să ia sfârşit. Pentru încheierea relaţiei a fost delegată tot Elena Lupescu, care a purtat discuţiile necesare. Nu se ştie ce şi-ar fi dorit Yvonne, însă cert este că nu a vrut să renunţe foarte uşor la relaţia cu vlăstarul regal:

5 iunie 1938 Întorşi seara, cinema. Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o cu orice preţ pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a angajat pentru astă-seară.

6 iunie 1938 Seara, cinema. Două filme detective, unul bun, celălalt idiot. Au fost numai D(uduia) şi Urdăreanu, Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu-i-se dorul de ieri cu Yvonica.

16 iulie 1939 Ştubei a adus răspunsul. Atât soţia sa, cât şi fata nu vor să plece în străinătate şi, mai ales, în America. Yvonica a cerut s-o vază pe Duduia. A rămas ca mâne să vie la Bucureşti şi să se mai facă un efort înainte de a trece la alte măsuri, drastice.

18 iulie 1939 La Bucureşti, o căldură fenomenală. Ziua de azi a întrecut cea de ieri. Spre seară, Duduia a văzut-o pe Yvonica, care, după multe schimbări la faţă şi vorbe adesea nechibzuite, a rămas să dea răspunsul ei mâne dimineaţă. A constatat că nu poate fi vorbă de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii.

19 iulie 1939 Yvonica a fost la D (uduia), după cum rămăsese ieri, cu răspunsul că va pleca, dar că refuză să scrie lui Mihăiţă o scrisoare de adio. (…) Seara, l-am chemat pe Malaxa să-l rog să-l lase pe Costache să meagă cu noi cu iahtul, căci, după decepţia ce o va avea Mihăiţă din cauza Yvonichii, e bine să aibă un camarad cu el.

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Supărarea lui Mihai

Pentru a-l mângâia pe Mihai, regele Carol al II lea a aranjat o croazieră regală după ce a perfectat plecarea Yvonnei – o croazieră în mijlocul unei veri fierbinţi, când întreaga lume se pregătea de război.

24 iulie 1939 Yvonica a dat scrisorile cerute şi i-sa depus la bancă dota de 2.000.000 lei.

27 iulie 1939 Ne deşteptăm ca să fim pe punte pentru intrarea în Bosfor. Sunt extrem de nervos din cauza lui Mihăiţă. Va fi pentru el o groaznică lovitură când va vedea că Yvonica nu este cu noi. La 12, aruncăm ancora în faţa Palatului Dolma Bahce. La 12 1/2, se îmbarcă Mihăiţă, pe care-l primim cu toţii foarte cald. Se înţelege uşor că disperarea lui a fost extremă, mai ales când a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conţinea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simţ de tandresă şi de inimă. Bietul copil a fost disperat şi pentru prima dată l-am văzut plângând cu nesaţ. Îşi lăsase capul pe umărul meu şi lacrimile curgeau cu nesaţ. I-am spus că nimeni mai bine decât mine pricepe desperarea lui şi adânca lui durere şi mâhnire şi că bine face că plânge, că îl va uşura. Totuşi îl rog ca în faţa celorlalţi să fie bărbat şi prinţ. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. După amiază Duduia a vorbit lung cu Mihăiţă căruia de dimineaţă Urdăreanu îi spusese că Ştiubei a venit să-i vorbească de această chestiune şi ea a primit bani. Săracul băiat este foarte adânc mâhnit şi nu vrea decât un singur lucru: s-o revadă şi să aibă o explicaţiune cu ea, căci nu mai pricepe nimica şi o iubeşte aşa de mult. Acuză pe părinţii ei şi se plânge că purtarea ei şi mai ales scrisoarea ei este urâtă, cum zice el, o scrisoare care nici unui servitor n-ar scrie. Toate prostiile ce le-a făcut a fost împins de ea să le facă şi zice că adesea, i-a atras ei atenţia, dar n-a voit să auză. Spre lauda lui, trebuie să zic că a fost foarte curagios.

4 august 1939 Un alt semn îmbucurător la Mihăiţă: a început din nou să fumeze, ceea ce e un semn că o rupe din ce în ce cu trecutul, căci el promisese Yvonichii că nu va mai fuma.

12 august 1939 Iată, s-a sfârşit şi această călătorie, la care eu şi D (uduia) ne bucurasem aşa de mult. N-a fost ce am aşteptat. Întâi, de la început, grija cea mare pentru Mihăiţă. Cel puţin de acest punct de vedere, lucrurile s-au liniştit. Pare să fie complect dizgustat de Yvonica, îndeosebi pe chestiunea că ea trăieşte cu Ştiubei.

Misterul

Cine a fost această Yvonica? Care era numele ei real? Ce s-a ales de ea în America? Dacă Securitatea ştia de existenţa ei fără îndoială că a urmărit-o şi ar trebui să existe ceva documente pe la CNSAS. Ştiau serviciile de informaţii americane cine a venit în SUA în vara anului 1939? Dacă da, atunci cu siguranţă s-au păstrat nişte documente.

Ar fi interesant de găsit şi o fotografie cu această primă amantă a regelui Mihai. Iar dacă ar putea fi identificaţi urmaşi de-ai ei sau ceva rude poate că ar avea de spus o poveste interesantă. Până atunci nu pot decât să vă recomand să citiţi cartea „Carol al II lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice” de la librăria Okian. Este o transcriere a jurnalelor regelui Carol al II lea, pline de poveşti picante şi dezvăluiri ale dedesubturilor politicii înalte de la Bucureşti în perioada interbelică.

A existat ocupaţia sovietică a României?

Ocupaţia sovietică a României este o chestiune centrală în ceea ce priveşte monarhia în România după 1989. Raţionamentul monarhiştilor este simplu: România a fost sub ocupaţie sovietică, sovieticii l-au silit pe regele Mihai să abdice (prin uneltele lor, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej). Natural, prin dispariţia ocupaţiei sovietice trebuie să se revină la monarhie. Am sărit peste elementele de emoţie, Gheorghe Gheorghiu Dej i-a arătat regelui Mihai pistolul din buzunar, Petru Groza i-a spus că dacă nu abdică va executa 1.000 de studenţi etc.

Ce spune legea

Din punctul de vedere al dreptului internaţional România nu s-a aflat sub ocupaţie sovietică. Ba chiar dimpotrivă, România a fost aliata Uniunii Sovietice. Fără să intru prea mult în detalii: din 12 septembrie 1944 relaţiile dintre România şi Aliaţi (URSS, SUA şi Marea Britanie) au fost guvernate de Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova de trimişii guvernului maiestăţii sale regele Mihai. Această Convenţie de armistiţiu stabilea regulile asupra prezenţei trupelor sovietice în România. Mai bine zis: introducea fără război trupele sovietice în România (şi supunea trupele române comandamentului sovietic!)

Nu poţi spune despre regele Mihai că a fost erou pentru actul de la 23 august (care a dus la Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie) dar că nu are nici o responsabilitate pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu care a adus trupele sovietice în România. Prezenţa trupelor sovietice în România a fost permanent reglementată prin acte bilaterale asumate de guvernul României (fie el al regelui Mihai sau comunist). Din punct de vedere legal nu a existat o ocupaţie sovietică a României.

Practic România a fost sub ocupaţie sovietică, nu mai reiau aici argumentele istoricilor. Însă tratatele de istorie nu au efecte la nivel diplomatic.

Regele Mihai şi Basarabia

Aceeaşi Convenţie de armistiţiu din 12 septembrie 1944 (rezultatul vitejiei regelui Mihai din 23 august) spune la articolul 4:

Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

Adică sovieticii reanexează Basarabia. Nici pentru asta nu are vreo responsabilitate regele Mihai? Regele Carol al II lea a fost un nemernic pentru că a cedat Basarabia pe 28 iunie 1940, iar regele Mihai este un erou pentru că a cedat din nou Basarabia în 1944.

Eu cred că trebuie văzute toate aceste chestiuni. Nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de propagandă. „Regele Mihai nu a avut ce face, era sub ocupaţie sovietică” – da, dar el i-a lăsat să intre în ţară pe sovietici prin lovitura de stat de la 23 august! Ba mai mult, le-a dat şi acoperirea legală prin Convenţia de armistiţiu. Vor sări unii să spună: nu a semnat regele Mihai. Nici regele Carol al II lea nu a semnat cedarea Transilvaniei şi a Basarabiei, le-au semnat miniştrii – dar asta nu îl face cu nimic mai puţin responsabil.

Dacă ar fi existat din punct de vedere legal „ocupaţia sovietică a României” atunci unirea cu Basarabia ar fi fost ceva natural, la fel ca şi revenirea monarhiei. Însă „ocupaţia sovietică” este o expresie folosită de istorici pentru a explica rapida cedare a societăţii româneşti între 1944-1947, iar de actualii propagandişti pentru a crea scuze fostului monarh. „Ocupaţia sovietică a României” nu este o realitate consemnată în documente şi tratate internaţionale. Germania occidentală nu a recunoscut existenţa Germaniei comuniste – astfel că reunificarea a fost mult mai simplă.

Discursul regelui Mihai şi presa. Presa franceză (oarecum)

În Le Monde apare un articol semnat de Mirel Bran (român omul de altfel) despre discursul regelui Mihai din Parlamentul de la Bucureşti. Articolul începe în forţă: regele Mihai, în ciuda celor 90 de ani ai săi face să tremure clasa politică românească. Tare. Doar că nu mi s-a părut că ar tremura clasa politică de frica regelui Mihai.

M-aş întreba când va avea loc în Parlamentul Franţei discursul prinţului Louis Alphonse de Bourbon, duce de Anjou (şeful casei regale de Bourbon). Cred că s-ar lăsa cu turbare în rândurile jurnaliştilor francezi dacă s-ar pune problema asta. Iar clasa politică franceză nu ar tremura, probabil ar face direct epilepsie. În Franţa nu este de imaginat ca fostul monarh să vină să ţină un discurs în Parlamentul unei republici. Îmi închipui că şi prinţului Louis Alphonse de Bourbon ar avea bunul simţ să nu vorbească de la tribuna Parlamentului republican. Dar ca de obicei, din presa franceză ni se dau lecţii.

Dacă stau bine să mă gândesc, francezii ar urla din toţi bojocii şi dacă germanii s-ar hotărî să reîntroneze dinastia de Hohenzollern.

Argumente pentru revenirea monarhiei în România?

Subiectul revenirii monarhiei în România a devenit unul preferat al istoricului Adrian Cioroianu care întreabă în Dilema Veche „Sunteţi gata pentru revenirea monarhiei în România?” şi enumeră două argumente pro şi două contra. La argumentele pro invocă 1) tradiţia monarhică de la Burebista la Mihai I şi 2) apariţia unui arbitru în stat. Aici încap câteva comentarii.

Tradiţie monarhică în România?

Nu ştim cât de monarhi au fost Burebista şi Decebal, posibil să fi fost şefi ai unor confederaţii tribale pe vreme de război. Nu ştim cât de centralizat era statul daco-get, posibil să fi fost vorba de o civilizaţie mai degrabă apropiată de celţi. Apoi urmează ocupaţia romană, după care aproape un mileniu destul de întunecat al românilor. Din informaţiile pe care le deţinem românii nu au avut până în secolul al XIV lea o monarhie, mai degrabă a fost vorba de alianţe între mici voievodate şi cnezate. Tradiţia monarhică de 2000 de ani se reduce la vreo 600 în practică.

Apoi trebuie să vedem cât de monarhice au fost voievodatele medievale româneşti unde s-a aplicat un sistem destul de puţin asemănător cu cel din Occident. Principiul era ereditar-electiv: adică domnitorul era ales de marii boieri din rândul familiei dinastice (Basarabii în Valahia, Muşatinii în Moldova). Alegerea se făcea de obicei după o bătălie în care predecesorul era ucis, alături de principalii săi susţinători din rândurile boierilor. Cei rămaşi în viaţă îl alegeau pe învingător (ce altceva puteau face?!?!). Iar prima grijă a noului ales era să-şi găsească şi căsăpească principalele rude de sex masculin pentru a se asigura că nu vor veni peste el cu o oaste mai mare. Cu timpul şi cu înmulţirea căsăpelilor de rude familiile dinastice au cam dispărut. În secolele XIV-XV-XVI filiaţiile sunt destul de clare, însă din secolul al XVII lea pretenţiile dinastice sunt de-a dreptul dubioase, dinastiile erau dispărute. Astfel că în secolul al XVII lea avem voievozi ridicaţi practic din rândurile marilor boieri. Secolul XVIII aduce fanarioţii pe tronurile din Valahia şi Moldova – greci recrutaţi din rândurile câtorva familii, practic un fel de funcţionari numiţi de Imperiul Otoman în cadrul unui compromis care viza acceptarea unor conducători creştini relativ loiali turcilor. Prima jumătate a secolului al XIX lea aduce nişte domnitori teoretic aleşi de marea boierime, practic impuşi de jocul geopolitic dintre imperiile Ţarist, Habsburgic şi Otoman. Abia din 1866, cu venirea dinastiei de Hohenzollern se poate vorbi despre o monarhie constituţională similară cu cele din Occident. Astfel privită, tradiţia monarhică a românilor este relativ inexistentă…

Monarhul arbitru?

Carol I a fost mult lăudat pentru arbitrajul practicat pe timpul îndelungatei sale domnii. Este vorba de celebra „rotativă guvernamentală” – regele îi aducea succesiv la guvernare pe liberali şi conservatori. Din păcate nu prea era vorba de democraţie: Carol I demitea guvernul liberal şi instala guvernul conservator. Proaspeţii guvernanţi „organizau” alegerile pentru Parlament şi surpriză! le câştigau. Apoi guvernau cu majoritate absolută în Parlament, până când regele ajungea la concluzia că trebuie schimbaţi. Nu ştiu cât de democratic era acest sistem.

Al doilea monarh, Ferdinand, a fost o personalitate slabă şi „rotativa guvernamentală” stabilită de unchiul său a funcţionat de faţadă. De fapt Ferdinand s-a aflat sub influenţa totală a soţiei sale regina Maria, amantului ei prinţul Barbu Ştirbei şi a liberalului Ion I.C. Brătianu. Acesta din urmă manevra din umbră astfel încât să intre şi să iasă la guvernare atunci când dorea el. Moartea prematură a lui Ferdinand şi fuga moştenitorului Carol al II lea cu amanta sa Elena Lupescu au distrus şi acest sistem. Regenţa minorului rege Mihai a fost ineficientă, astfel că a fost acceptat pe tron Carol al II lea. Care a încercat să revigoreze celebra „rotativă guvernamentală” a lui Carol I – însă prezenţa Elenei Lupescu şi corupţia promovată, alături de evoluţiile politice interne şi externe au dus la un eşec total. Carol al II lea a eşuat într-o dictatură regală de paradă. Mihai I ajuns pe tron după fuga tatălui său a avut o şansă să domnească abia după 23 august 1944. Nu a făcut-o, a preferat să plece în 1947 fără să fi făcut vreun gest serios pentru a evita comunizarea României…

Penisul regelui Carol al II lea. Pe surse istorice

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

M-am apucat să scriu despre acest subiect după ce am văzut o creştere a căutărilor pe cuvintele cheie „penisul regelui Carol al II lea”. Aşa că am luat hotărârea să satisfac curiozitatea cititorilor care au ajuns pe acest blog cu această căutare şi nu au găsit mare lucru. Penisul regelui Carol al II lea a devenit element de folclor urban încă din perioada interbelică, după cum o atestă scriitoarea britanică Olivia Manning care a trăit la Bucureşti prin 1940:

„Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: – Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, regele Carol al II lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problemă.”

Dincolo de glume şi folclorul urban al epocii trebuie să vedem ce ne spun sursele istorice.

Ce dimensiune avea penisul regelui Carol al II lea?

Mare. Foarte mare, spun oamenii informaţi ai epocii. Constantin Argetoianu (om serios, senator, ministrul de interne care a distrus mişcarea comunistă, ministru de justiţie, ministru de finanţe, prim ministru) spune în memoriile sale că din acest punct de vedere Carol al II lea era „un fenomen al naturii”. Dimensiunea lui Carol al II lea a traumatizat-o profund pe soţia sa principesa Elena: „Intimile principesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale”. Tot Constantin Argetoianu nota că Alexandru Davila i-a povestit cum s-a petrecut iniţierea sexuală a lui Carol al II lea. Regele Carol I l-a rugat pe Alexandru Davila să găsească o damă de consumaţie pentru tânărul prinţ când acesta avea 16 ani. Reacţia femeii după noaptea petrecută cu Carol al II lea: „M-a omorât nene Alecule!” (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 234-235)

Viaţa sexuală a regelui Carol al II lea

La o primă vedere o chestiune intimă, despre care nu ar trebui să ştim foarte multe lucruri. Însă datorită faptului că monarhia şi viaţa politică românească au fost afectate de viaţa privată a acestui rege foarte mulţi contemporani au fost extrem de interesaţi de comportamentul regelui în pat. Inclusiv serviciile de informaţii. În perioada exilului său în Franţa Carol al II lea şi Elena Lupescu au fost urmăriţi pas cu pas de agenţii Poliţiei de Siguranţă, sau Siguranţa. Au fost detaşaţi zeci de agenţi de la Bucureşti care ştiau tot despre Carol, Elena Lupescu şi intimii lor (în majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de afaceri dubioşi). Pe 9 martie 1928 agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că la cazinoul din Cannes Puiu Dumitrescu a pierdut 10.000 de franci, iar Carol al II lea a câştigat 25.000 de franci după care „s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors foarte obosiţi” (cf. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală, Editura Semne, Bucureşti 2010, p. 63). Pe lângă această exprimare camuflată, agenţii Siguranţei au dovedit şi simţ al umorului: o porecliseră Roaiba pe Elena Lupescu.

Nici după ce a ajuns rege Carol al II lea nu a scăpat de supravegherea agenţilor de Siguranţă. Până la urmă trebuiau cunoscute obiceiurile şefului statului, mai ales cele care erau în stare să îl facă de râsul lumii. Nu că restul lumii nu ar fi ştiut ce poamă era Carol al II lea: în perioada exilului său în Franţa a fost urmărit îndeaproape de serviciile secrete britanice, franceze, italiene şi sovietice. Belgienii, olandezii şi spaniolii se interesau şi ei de obiceiurile viitorului monarh al României. Iar agenţii de Siguranţă ştiau că „concurenţa” făcuse rost de informaţii complete cu privire la viaţa intimă a lui Carol al II lea (v. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală…)

Revenind la urmărirea lui Carol al II lea la Bucureşti: Armand Călinescu (pe atunci secretar de stat la Ministerul de Interne, ulterior colaborator apropiat al lui Carol al II lea şi prim ministru) nota în jurnalul său la 24 iunie 1932 „Cristescu (directorul Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de Informaţii în timpul guvernării mareşalului Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe stradă. Acestea au aflat şi se adună prin Brezoianu aşteptând”. Acelaşi Armand Călinescu nota pe 5 decembrie 1932: „Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea mai joasă speţă„. Pe 17 decembrie 1932 altă însemnare: „Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă” (cf. Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti 1990).

Informaţiile lui Armand Călinescu sunt confirmate de Constantin Argetoianu (ministeru de Interne între 1931-1932): „Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţămai scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”. (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Memorii, vol IX, p. 77)

De ce ne interesează penisul regelui Carol al II lea?

Pentru că întreaga viaţă politică a României între 1930-1940 s-a învârtit în jurul lui. Elena Lupescu a fost singura femeie capabilă să îl satisfacă pe Carol al II lea şi s-a folosit de acest atu pentru a-şi elimina adversarii care îi cereau regelui să renunţe la amantă. Favorurile regale, ascensiunea politică, numirea guvernelor, marile contracte cu statul – toate atârnau de bunul plac al Elenei Lupescu. Regele era un sclav în faţa ei din cauza dependenţei sexuale – Argetoianu scria că regele „se pierde între cracii damei”. În 1934 acelaşi om politic nota „În ziua de 17 ianuarie 1934 (ţin să precizez data din cauza enormităţii confidenţelor) mareşalul Averescu în cursul unei vizite ce-i făceam, mi-a spus că prinţul Carol i-a mărturisit că numai cu Lupeasca mai putea avea erecţiuni. Duduia, a continuat Averescu, ţine pe rege prin cunoştinţa secretelor lui de anomalie sexuală”.  Ziaristul Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul din perioada interbelică scria şi el: „Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcovşi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” (cf. Ioan Scurtu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti 1999, p. 244)

Istoricul Adrian Cioroianu consideră că toate aceste detalii nu au relevanţă dacă e să-l judecăm pe Carol al II lea (am scris aici despre articolul lui Adrian Cioroianu publicat în revista Istorie şi civilizaţie). Eu cred că de fapt este vorba de o chestiune centrală a domniei lui Carol al II lea. Dacă ar fi fost un cetăţean oarecare suferind de disfuncţii sexuale nu ar fi fost nici o problemă. Însă Carol al II lea se sfătuia cu Aristide Blank în legătură cu aceste probleme. Iar Aristide Blank a falimentat banca Marmorosch-Blank şi a primit ajutor de la guvernul României în urma poruncii lui Carol al II lea. Şi multe alte mistere ale perioadei interbelice pot fi explicate din prisma penisului regelui Carol al II lea.

Lecturi recomandate

Dacă vă interesează aventura vieţii lui Carol al II lea alături de Elena Lupescu vă recomand cartea istoricului englez Paul D. Quinlan, „Regele playboy – Carol al II lea al României”. O puteţi cumpăra cu o reducere de 25% de la librăria online Elefant.ro (link afiliat)

„Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea – un volum care dezvăluie încrengăturile dintre apropiaţii regelui Carol al II lea şi lumea oamenilor de afaceri din România interbelică. O găsiţi cu 35,67 de lei tot la librăria online Elefant.ro (link afiliat).

Galerie foto: imagini mai puţin cunoscute cu regele Ferdinand

Ironizat de mulţi dintre contemporani, considerat ca fiind sub papucul dominatoarei regine Maria, regele Ferdinand a trecut undeva pe un loc secund. În istoria României are un rol mai degrabă decorativ şi se cunosc foarte puţine detalii despre viaţa lui, despre caracterul sau personalitatea sa. O figură importantă a istorie – a fost şeful statului care a realizat România Mare, chiar dacă nu singur – şi totuşi este cumva dat deoparte. Constantin Argetoianu remarca în memoriile sale că regele Ferdinand era un adevărat gentleman, blând şi supus în faţa voluntarei Maria de Edinburgh, care se simţea mai bine printre cărţile sale şi alături de câţiva prieteni. Totuşi era capabil de mutări politice surprinzătoare – deşi izolate – sau de răzbunări fulgerătoare. Prefera liniştea, dar ştia să îşi apere poziţia. Putea fi influenţat, dar uneori se dovedea extrem de încăpăţânat. În majoritatea imaginilor păstrate regele Ferdinand pare împăiat, mereu adoptă o morgă oficială. Dar câteva din imaginile de mai jos îi trădează adevărata fire, mai ales aceea în care ţine în mână o ţigară. Ochii albaştri ai lui Ferdinand îl trădează în această fotografie. Ţeapănul monarh ştia să zâmbească şi avea şi un luciu de şiretenie în privire.

Principele Ferdinand in uniforma de capitan de vanatori in anul 1892

Principele Ferdinand in uniforma de capitan de vanatori in anul 1892

Principele Ferdinand dupa casatoria cu Maria de Edinburgh in 1893

Principele Ferdinand dupa casatoria cu Maria de Edinburgh in 1893

Regele Ferdinand dupa incoronare in 1914

Regele Ferdinand dupa incoronare in 1914

Regele Ferdinand, regina Maria si principele Nicolae

Regele Ferdinand, regina Maria si principele Nicolae

regele ferdinand

De ce nu poate reveni monarhia în România

Citeam zilele trecute un interviu din România Liberă cu generalul veteran de război Nicolae Sebastian, care zicea aşa de regele Mihai:

La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: „Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: „Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.

Bătrânul oştean s-a convins că regele Mihai aşteaptă să i se pună tronul în braţe. Mai are de aşteptat. Regele Mihai probabil că nici acum nu şi-a dat seama de ce monarhia a ieşit definitiv din sufletele românilor. El şi cu puţinii monarhişti cred că de vină sunt comuniştii care au spălat românii pe creieri. Fals. Regele Mihai este vinovat pentru decăderea monarhiei. Să mă explic.

Monarhia şi Casa de Hohenzollern au beneficiat de un prestigiu gigantic în ochii românilor vreme de aproape 100 de ani. Acest prestigiu a fost creat de Carol I care ieşea la balcon fără să clipească în faţa bucureştenilor veniţi să-i spargă geamurile palatului. După care cu un semn al mâinii declanşa şarja jandarmilor călare care împrăştiau mulţimea furioasă. În momentul în care la 1878 ruşii au înconjurat Bucureştiul şi au ameninţat cu dezarmarea armatei române, regele Carol I a răspuns că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Şi era hotărât să se bată cu ruşii pentru a păstra Bugeacul. Regele Carol I a fost un adevărat conducător care a dus România în două războaie în urma cărora a avut câştiguri teritoriale.

Prestigiul monarhic stabilit de Carol I a fost consolidat de regele Ferdinand. Nici acest membru al Casei de Hohenzollern nu a cedat. În 1917 România era înfrântă, zdrobită. Însă Ferdinand nu a cedat – unii contemporani spun că la îndemnul reginei Maria. S-a bătut până în ultima clipă. Nu el personal – dar a refuzat să cedeze, să îşi accepte înfrângerea. A refuzat să părăsească România înfrântă.

Apoi a venit Carol al II lea, care a cedat un sfert din teritoriul ţării fără să tragă un foc de armă. Trec peste corupţia generalizată a regimului lui Carol al II lea, peste influenţa Elenei Lupescu etc. Carol al II lea putea salva prestigiul Casei de Hohenzollern în România prin declanşarea unui război de apărare a Basarabiei. Ar fi pierdut (sau poate nu!) acest război, România ar fi putut deveni teritoriu ocupat ca şi Polonia până în 1945 – însă prestigiul Casei de Hohenzollern în ochii românilor ar fi fost intact. Însă Carol al II lea a preferat să părăsească România într-un tren de zece vagoane plin cu toate averile strânse în 10 ani de domnie.

A doua şi ultima şansă de reabilitare a monarhiei în România a avut-o regele Mihai. Regele Mihai ar fi putut declanşa un război de gherilă împotriva sovieticilor şi ar fi fost urmat de marea majoritate a populaţiei. Putea să aleagă între a muri în acest război sau a pleca la un moment dat cu speranţa că va reveni. Putea să aleagă să fie un conducător. A ales să plece, ca şi tatăl său. Între timp a dispărut şi amintirea prestigiului pe care l-a avut Casa de Hohenzollern în România.