Arhiva etichetelor: Neagu Djuvara

Românii n-au fost buni de călugări la muntele Athos?

muntele-Athos

Neagu Djuvara are în cartea sa „Thocomerius – Negru vodă” o frază în care lasă de înţeles că românii nu sunt buni de călugări şi asta încă din cele mai vechi timpuri, afirmaţie bazată pe un conflict evocat succint dintre călugării români şi cei greci, de prin 1369. Este vorba despre faptul că românii acelor vremuri nu s-ar fi împăcat cu regimul vieţii de obşte din mănăstirile de pe muntele Athos şi ar fi părăsit ruşinos sfântul munte. Pe Neagu Djuvara chestiunea îl interesează în contextul argumentului său circular „cumanii erau catolici, Basarab vodă ar fi fost cuman, dacă demonstrăm că a fost catolic atunci cu certitudine a fost cuman şi nu român”. Dar asta este o chestiune secundară acum.

Mi-a rămas în minte spusa lui Neagu Djuvara: chiar nu au fost buni de călugări românii de la 1300? Şi când am avut un răgaz am pus mâna pe volumul al IV-lea Fontes Historiae Daco-Romaniae, unde de la pagina 278 se află documentele privitoare la conflictul călugărilor români cu muntele Athos. Nu m-am mirat să găsesc un nou caz în care Neagu Djuvara răstălmăceşte documentele.

La mănăstirea Cutlumus s-au păstrat trei documente din anii 1369-1370 în care sunt reflectate negocierile egumenului Hariton cu voievodul Vladislav-Vlaicu. Primul document din septembrie 1369 este un proiect de tratat în care sunt prezentate condiţiile fiecărei părţi, apoi un testament din prima jumătate a anului 1370 în care egumenul Hariton lasă „moştenire” condiţiile negocierilor cu voievodul, în sfârşit vine un al doilea testament din noiembrie 1370. Natural, apare întrebarea: de ce vodă Vladislav-Vlaicu le-ar fi dat unor călugări din muntele Athos 1.200 de florin ungureşti (cca. 9,5 kg aur)? Poziţia de ctitor al unei mănăstiri – mai ales la muntele Athos – era una de prestigiu. În al doilea rând existau şi avantaje practice: mănăstirile erau singurele locuri furnizoare de cărturari şi grămătici, de oameni cu ştiinţă de carte.

Neînţelegerile dintre egumenul Hariton şi voievodul Vladislav-Vlaicu pot fi rezumate cam aşa: voievodul dorea ca mănăstirea Cutlumus să primească şi călugări români, grecii din mănăstire se temeau că vor fi dominaţi de monahii de la nord de Dunăre. A doua problemă aflată în dispută se referea la dorinţa călugărilor români de a duce „viaţă de sine”, iar nu „viaţă de obşte” (în care cuvântul egumenului era hotărâtor). Acesta ar fi fragmentul cheie al disputei:

[blockquote]

Când au început să meargă şi dintre ungrovlahii noştri în această mănăstire şi s-au dus mulţi, s-a întâmplat că romeii (grecii) care se osteneau şi lucrau în viile, anexele şi domeniile acestei mănăstiri s-au înspăimântat; şi cârteau împotriva preasfinţitului meu părinte şi egumenului lor spunând că „atâţia ani am ostenit amarnic cu tine şi n-am mâncat pâine bună, nici n-am băut vin bun şi nici n-am îmbrăcat o rasă cum trebuie, iar acum ai hotărât să sfârşeşti cu noi, dându-ne pe mâna ungrovlahilor, ca să ne aibă ca robi”.

[/blockquote]

Fragmentul de mai sus mi se pare o nouă dovadă că exista conştiinţă etnică în evul mediu: grecii nu voiau să le fie robi românilor (altă dispută etnică medievală între unguri şi saşi în Ardeal găsiţi aici). Voievodul Vladislav Vlaicu era gata să jure că nu va fi schimbat obiceiul mănăstirii pentru alegerea egumenului, iar românii călugăriţi la Cutlumus nu vor încerca să obţină avantaje în baza viitoarelor donaţii ale voievodului. Însă egumenul Hariton nu a vrut să accepte renunţarea la viaţa de obşte.

Din al doilea document aflăm că donaţiile voievozilor români pentru mănăstirea Cutlumus au început din vremea voievodului Nicolae Alexandru (deci înainte de 1364, Nicolae Alexandru fiind fiul lui Basarab şi tatăl lui Vladislav-Vlaicu). Tot din acest prim „testament” al egumenului Hariton din prima jumătate a anului 1370 mai aflăm că acesta a acceptat până la urmă „viaţa de sine” în mănăstirea de la Cutlumus în schimbul donaţiei voievodului cu care urma să se ridice zidul din jurul mănăstirii, zid care s-a păstrat până azi. Condiţia de mai sus a rămas:

[blockquote]

Să acorde romeilor (grecilor) de acuma şi care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor veni de aici înainte, cuvenita cinste din partea vlahilor precum şi deplina linişte la băutură, mâncare şi în toate celelalte, spre a nu fi stingheriţi de vlahi în nici un fel.

[/blockquote]

Chestiunea diferendului etnic revine şi în al treilea document:

[blockquote]

Deoarece, după fericitul apostol Pavel, în faţa lui Dumnezeu nu există iudeu şi elen, ci este bine primit tot omul care se teme de El, de orice neam, hotărăsc în privinţa întâietăţii şi conducerii fraţilor în felul acesta. Nici fraţii romei să nu aibă voie să-i urmărească şi să-i dispreţuiască pe fraţii vlahi, care aduc cele trebuitoare sau muncesc, pentru ca mănăstirea şi toate ale ei să fie ale romeilor, dar nici vlahii să nu-şi facă un drept din faptul că zidul de apărare a fost înălţat de ctitorul nostru şi să refuze de a da prinoase sau contribuţii în muncă; ci ca o singură familie, fiecare să aibă drept de întâietate şi de cinstire (…) după cum se întâmplă şi în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte în care sunt adăpostiţi fraţi de alte neamuri.

[/blockquote]

Concluzia e următoarea: în 1372 egumenul Hariton avea să ajungă mitropolitul Ţării Româneşti. Voievozii şi boierii români au continuat să facă donaţii consistente mănăstirii Cutlumus, unii dintre ei fiind pictaţi în biserica mănăstirii, iar unele astfel de portrete fiind mutilate în decursul anilor (detalii aici).

Cât de vasali au fost românii faţă de unguri?

Ar fi o prostie să spun că voievozii Ţării Româneşti nu au fost vasalii regilor Ungariei, acesta era sistemul medieval. Regii Angliei au fost vasalii regilor Franţei – dar asta nu i-a împiedicat pe vasali să-şi înfrângă suzeranii ori de câte ori au avut ocazia. Avem şi noi aceeaşi situaţie: vasalul Basarab l-a înfrânt pe suzeranul Carol Robert de Anjou în 1330, fără nici un fel de reţinere.

Sistemul feudal european şi regulile de vasalitate ale epocii ar trebui văzute precum sistemul „dreptului internaţional” de azi: există nişte reguli, dar până la urmă contează tot cine este mai puternic. În orice caz, trebuie să existe nişte reguli, măcar de faţadă.

O veche polemică

În anii ’30 ai secolului trecut, Revista de istorie română a găzduit o polemică între Gheorghe Brătianu şi Andrei Veress referitoare la originea stemei heraldice a Ţării Româneşti. Ambii istorici acceptau ideea de bază: scutul fasciat al voievozilor valahi era identic cu cel al regilor Ungariei, iar relaţia de vasalitate dovedită limpede de numeroase documente indică faptul că într-un moment pe care nu-l cunoaştem, unul din regii Ungariei i-a conferit unui voievod valah vasal dreptul de a se folosi de această stemă nobiliară.

Faptul că scutul despicat şi fasciat reprezenta stema de familie a Basarabilor este dovedit de folosirea sa separată de stema ţării, respectiv acvila cruciată (care apare singură pe sigiliile documentelor oficiale şi separat de scutul personal al voievodului pe monezi).

stema-vladislav-1

Relaţia de vasalitate dintre regii ungariei şi voievozii români a fost extrem de dificilă, voievozii sfindându-şi suveranii ori de câte ori au avut ocazia. Însă sfidarea supremă în epocă mi se pare că a fost răsturnarea stemei heraldice conferite. În vreme ce culorile din stema regelui maghiar erau argint şi roşu, nobilii din familia Basarabilor şi-au conferit un metal superior: aurul, care apare pe nasturii din mormântul de la Curtea de Argeş.

Puţină obrăznicie şi originea ideilor lui Djuvara

Polemica amintită mai sus s-a extins asupra originilor familiei Basarabilor, care – aţi mai auzit asta undeva? – ar fi fost de origine cumană. Andrei Veress îndrăznea să spună că de fapt acvila cruciată valahă ar fi fost de fapt la origine un şoim din stepele Asiei, un fel de Turul maghiar, dar mai mic.

Şi aici este momentul să-mi amintesc de lamentaţiile lui Neagu Djuvara cum că istoricii români s-au ferit să discute despre originea cumană a Basarabilor şi doar el a îndrăznit să spargă gheaţa. Polemica din Revista de istorie română din anul 1931 este doar o părticică a unei discuţii mult mai largi despre originea cumană a Basarabilor. Djuvara fie nu s-a ostenit să consulte Revista de istorie română şi toate celelalte publicaţii în care s-a purtat această discuţie, fie a preferat s-o treacă sub tăcere pentru a se scoate el drept erou al corectitudinii ştiinţifice. O mică notă: originea cumană a Basarabilor era susţinută doar de istorici maghiari, precum Fachidiot-ul Racsony sau Andrei Veress.

Şi acum să vedem ce le spunea polonezilor regele maghiar pe jumătate român Matei Corvin despre vasalitatea lui Ştefan cel Mare:

[alert style=”red”]„Iar dacă vă linguşeşte spunându-vă şi vouă aceleaşi vorbe, face după obiceiul lui, căci tot aşa se poartă cu Tătarii şi cu Turcii, pentru ca, între atâţia stăpâni, viclenia lui să rămâie mai multă vreme fără pedeapsă”[/alert]

Când cauţi un cuman şi dai peste un prinţ

A fost uitat scandalul în care Puiu Haşotti a fost vopsit în naţionalist feroce pentru că a interzis deshumarea lui Mircea cel Bătrân. Mult mai frumos este că vânătorii de cumani au plecat după ceva şi au găsit altceva. Dar să pornim de la rădăcinile scandalului.

Istoricul clujean Alexandru Simon a pornit proiectul Genesis prin care îşi propunea să afle în baza analizelor genetice care era originea etnică a voievozilor Ţării Româneşti. L-a dezgropat pe misteriosul personaj de la Curtea de Argeş, descoperit în 1920 şi identificat cu voievodul Vladislav Vlaicu. Mai vroia să meargă şi la Cozia să-l dezgroape şi pe Mircea cel Bătrân şi mai avea pe listă câteva ciolane de domnitori. A fost oprit de Puiu Haşotti.

Vlad Mixich l-a promovat pe Alexandru Simon pe Hotnews, dându-i astfel ocazia să-şi prezinte ideile: „Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziţia etnică care stătea în spatele lor”! Tremuriciul cel mare era în chestiunea cumană şi s-au găsit destui să spună că proiectul Genesis a fost oprit tocmai pentru a nu fi demonstrată şubreda teză a lui Neagu Djuvara. Alexandru Simon mai spunea în interviul pentru Hotnews că s-ar putea descoperi că voievozii valahi ar fi avut gene maghiare! Secretul lui Polichinelle, eu unul ştiu din şcoala generală că mulţi voievozi ai Ţării Româneşti au avut soţii maghiare (detalii aici). Chiar nu e nevoie de scobirea ADN-ului, ştim sigur că voievozii aveau gene ungureşti. Cât despre originea cumană, aici trebuie mai întâi identificată o gene cumană clară, care să fie comparată cu ce se găseşte prin mormintele voievodale. Aici puteţi afla că în realitate Alexandru Simon nu prea are competenţe pentru proiectul pe care îl desfăşoară, dar chestia asta este total secundară în România.

Personajul din mormântul princiar de la Curtea de Argeş, fotografiat în 1920 la momentul descoperirii sale. Sursa foto

Personajul din mormântul princiar de la Curtea de Argeş, fotografiat în 1920 la momentul descoperirii sale. Sursa foto

Trecând prin toate aceste hârtoape, ajungem la primele rezultate ale proiectului Genesis, anunţate în luna septembrie. Concluzia: mortul de la Curtea de Argeş nu este vodă Vladislav Vlaicu şi nici vodă Radu I. Osemintele prelevate au fost datate cu radiocarbon în anul 1340, plus/minus 30 de ani. Iar Vladislav Vlaicu şi Radu I au murit după 1370.

Însă datarea mormântului în anul 1340, plus/minus 30 de ani este extrem de interesantă. Să aruncăm însă mai întâi o privire asupra mormântului în cauză, care este unul special. Personajul de la Curtea de Argeş a fost înmormântat cu o cantitate impresionantă de metale preţioase: 50 de nasturi de argint aurit (cca 1,70 g fiecare), o pafta de aur de 269,38 g, patru inele de aur, dintre care două cu diamant, unul cu agată şi unul cu rubin (1, 2, 3, 4) în greutate totală de 40,18 g. Aproape jumătate de kilogram de metale preţioase, două diamante, perle, o agată, un rubin, toate puse într-un mormânt. Ideea este că individul era bogat şi familia îşi permitea să renunţe la toate aceste averi.

Dacă nu ştim numele personajului de la Curtea de Argeş ştim totuşi sigur că făcea parte din familia Basarabilor – deoarece nasturii tunicii sale purtau stema heraldică a acestei familii (scut despicat, în dreapta cu patru fascii de aur pe câmp verde, în stânga un câmp de aur). Aceeaşi stemă este prezentă pe dinarii de argint emişi de Vladislav Vlaicu în 1365. Aici mai trebuie amintită disputa cu privire la suzeranitatea regilor maghiari asupra voievozilor valahi: regii arpadieni aveau ca stemă personală un scut fasciat argint (alb) cu roşu, în vreme ce voievozii valahi aveau aur în stemă, culoare considerată superioară conform regulilor heraldice, iar aceleaşi reguli spuneau că un vasal nu putea avea în stema sa culori superioare faţă de cele din stema suzeranului.

Datarea unui membru al familiei Basarabilor (după bogăţia inventarului funerar cel puţin fiu, frate sau unchi de domnitor) în anul 1340 fixează cumva monarhia medievală valahă. Basarab Întemeietorul (presupus fiu al legendarului Negru vodă) părea cumva aerian, la începuturi, venit de departe (mai ales dacă îl acceptăm de cuman). Însă mormântul de la Curtea de Argeş îl „împământează” destul de ferm. Bogăţia inventarului funerar, prezenţa unei steme dinastice nu par să fie chestii apărute brusc, la momentul înmormântării. Avem de-a face cu o familie domnitoare bine înrădăcinată, bogată şi la curent cu ideologia cavalerească occidentală (subtilităţile heraldice), iar inscripţiile latine de pe inelele din acest mormânt atestă legături cu lumea catolică (cunoscute deja din documente, să nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că personajul era catolic doar din acest motiv, până la urmă a fost înmormântat într-o biserică ortodoxă!). Cuman? Greu de crezut, mai ales dacă îl coborâm pe personajul nostru la 1310 şi ne gândim că în 1290 regele Ungariei Ladislau Cumanul a fost asasinat pentru că se îmbrăca după felul prietenilor săi cumani.

Momentul în care Neagu Djuvara devine ridicol

După apariţia cărţii lui Matei Cazacu nu mai există nici o scuză pentru oricine ştie să citească să mai creadă în teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor. Neagu Djuvara este demascat ca un impostor oarecare şi nimic mai mult. M-am bucurat când a apărut cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”, dar după ce am citit-o am râs cu lacrimi.

Să vă explic. Raţionamentul lui Neagu Djuvara se sprijină pe câţiva piloni. Cel mai zdravăn dintre ei spune aşa: cumanii erau catolici, Basarab (ca şi taică-său – Negru vodă/ Thocomerius – şi fiu-său Nicolae Alexandru) era catolic ergo Basarab era cuman. Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan iau pe rând documentele citate de Neagu Djuvara ca argumente pentru afirmaţia „Basarab Întemeietorul era catolic” şi demonstrează că „revoluţionarul” istoriografiei române fie le citează trunchiat, fie nu le înţelege. Apoi mai sunt adăugate câteva documente (despre care Neagu Djuvara cu greu poate spune că nu le cunoştea!) care arată cât se poate de limpede că Basarab a fost ortodox. Însă lovitura finală este alta.

Neagu Djuvara a citat în sprijinul teoriei sale o serie de legende referitoare la Negru vodă. Doar că le-a citat trunchiat. În aceste legende (încă o dată, cunoscute de Neagu Djuvara şi folosite în demonstraţia sa!) se spune că Negru vodă/ Thocomerius a fost căsătorit cu doamna Marghita, catolică de felul ei. Ei, pe când Negru vodă/ Thocomerius era plecat să se lupte cu tătarii, doamna Marghita s-a apucat de construit biserici catolice. Întors din bătălie, Negru vodă/ Thocomerius a pus mâna şi a dărâmat bisericile catolice construite de nevastă-sa. Catolic?!?!

Problema este că Neagu Djuvara a ales din aceste legende (ca şi din alte surse, mai ales documentare) doar ce i-a convenit şi a lăsat deoparte fragmentele care nu se mai potriveau cu teoria sa. O găinărie şi nimic mai mult. După ce şi-a lansat cu surle şi trâmbiţe teoria cumană, Neagu Djuvara a fost mângâiat pe creştet de câţiva istorici care nu au vrut să-l facă de râs. Însă „spărgătorul de gheaţă” cum îi place să-ţi spună nu a înţeles mesajul, a insistat cu ideile sale, ba s-a şi dat jignit. Sunt curios dacă şi ce va răspunde la argumentaţia din cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” – pe care o puteţi găsi la librăria Elefant (mai ieftină online decât din librăriile clasice!).

matei-cazacu-ioan-basarab

Basarab cumanul al lui Neagu Djuvara este român. La Chişinău

Când am citit prima dată „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara am rămas cu o impresie foarte proastă. Cartea este în realitate o polemică cu un preopinent neidentificat, vândută drept o cercetare ştiinţifică revoluţionară. Presa tabloidă a titrat esenţialul: „Voievozii români au fost cumani!” şi cu asta, basta.

Neagu Djuvara a ratat (înclin să cred că voit) structura obligatorie a unei cercetări ştiinţifice care se vrea revoluţionară. Anume plictisitorul capitol introductiv, istoriografia problemei. Un cercetător cinstit rezumă rezultatele celor care au scotocit înaintea lui, arată unde crede că au greşit aceştia, prezintă noile documente identificate, reinterpretările şi raţionamentele care îi sprijină teza. La Neagu Djuvara lipsesc unele din aceste elemente, altele sunt împrăştiate abil, pe ici-pe colo. După ce am purces la verificarea împrăştiatei baze bibliografice a lui neagu Djuvara, m-am lămurit că întreaga lui carte este de fapt o polemică cu regretatul Nicolae Stoicescu.

Rămâne pe altădată să vă povestesc substratul acestei polemici, acum vreau să vă anunţ apariţia unei replici serioase şi cât se poate de bine documentate la „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara. De pe blogul lui Gheorghe Erizanu am aflat că editura Cartier de la Chişinău tocmai ce a scos de sub tipar cartea lui Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”.

Un mic detaliu: Neagu Djuvara spune că nu cunoaştem numele de botez al lui Basarab I, Matei Cazacu readuce la lumină un document sârbesc (cunoscut de ceva vreme) care ne spune clar că pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ioan (Ivanko). Când aflu cum şi de unde poate fi procurată cartea vă anunţ. Până atunci trebuie să văd cum fac eu rost de ea.

matei-cazacu-ioan-basarab

Chiar este România altfel?!?!

Cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel” nu este altceva decât o păcăleală de marketing. Nu este nici prima, nici ultima. Humanitas pare că s-a specializat în „bombe” cu iz de tabloidizare culturală. Lucian Boia a primit o replică documentată la minunea „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (detalii aici), Neagu Djuvara a primit şi el o replică la fel de documentată la „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” (detalii aici). Nici una din corecţiile aduse nu a primit mediatizarea de care s-au bucurat bombele tabloide cu pretenţii culturale iniţiate de Humanitas.

Recidiva lui Lucian Boia „De ce este România altfel” sare însă dincolo de orice limite. Conform sintezei lui Matei Udrea, Lucian Boia încearcă să argumenteze că:

  • românii sunt o rasă inferioară,
  • România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,
  • locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat

(Critica lui Matei Udrea integral pe Adevărul.ro)

De ce face Lucian Boia toate astea? Îmi vine greu să înţeleg. Dar românii chiar sunt altfel: sunt foarte toleranţi.

Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte

Neagu Djuvara practică în cartea lui exact aceleaşi artificii de care îi acuză pe restul istoricilor români: ocoleşte unele documente, pe altele le interpretează aşa cum îi convine pentru a-şi susţine teza.

Enumăr mai jos o serie de documente (citate via Matei Cazacu, în Magazin Istoric din februarie 2013):

  • 19 iunie 1330 ţarul sârb Ştefan Duşan se lăuda că a învins şapte ţari, printre care şi pe „Basaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”;
  • 26 noiembrie 1332 Carol Robert de Anjou îşi aminteşte de bătălia de la Posada aşa „am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul [ortodox], fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…”;
  • 19 mai 1335 altă amintire a lui Carol Robert de Anjou despre bătălia de la Posada : „Spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a făcut-o în Ţara Transalpină, unde atacul duşmănos pornit cu cruzime […] de către Basarab românul şi fiii lui …”;
  • 17 octombrie 1345 Papa Clement al V-lea îl informa pe regele Ungariei că „ … am luat măsuri să se îndrepte felurite scrisori către nobilii bărbaţi Alexandu al lui Basarab şi către alţi români, atât nobili, cât şi oameni de rând” pentru spijinirea a doi fraţi minoriţi;
  • 9 iulie 1347 regele Ladislau cel Mare spunea aşa „în Ţara Transalpină, în expediţia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”;
  • 1358 Cronica pictată de la Viena îl numeşte pe Basarab „schismatic perfid”;
  • 10 aprilie 1370 Papa Urban al V-lea îi scrie lui Vladislav Vlaicu (nepotul lui Basarab) şi îi reproşează că a rămas schismatic, moştenire de la „vechii săi predecesori”;

Citind cu bună credinţă toate aceste surse documentare nu poţi ajunge decât la următoarea concluzie: pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ivanco/ Ioan după botez, era creştin ortodox (schismatic) şi de etnie română (valah).

Neagu Djuvara reuşeşte performanţa să răstălmăcească toate aceste documente, pentru el nu există nici o îndoială că Basarab era cuman catolic. Thocomerius este pentru Djuvara „Toctamir” („fier călit” în limbile turcice), deci cuman. Varianta că Thocomerius din transcrierea latină ar putea fi Tihomir nu este luată în seamă. Că toate documentele ungureşti spun despre Basarab că era schismatic (ortodox) nu are aproape nici o importanţă pentru Neagu Djuvara – el spune că de fapt era vorba de calomnii din partea regelui ungar pentru a-l îndepărta pe voievod de Papă.

Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedeşte drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe călugării Papei „ca şi cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunţă trimiterea unor scrisori către români (valahi) printre care şi fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Ţara Românească este una, însă asta nu îi face neapărat catolici.

Ca şi în cazul lui Lucian Boia, editura Humanitas a pus în mişcare în sprijinul lui Neagu Djuvara un impresionant aparat de propagandă jurnalistică. Toţi cei care au ocupat secţiile de cultură de la diversele publicaţii sunt ferm convinşi că Basarab a fost cuman. Cartea lui Matei Cazacu în care sunt demontate tezele lui Neagu Djuvara „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” a trebuit să apară la Chişinău, la editura Cartier, că în Bucureşti nu a încăput. Ştiu ce îmi cumpăr data viitoare când trec Prutul.

Ce-i lipseşte lui Neagu Djuvara din Thocomerius – Negru vodă

Neagu Djuvara a făcut senzaţie publică cu volumul „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”. Doar că lipseşte ceva din această carte, ceva ce nu ar fi trebuit să lipsească: anume capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor. Istoria nu este o ştiinţă precum fizica, dar are şi ea nişte reguli, iar când vii cu pretenţia că avansezi o teorie revoluţionară, atunci capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor este cam obligatoriu (ca să nu vorbim de doza de modestie ştiinţifică). Cartea lui Neagu Djuvara despre Thocomerius – Negru vodă a devenit un nou fundament pentru teza „ce români domn’e?!? n-auzi că au fost cumani?”, ca să nu mai vorbim de isteria mediatică din jurul ei.

Într-un astfel de capitol de istoriografie şi critică a izvoarelor, orice cercetător onest face o prezentare a cercetărilor de până la el: ce a zis Cutare, ce a spus Cutărescu, ce sinteze s-au făcut asupra subiectului, ce polemici s-au purtat şi cu ce argumente. Apoi vine critica izvoarelor: ce cunoşteau înaintaşii care s-au ocupat de problemă, ce informaţii noi au apărut şi când, ce reinterpretări ale izvoarelor au ieşit la iveală. Abia apoi (dacă este în stare, cu modestie) cercetătorul spune ce păstrează şi ce aruncă din cercetările precedente şi arată care este contribuţia lui, ce aduce el nou şi cum (noi interpretări, noi izvoare etc.)

Bine, mi se va spune, dar Neagu Djuvara are toate aceste chestii în cartea lui. Da, dar le are răspândite prin toată cartea, nu sub forma unui capitol introductiv. Şi aici se vede mica şmecherie: dacă toatea acestea nu sunt adunate la un loc atunci nu se prea este clar (mai ales pentru cititorul obişnuit) care şi câtă este contribuţia proprie a lui Neagu Djuvara. Care contribuţie este destul de subţire din punct de vedere ştiinţific, în schimb aplombul şi gălăgia sunt din plin. Pe scurt: mai nimic din ceea ce spune Neagu Djuvara nu a fost deja spus mai înainte, doar că el o spune într-un mod agresiv.

Şi astfel ajungem la altă problemă: mă îndoiesc de capacităţile lui Neagu Djuvara de a aborda direct izvoare de genul diplomelor latine sau slavone de secol XIII – XIV, de relaţia lui directă cu cronicile maghiare, bulgăreşti şi bizantine. Nu cred că are calificarea necesară în paleografie şi restul ştiinţelor auxiliare ale istoriei. În domeniul acesta există dispute vechi de mai bine de un secol (de exemplu nimeni nu poate spune clar de ce intitulaţia domnitorilor începea în forma „Io, Mircea voievod …”) pe care Neagu Djuvara le tranşează ca pe nodul gordian. În chestiuni în care alţii cu mai multă experienţă păşesc cu grijă, Neagu Djuvara calcă apăsat şi cu măreţie.

Până la urmă nu este altceva decât o şmecherie de marketing: o teză şocantă pentru marele public, prezentată cu surle şi trâmbiţe – generare de profit maxim pe termen scurt.

Dispută în Magazin Istoric: de unde a apărut Basarabia?

Tocmai ce a ieşit din tipar numărul pe luna ianuarie al revistei Magazin Istoric, în curând şi la chioşcuri. Două articole mi-au atras atenţia: primul este o polemică între Ion Ţurcanu şi Neagu Djuvara, al doilea este povestea banditului Kotovski, care a devenit tovarăşul Kotovski.

Pe scurt: Ion Ţurcanu a publicat o carte „În căutarea originii numelui Basarabia”, volum lăudat de fostul istoric Florin Constantiniu la sfârşitul anului 2011. Laudele lui Florin Constantiniu i-au atras atenţia lui Neagu Djuvara care a sărit să desfiinţeze volumul lui Ion Ţurcanu în articolul „O ciudată teorie despre numele Basarabiei”. Răspunsul autorului criticat îl puteţi citi în Magazin Istoric din luna ianuarie.

Dezbaterea este destul de specializată şi intră în detalii, dar voi încerca să o rezum: până acum majoritatea istoricilor spuneau că numele de Basarabia vine de la dinastia Basarabilor care ar fi stăpânit „părţile tătăreşti”, respectiv Bugeacul. Fiind vorba de epoca lui Mircea cel Bătrân, documentele sunt puţine şi confuze. Ion Ţurcanu a aruncat în discuţie câteva cronici poloneze contemporane care identifică în regiunea dintre Prut şi Nistru o populaţie numită bersabeis/ bersabenis/ bessarebenis. Această populaţie este denumită cumani în alte izvoare – de aici concluzia că Basarabia şi basarabenii ar fi de fapt cumani. Principalul reproş faţă de Neagu Djuvara este că venerabilul nu s-a ostenit să citească volumul pe care s-a repezit să îl hăcuiască, rezumându-se la a-l critica pe Florin Constantiniu pentru recenzia favorabilă.

În sfârşit, numărul actual al Magazin Istoric mai cuprinde două materiale despre istoria Basarabiei, o reţetă de bitter suedez din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi altele, pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Cum face Neagu Djuvara demitizarea istoriei românilor. Lăudând ungurii

Poate aţi auzit de volumul lui Neagu Djuvara O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, apărută în 1999 la Humanitas. Ei bine, se găseşte încă la vânzare prin librării. Destul de vitală această carte dacă a rezistat în librării 12 ani. Sau o împinge cineva de la spate, nu îmi e clar.

N-am apucat să o citesc cap-coadă, doar am răsfoit-o acum câteva zile. Hârtie de calitate, imagini la fel. Eu am crescut cu volumele de Povestiri istorice ale lui Dumitru Almaş, ilustrate spectaculos de Valentin Tănase (cine şi le mai aminteşte?). Acum nu mai sunt la modă, nu se mai găsesc pe nicăieri, profesorii de la univeristate le înjură copios. În locul lor avem istoria demitizată a lui Neagu Djuvara. Încă o dată, n-am citit rând cu rând să văd ce propune Neagu Djuvara în locul lui Dumitru Almaş. Aşa, la o primă frunzărire schimbările nu sunt majore: dacii, romanii, etnogeneza, accent mai mare pe invaziile barbare, slavi şi invazia tătară.

Doar că mi-a sărit în ochi un paragraf: scrie Neagu Djuvara că regele Ştefan al Ungariei a primit Sfânta Coroană maghiară de la papă în momentul creştinării maghiarilor. Se face şi o descriere a coroanei maghiare, compusă din două părţi etc. Deci Neagu Djuvara demistifică istoria românilor, dar propagă în continuare mitul Sfintei Coroane maghiare. Am pus aici un articol care dezvăluie adevărul despre această coroană: nu este nici sfântă, nu este nici catolică şi nu a primit-o regele Ştefan. Coroana maghiară este bizantină şi ortodoxă, nu a venit de la Roma, ci de la Constantinopol. Se pare că de fapt maghiarii ar fi fost creştinaţi de la Constantinopol în primă fază.

Ce mă frapează: istoricii unguri se ocupă foarte mult de demitizarea istoriei românilor, au ei grijă de noi. Istoricii noştri se înghesuie să preia tezele maghiare. Nimeni nu se ocupă de demitizarea istoriei maghiarilor. Nu, noi înghiţim pe nemestecate tot ce ni se serveşte şi mai şi vârâm în capetele copiilor tot ce ni se livrează. Ce poate înţelege despre propria istorie un copil care află din cartea lui Neagu Djuvara că strămoşii lui erau nişte sărăntoci ortodocşi în vreme ce ungurii primeau din mâinile Papei de la Roma o coroană sfântă?

Demitizăm la noi, dar hai să demitizăm şi pe la alţii.