Arhiva etichetelor: Nicolae Malaxa

Un mic secret: presa nu are nici o importanţă!

ziar

Cel puţin din punctul de vedere al istoriei, ştirile de prin ziare nu au decât cel mult o importanţă marginală. Pentru evenimentele din trecut, articolele de presă pot servi cel mult la refacerea atmosferei, la înţelegerea modului în care se încerca manevrarea populaţiei, aşteptările şi influenţele din diverse zone de putere. Însă aproape nici un articol de ziar din trecut nu serveşte la „restabilirea adevărului istoric”.

Să vă dau un exemplu. Prin anii ’30 armata română avea nevoie de măşti de gaze; Nicolae Malaxa a intrat în negocieri cu o firmă germană: vroia să obţină licenţa de fabricare plus utilajele necesare, el punând la dispoziţie terenul pentru noua fabrică şi garanta existenţa contractelor cu statul. Nemţii au zis pas, mai avuseseră experienţe negative cu Malaxa – care însă nu s-a lăsat şi s-a dat deoparte, în locul lui negociind cu firma germană chipurile un alt afacerist din România, Emil Ochs (în spatele căruia se găsea tot Malaxa). După ce Emil Ochs a semnat cu nemţii a avut o revelaţie, anume că nu are nevoie de Malaxa, aşa că l-a scos din combinaţie. Brusc, în presa de la Bcureşti au bubuit articole de investigaţie: Ochs jidanul care fură statul, păcăleşte armata cu măşti de gaze proaste etc. Şi uite-aşa contractul cu nemţii a picat şi contractul pentru măştile de gaze s-a făcut cu polonezii. Dacă ar fi să ne luăm doar după ce scria presa despre această afacere am rămâne cu impresia că ministrul de Război Paul Anghelescu a fost campionul anti-corupţiei – în realitate el era unul din slugoii Elenei Lupescu şi credincios intereselor de afaceri ale lui Malaxa.

Pentru „stabilirea adevărului istoric” presa nu este bună de nimic; documentele create de instituţiile de stat sau private, ale serviciilor de informaţii şi mai ales memoriile şi corespondenţa participanţilor direcţi la evenimente – toate acestea trebuie puse laolaltă şi analizate, păstrând în minte întrebarea „ce interese avea cel care a scris acest document?”. „Adevărul istoric” este o reconstrucţie cu multe imprecizii, iar presa este pe ultimul loc ca valoare informativă printre sursele istorice.

De multe ori mă întreb cum ar putea fi scrisă istoria din 1989 încoace. Ce arhive ale partidelor politice există, câţi dintre oamenii politici şi-au scris memoriile cu cinismul lui Constantin Argetoianu, câtă corespondenţă mai poate fi recuperată pentru istoricii viitorului din această epocă a e-mailurilor? Uneori am impresia că intrăm într-un nou secol de „linişte istorică” a românilor, cum au fost veacurile dinaintea secolului al XIV-lea, când începe istoria noastră scrisă.

Revenind la presa de azi şi valoarea ei de sursă pentru istoricii viitorului: ca să vă lămuriţi nu trebuie decât să aruncaţi o privire asupra „afacerii Times New Roman, regele ţiganilor şi Patriarhul”, cu detalii la Eftimie şi la Vasile.

De când se ascultă telefoanele în România? Dintotdeauna!

De fapt, telefoanele sunt ascultate în România de când au fost instalate. Iar ascultarea se făcea direct în centrală, la cască, se stenografia discuţia şi apoi era bătută la maşină pentru cititorii de rang înalt. Pentru cazuri speciale existau şi dispozitive de înregistrare. Directorul Serviciului Secret de Informaţii Mihail Moruzov avea microfoane ascunse în birou şi un dispozitiv de înregistrat pe plăci, plus o instalaţie identică în Mercedesul de serviciu. Şeful serviciului tehnic al SSI Gheorghe Cristescu inventase un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor pe sârmă acoperită cu un strat magnetic (un precursor de magnetofon). Există informaţii că discuţia dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din după-masa zilei de 23 august 1944 a fost înregistrată.

Oamenii informaţi ştiau foarte bine că telefoanele erau ascultate. În martie 1939, după ce Germania a invadat Cehoslovacia, industriaşul Nicolae Malaxa l-a trimis pe directorul său executiv Adrian Dumitrescu la Paris ca să vorbească de la un telefon public cu ambasadorul român la Londra Viorel Tilea. Aşa a primit acesta instrucţiunile în baza cărora a declanşat un tămbălău diplomatic european spunând că Hitler vrea să invadeze România. Malaxa ştia foarte bine că telefoanele din România erau ascultate.

Vă propun spre lectură stenogramele unor convorbiri telefonice ale lui Nicolae Titulescu din anul 1936 pe care le-am găsit în dosarele regelui Carol al II-lea. În acea vreme Titulescu tocmai ce fusese mătrăşit din funcţia de ministru de Externe şi încerca să îşi păstreze imaginea curată. În seara zilei de 1 iulie 1936 Titulescu vorbeşte cu directorul ziarului Universul Stelian Popescu şi cu ministrul de Externe Savel Rădulescu. A doua zi Titulescu vorbeşte iar cu Stelian Popescu căruia îi spune că probabil ministrul de Interne Ion Inculeţ „a citit fişele noastre telefonice de azi dimineaţă” (pagina 7 din imaginile de mai jos). Am găsit rătăcite multe astfel de stenograme: erau ascultate şi telefoanele din cârciumi, hoteluri, instituţii publice – fără milă şi fără îndurare.

Trista istorie a industriei româneşti

Ştirea că ruşii de la Mechel vând combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi. Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.

De unde am pornit

Vreme de 500 de ani statele româneşti au fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.

Saltul interbelic

Românii şi-au adoptat primele legi referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost cările ferate şi exploatările petroliere.

După crearea României Mari s-au purtat dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie, plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine” (subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau „cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru iniţiativele străine).

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

Indiferent de guverne, industria românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti: hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră, electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Comuniştii

În mare, regimul comunist din România a continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău. Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu industrial care îi putea acoperi nevoile interne.

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

După 1989 au fost promovate în spaţiul public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea producţiei, nu închiderea fabricilor.

Dezastrul

Una din primele măsuri ale lui Ion Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea anvergură.

A rămas problema surplusului de populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Cum potoleşti un ziarist german la Bucureşti

Mai avem încă de învăţat de la giganţii interbelici. Pe 5 martie 1939 Constantin Argetoianu îşi nota în însemnările sale zilnice următorul episod:

„Frau von Kohler – sau Colier? e o fetiţă răscoaptă, dar foarte deşteaptă care ne cinsteşte de câteva luni cu prezenţa sa. Gazetărească numai? Spioană? Nu se ştie ce e, nici de cine a fost trimisă aci. De Fuhrer? De „Gestapo”? De Goring? Mister.

Prima ei misiune la noi a fost pare-se să împace diferitele grupări săseşti care se certau. Cum a reuşit de minune în această însărcinare a fost menţinută mai departe în România. Pe la sfârşitul anului trecut, şi încă în ianuarie, nu ne iubea deloc şi scria în gazetele din Germania articole înţepate despre noi şi despre ţara noastră. Deodată lucrurile s-au schimbat: Frau von Kohler a devenit cea mai bună prietenă a noastră. Articole excelente în Germania, altul aproape ditirambic asupra Regelui în Curentul, şi aşa mai departe. Ce s-a întâmplat? Instrucţii noi de la Berlin?

Se poate să fie şi aceasta, dar e mai ales altceva: Malaxa a angajat-o cu 80.000 lei pe lună şi l milion lei bani gheaţă, ca peşcheş – şi lupoaica s-a făcut oiţă! Acum, a angajat-o Malaxa personal, sau e Malaxa numai un „piete-nom” prin care trec banii fondurilor secrete – asta nu o ştiu. Ce ştiu, e că a primit pe februarie sumele sus-arătate…”

Informaţiile la care avea acces Argetoianu sunt de o precizie maximă. Edit von Coler a ajuns în Bucureşti la vârsta de 44 de ani după o carieră mondenă la Berlin şi o aprigă propagandă pro-nazistă în saloanele aristocraţiei germane. Frumoasă şi inteligentă , Edit von Coler era verişoara nevestei unuia dintre cei mai temuţi oameni din Reich: Heinrich Himmler. Întâmplarea a făcut ca vârful carierei lui Edit von Coler să se desfăşoare la Bucureşti în anul 1939.

Istoricul francez Jacques Picard a scris o biografie a acestei femei fatale în care scoate la lumină o serie de documente puţin cunoscute. Într-adevăr, Edit von Coler a fost angajată de industriaşul Nicolae Malaxa cu un salariu de 80.000 de lei pe lună plătibili în România, plus 500 de Reichs Mark plătiţi într-o bancă din Germania (Argetoianu nu ştia nimic de mărcile germane). Pentru banii aceştia Edit von Coler trebuia să fie un fel de consilier secret care să se ocupe de direcţia editorială a ziarului Curentul (deţinut de Pamfil Şeicaru, fondatorul tradiţiei jurnalistice româneşti „şantajul şi etajul”). În documentele cercetate de istoricul francez nu apare milionul peşcheş, însă sunt amintite strădaniile lui Edit von Coler de a transfera fără taxe în Germania suma de 40.000 de mărci germane (echivalentul milionului). Încă o dată: Argetoianu dispunea de informaţii extrem de precise asupra a tot ce mişca în România. O mică precizare: în 1939 un jurnalist câştiga în jur de 3000 de lei pe lună, iar un muncitor german în jur de 250 de mărci.

Pentru cine lucra Edit von Coler? Misterul rămâne. Avea pe urmele sale spioni români, francezi şi britanici care îi urmăreau toate întâlnirile din Bucureşti. Spionii francezii erau convinşi că este agentă Gestapo, britanicii o considerau mai degrabă un fel de propagandistă. Probabil spionii români, francezi şi englezi ar fi fost şocaţi să citească rapoartele Gestapo care o bănuia că este agent dublu. Jacques Picard spune pe larg povestea fascinantă a măririi şi decăderii lui Edit von Coler în cartea „Edit von Coler, agentă nazistă la Bucureşti” pe care o puteţi găsi aici.

Edit von Coler

Scrisul de mână al lui Ion Antonescu. Mareşalul pornit împotriva corupţiei

Mareşalul Ion Antonescu era hotărât să demoleze sistemul corupţiei stabilit de regele Carol al II lea şi Nicolae Malaxa. De aici au rezultat o mulţime de rapoarte ale anchetelor ordonate de mareşalul Ion Antonescu care încerca să priceapă chiar în timp de se defăşura cel de-al Doilea Război Mondial cum de s-au cheltuit miliarde de lei pentru înarmare şi totuşi armata română era lipsită de echipamente. Am scris aici despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Nicolae Malaxa.

În imaginile de mai jos puteţi citi un raport alcătuit de generalul Zwiedenek pentru mareşalul Antonescu la 25 octombrie 1941 cu recomandări pentru rezolvarea chestiunii Malaxa (respectiv naţionalizarea intreprinderilor construite de acesta cu banii statului). Prima pagină a raportului poartă o rezoluţie scrisă de mână de mareşalul Ion Antonescu la 30 octombrie 1941 care indică furia acestuia faţă de imposibilitatea recuperării pagubelor produse de Nicolae Malaxa.

„Este [ilizibil] că tâlharii sunt mai tari decât dorinţa şi voinţa unei ţări întregi. Totuşi o soluţie va fi găsită şi o voi găsi. Statul trebuie să reintre în patrimoniul care i-a fost sustras cu atâta diabolică abilitate şi va intra. M-şal Antonescu”  

Din păcate mareşalul Ion Antonescu a eşuat în încercarea lui de a pune capăt corupţiei din România. Nici în anul 1944 nu reuşise să naţionalizeze intreprinderile lui Nicolae Malaxa, chiar dacă se spune că regimul lui Ion Antonescu a fost unul dictatorial. Abia comuniştii au pus mâna pe intreprinderile lui Malaxa, însă urmaşii lui şi-au recuperat averile după 1989. N-a mai ţinut nimeni seama de cum au fost făcute aceste averi.

Veşnicul mecanism al corupţiei din România. Băieţii deştepţi dintotdeauna

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1941 pe biroul generalului Ion Antonescu se găsea sinteza unei cercetări efectuate de Banca Naţională a României la firmele lui Nicolae Malaxa. Cele şase file cu menţiunea „Strict confidenţial” deasupra titlului „Situaţiunea firmei N. MALAXA S.A.R.” poartă semnătura avocatului Alexandru Ottulescu (guvernatorul B.N.R. de pe-atunci) şi dezvăluie cu o precizie chirurgicală mecanismele corupţiei din perioada interbelică. Câţiva experţi contabili au stabilit în câteva file diagnosticul prăbuşirii României, iar ceea ce mi se pare cu adevărat şocant este că riscăm să ne repetăm greşelile istorice: esenţa acestui raport, cu modificări minore, poate constitui expertiza contabilă a multor „mari firme” din ziua de azi. (Puteţi citi mai jos o copie fotografică a acestui raport)

Profit gigantic, credite preferenţiale

Aproape fiecare cuvânt din raportul B.N.R. constituie o lovitură devastatoare. Din primele rânduri aflăm că firma lui Nicolae Malaxa funcţiona în baza unor credite care reprezentau 236,6% din mijloacele proprii – firmă pe datorie.

Cel mai mare creditor al lui Malaxa era B.N.R. cu 83,7% din întreaga finanţare a firmei. Mai mult decât atât, Malaxa beneficia de o relaţie specială cu B.N.R.: contractele sale de împrumut prevedeau că dacă Malaxa nu îşi încasa banii pe comenzile de stat urma ca perioada de creditare să îi fie prelungite. Un creditor cu adevărat special: dacă nu avea bani, era în mod automat amânat.

Acelaşi raport constata că deja nu mai era clar dacă statul era clientul întreprinderilor lui Malaxa sau Malaxa era clientul statului: 98% din comenzile fabricilor Malaxa erau comenzi de stat (66% comenzi de armament, 32% comenzi de material rulant pentru CFR).

Surpriza experţilor B.N.R. a fost enormă atunci când au calculat ratele de profit ale lui Malaxa în cadrul contractelor lui cu statul: acestea se situau între 236% şi 1.140%. De exemplu fabricarea de armament l-a costat pe Malaxa 182 milioane lei, iar acest armament a fost vândut armatei române cu 1,65 miliarde lei – rată de profit de 910%. Experţii contabili constatau sec: „firma N. Malaxa beneficiază de o rentabilitate excepţională”.

Nicolae Malaxa a avut grijă să pună deoparte aproape o treime din profiturile contractelor cu Armata: 390 de milioane de lei (adică 1,4 milioane dolari) într-un cont la Chase National Bank din New York. Chiar dacă făcea afaceri cu naziştii şi se întâlnea cu Hermann Goring, Nicolae Malaxa îşi punea banii în America.

Experţii B.N.R. au mai constatat că Malaxa practica dubla contabilitate şi multe din operaţiunile sale financiare erau mascate şi greu de identificat. Sistemul industrial-financiar al lui Malaxa făcea imposibilă blocarea finanţării de stat – deoarece fără sprijin guvernamental fabricile lui Malaxa ar fi fost închise, ceea ce pe lângă problemele sociale create ar fi dus la o problemă mult mai mare: oprirea producţiei de armament în ajunul intrării României în război.

Mecanismul corupţiei

Mecanismul lui Malaxa era unul simplu: mituia funcţionari de stat şi chiar pe regele Carol al II lea (vezi aici ce zice istoricul Ioan Scurtu despre cum îl mituiau Malaxa şi Auschnitt pe rege) şi astfel obţinea contracte de stat, desfăşurate în baza unor credite preferenţiale de stat cu marje de profit gigantice. Aceste profituri constituiau fondul de rulment pentru următoarele mituiri ale funcţionarilor de stat – şi cam o treime din bani mergeau în conturile din America. Chiar şi fabricile lui Malaxa erau construite cu bani de la stat după care beneficiau de comenzi de stat – astfel că funcţionarii B.N.R. se întrebau cine era de fapt adevăratul proprietar al acestor fabrici. Sunt sigur că recunoaşteţi în acest mecanism destule exemple contemporane. Mai jos puteţi citi raportul care în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1941 s-a găsit pe biroul generalului Ion Antonescu.

Un articol despre războiul mogulilor. Bonus: serviciul de informaţii al lui Nicolae Malaxa

De azi puteţi citi pe internet studiul meu despre bătălia mogulilor interbelici ai României, Nicolae Malax şi Max Auschnitt. A apărut în ediţia print a revistei Historia din luna ianuarie, de azi este şi online aici.

Şi încă un anunţ: în revista Magazin Istoric pe luna februarie (se găseşte la chioşcuri) mi-a apărut un articol despre serviciul de informaţii al lui Nicolae Malaxa. Era frumos în perioada interbelică, pe lângă serviciile de informaţii oficiale (SSI şi Poliţia de Siguranţă) mai toată lumea avea un serviciu propriu de informaţii: Legiunea Arhanghelului Mihail, Partidul Naţional Ţărănesc, regele Carol al II lea avea informatori proprii, iar amanta sa Elena Lupescu avea şi ea un serviciu de informaţii. Mă întreb câte servicii de informaţii există în România actuală. Deci: dacă vreţi să aflaţi mai multe despre serviciul de informaţii privat al lui Nicolae Malaxa mergeţi şi cumpăraţi de la chioşcuri Magazin Istoric.

Ca să vă încurajez să citiţi articolul meu din revista Historia (aici) vă mai spun că de soarta lui Max Auschnitt se interesa Adolf Eichmann.

 

 

Nicolae Malaxa şi gena fanariotă a românilor

Tocmai ce am încheiat un studiu despre modelul de afaceri al lui Nicolae Malaxa. Am consultat câteva sute de dosare de arhivă, am citit memoriile unor contemporani şi ceva lucrări de istorici (am cam evitat volumele redactate în perioada comunistă, când Malaxa era condamnat cu mânie proletară). Şi am ajuns la o concluzie tristă: industria românească interbelică funcţiona pe modelul fanariot.

Economia fanariotă

Schema economică din perioada fanariotă era simplă: funcţiile din stat se împărţeau contra cost – solicitantul plătea pentru a fi numit într-o funcţie, apoi storcea cât putea din domeniul încredinţat pentru a-şi plăti datoriile contractate pentru achiziţionarea postului şi a rămâne cu un ce profit. Sistemul pornea de la domnitor care îşi cumpăra funcţia de la sultan şi se oprea la cel mai mic slujbaş. Rezultatul a fost unul devastator: banii se scurgeau din ţară, nimeni nu construia nimic, toată lumea era preocupată să acumuleze bogăţii pe care să şi le pună la adăpost. Principala producţie era cea agricolă, animalele şi grânele mergeau în majoritate către Istanbul şi mai puţin către Imperiul Habsburgic. Secolul fanariot a lăsat urme profunde în societatea românească şi s-a perpetuat într-un mod inexplicabil peste timp. Nu am altă explicaţie la îndemână decât că într-un fel sau altul fanariotismul s-a înscris în gena românească.

Nicolae Malaxa şi industria fanariotă

Nicolae Malaxa este lăudat ca un mare industriaş şi modernizator al României interbelice. Însă modelul său economic este identic cu cel fanariot – singura deosebire este că se aplică în domeniul industrial şi nu în cel agricol. În perioada interbelică România Mare era înconjurată de vecini care aveau revendicări teritoriale: Bulgaria, Ungaria, URSS. Au existat două căi pentru contracararea acestor ameninţări: calea diplomatică, a Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU şi calea războiului. Însă pentru a face faţă unui atac venit din trei direcţii România avea nevoie de o armată zdravănă – şi de aceea problema înarmării a reprezentat o chestiune aflată pe agenda tuturor guvernelor interbelice. Însă marile contracte de înarmare au fost toate înconjurate de scandaluri de corupţie, începând cu misteriosul scandal Skoda (rămas nelămurit până în ziua de azi).

Uzinele lui Nicolae Malaxa aveau două genuri de contracte: fabricare de material rulant pentru CFR şi fabricare de armament şi muniţie. Ambele genuri de contracte erau încheiate cu statul, producţia lui Malaxa la libera concurenţă era zero. Iar Malaxa obţinea aceste contracte mituindu-l pe Carol al II lea şi plasându-şi oamenii de încredere în structurile de decizie ale statului. Contractele erau mult supraevaluate: o parte din bani se duceau în construirea fabricilor (Malaxa se angaja să fabrice chestii pentru care nu avea capacitate de producţie!), altă parte mergea în şpăgile necesare obţinerii contractelor şi abia ultima treime era destinată producţiei. Ca în vremurile fanariote, Nicolae Malaxa „arenda” o bucată din producţia industrială folosindu-se de corupţie, profiturile întorcându-se către cel care făcea arendarea, respectiv regele Carol al II lea.

O ploaie de aur inutilă

Veniturile României interbelice proveneau din exporturile agricole şi exporturile de petrol. Aceşti bani se scurgeau în marea lor majoritate într-o administraţie coruptă şi ineficientă (bugetari!) şi în producţia de armament şi material rulant. Materialul rulant era destinat serviciilor – respectiv transporturilor. Iar armamentul şi muniţia reprezentau mijloace fixe cu o singură destinaţie: distrugerea. Pentru că un obuz după explozie nu mai avea mare valoare. Putem spune că România şi-a dat foc la banii câştigaţi din exporturile agricole şi de petrol (banii rămaşi după achitarea şpăgilor). Nu a existat o reinvestire pentru dezvoltare durabilă a profiturilor din producţie agricolă şi din petrolul dat de Dumnezeu. Averea hidrocarburilor pentru România a fost ca ploaia de aur căzută asupra Spaniei în secolul XVI – alţii au profitat…

Lecţia istoriei? Inexistentă

Românii n-au învăţat nimic din experienţa interbelică. Modelul fanariot s-a reactivat în forţă după căderea comunismului (deşi am bănuiala că a funcţionat cu surdină şi în perioada comunistă). În România de azi nu există intreprinderi private cu producţie proprie. Există doar neo-fanarioţi care arendează de la stat diverse domenii în baza influenţei politice sau a şpăgii.

Problema cea mai mare este reprezentată de faptul că nu mai există capacităţi de producţie proprii care să finanţeze acest neo-fanariotism. Petrolul românesc nu mai prea există (iar ce există a fost demult arendat), iar producţia agricolă a dispărut, mâncăm roşii din Turcia. Suprastructura neo-fanariotă nu mai prea are o bază de finanţare.

 

Cât de periculoase sunt Monica Columbeanu şi Oana Zăvoranu

Sunt extrem de periculoase. Mai ales în conjuncţie cu redactorii şefi. Astăzi la Realitatea TV se discuta o chestiune serioasă: preţul benzinei. Emisiunea a fost brusc întreruptă pentru un breaking news cu Monica Columbeanu. Nu mă interesează soarta unei boarfe, mă intersează ce se întâmplă cu preţul benzinei! Nu vreau s-o văd pe Monica Columbeanu atârnată de gardul unui pitic ajuns milionar prin contracte dubioase cu statul! Vreau să ştiu ce face Consiliul Concurenţei cu preţul benzinei!

În România se întâmplă chestii grave. Una este cu preţul benzinei (vezi aici o analiză serioasă) alta este cu piaţa energetică (altă analiză serioasă aici). Uniunea Europeană NE OBLIGĂ să liberalizăm piaţa energetică. Deşi logica oricărei economii de piaţă ar însemna o scădere a preţurilor la energie, în România acest lucru va însemna creştere. Nu vreau să ştiu de iubitul onanist al Oanei Zăvoranu – vreau să ştiu ce fac politicienii români pentru a mă proteja de alte creşteri ale preţului. Vreau să ştiu dacă România mai este stat suveran, dacă preţul curentului electric este stabilit în România. Liberalizarea preţului la energie electrică şi combustibili va însemna scumpiri la TOT. Până şi roşiile din Turcia se vor scumpi din cauza creşterii preţului la gazele naturale!

Cu politicieni ca Adrian Severin (care vinde amendamentul la Parlamentul European cu 12.000 de euro) nu avem foarte mulţi apărători la Bruxelles. Marile companii ştiu că politicienii români sunt corupţi sau proşti – şi fac din noi ce vor. O privire pe termen lung scoate la iveală o perspectivă îngrijorătoare. Proiectul unei hidrocentrale la Porţile de Fier datează din perioada interbelică, fiind o chestiune studiată de Nicolae Malaxa. Germania nazistă a făcut planuri gigantice în timpul războiului cu privire la dezvoltările ulterioare ale Europei de est – iar printre aceste planuri s-a numărat şi hidrocentrala de la Porţile de Fier. Până la urmă a fost realizată în perioada comunistă. Acum, Uniunea Europeană OBLIGĂ România să vândă pachete minoritare de acţiuni la Hidroelectrica (perla coroanei aici fiind hidrocentrala de la Porţile de Fier). Ce au făcut politicienii români de la Bruxelles? Cine ne reprezintă? Nu de alta, dar să ştim şi noi pe cine votăm, dacă mai votăm sau emigrăm.

Între timp, orice discuţie de genul acesta din mass-media este spartă brusc: BREAKING NEWS! MONICA COLUMBEANU E ATÂRNATĂ DE GARDUL LUI IRINEL! BREAKING NEWS! TUDY SE MASTURBEAZĂ PENTRU OANA ZĂVORANU!

Uzinele Malaxa într-o reclamă din perioada interbelică

Galerie foto: Uzinele Malaxa în imagini în 1940

Uzinele Malaxa într-o reclamă din perioada interbelică

Uzinele Malaxa într-o reclamă din perioada interbelică

Nicolae Malaxa a fost unul dintre cei mai mari industriaşi din România, creatorul industriei grele româneşti. În dosarele Societăţii Anonime Române Malaxa păstrate de Arhivele Naţionale se regăsesc proiecte majore pentru România (unele dintre ele realizate de Nicolae Malaxa, altele de comunişti, altele rămase încă în suspensie): industria de armament proprie, canalul Dunăre-Marea Neagră, un combinat siderurgic la Brăila sau Galaţi pentru a beneficia de transportul pe Dunăre, modernizarea căilor ferate, aprovizionarea cu gaze naturale pentru uz casnic a marilor oraşe, electrificarea oraşelor, centralele hidro-electrice de la Bicaz şi Porţile de Fier, clădirea unei industrii de automobile româneşti, realizarea unei reţele de autostrăzi etc. Am fost uimit să văd amploarea proiectelor lui Nicolae Malaxa. Continuarea

panait istrati

Panait Istrati, de la kominternist la Cruciada Românismului

panait istratiDespre Panait Istrati nu se ştiu foarte multe, nu am auzit să existe o biografie a sa cât de cât completă. Anii trecuţi Stelian Tănase ne promitea că va publica integral dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, însă evenimentul editorial nu a mai avut loc (mă îndoiesc că ar fi adus cine ştie ce dezvăluiri, dacă este să mă iau după volumele de documente ale Siguranţei despre avantgardişti şi Cristian Rakovski, publicate tot de Stelian Tănase). Fără îndoială, Panait Istrati a avut un dosar voluminos la Siguranţă dată fiind calitatea lui de susţinător al comunismului în România interbelică. Pe lângă romanele lui cu tentă socială (conform comandamentelor Kominternului) Panait Istrati se mai ocupa şi cu înjurarea permanentă a României prin presa franceză. Nimic nou, vedem fenomene de acest gen şi în prezent. Continuarea

max auschnitt

Scrisul de mână al lui Max Auschnitt. Şi puţină istorie economică a României

max auschnitt

Max Auschnitt în 1946

Aproape nimeni nu mai ştie cine a fost Max Auschnitt în România. Am scris pentru Ziua Veche un articol anul trecut în care prezentam războiul dintre Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa din anul 1939, un război al mogulilor extrem de asemănător cu ce vedem în ziua de azi, doar că ceva mai discret. Între timp am mai făcut ceva cercetări prin arhive şi am aflat detalii suplimentare. Printre care şi o scrisoare olografă semnată de Max Auschnitt în închisoarea Văcăreşti în iunie 1940 prin care îi ceda lui Nicolae Malaxa toate acţiunile deţinute la Uzinele Domeniilor Reşiţa.

În realitate cedarea nu era total în favoarea lui Nicolae Malaxa, ci a regelui Carol al II lea. Preşedintele Consiliului de Administraţie de la U.D.R. era Ernest Urdăreanu, mareşalul Palatului şi omul cu care Carol al II lea juca table, poreclit de bucureşteni „Murdăreanu”. Aruncarea în închisoare a lui Auschnitt a fost pusă la cale de Malaxa şi Urdăreanu – greu de crezut că fără ştirea arghirofilului rege Carol al II lea. În vara anului 1938 Max Auschnitt se plimba alături de Carol al II lea pe yachtul regal Luceafărul, serile pierdea la poker în favoarea regelui. În vara anului 1939 Max Auschnitt s-a transformat brusc în „jidan puchinos” pentru Ernest Urdăreanu, iar în toamna aceluiaşi an a fost aruncat în închisoare. Evenimentul a stârnit ceva emoţie în societatea românească – iar la nivel de bârfă se ştia că a fost vorba de o afacere murdară (povestea apare în cel puţin două romane care tratează perioada interbelică, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu şi Marea Şansă a Oliviei Manning).

Dincolo de descrierile literare, este cert că Max Auschnitt a fost aruncat în închisoare de unde a semnat o hârtie prin care ceda acţiunile sale în favoarea lui Nicolae Malaxa, favoritul regelui. M-a uimit la acest document siguranţa scrisului – Max Auschnitt îşi ceda resursa puterii şi nu îi tremura mâna (sigur, fratele lui Edgar se afla în siguranţă la Paris, cu destui bani puşi deoparte). Revista LIFE îl trata pe Max Auschnitt de „steel tycoon” – ori prin această scrisoare el îşi pierdea tocmai această poziţie. Conform zvonurilor din epocă, această scrisoare de cedare trebuia să îi asigure eliberarea lui Max Auschnitt şi un paşaport către Franţa. Însă cei care l-au strâns cu uşa nu s-au ţinut de cuvânt: Auschnitt a rămas în închisoare şi după ce şi-a cedat acţiunile. Băgat după gratii de filosemitul Carol al II lea, Max Auschnitt avea să fie eliberat de anti-semitul Ion Antonescu.

scrisul de mana al lui max auschnitt 1

Scrisoarea din penitenciarul Văcăreşti prin care Max Auschnitt îşi ceda acţiunile în favoarea lui Nicolae Malaxa. Click pentru imagine mărită.

scrisul de mana al lui max auschnitt

Pagina 2 a scrisorii prin care Max Auschnitt îşi ceda acţiunile în favoarea lui Nicolae Malaxa. Click pentru imagine mărită.