Arhiva etichetelor: Nicolae Manolescu

Scriitorii români, slugile tuturor dictaturilor

Lumea literară foşgăie: Uniunea Scriitorilor şi-a pierdut sediul central din Bucureşti. Veşnicul tartore al lumii literare Nicolae Manolescu pare pe de-o parte împăcat cu ideea (via Mediafax) pe de alta deplânge situaţia breslei lumii scriitorilor (via Adevărul). Doar că Uniunea Scriitorilor, aşa cum a fost ea concepută nu este altceva decât o reminiscenţă totalitară.

Scriitorii români din secolul al XIX lea scriau pentru o minimă populaţie alfabetizată. Publicul lor nu era de masă, în această perioadă cultura română intra în modernitate în ritm alert şi trebuiau inventate şi puse în mişcare toate mecanismele pentru recuperarea secolului anterior, pierdut pentru români din punctul de vedere al civilizaţiei occidentale.

Vârsta de aur interbelică

Societatea Scriitorilor Români a fost înfiinţată în 1909 (primul preşedinte Mihail Sadoveanu) şi a funcţionat în toată perioada interbelică ca un fel de sindicat. Principiul era simplu: fiecare scriitor vărsa la casa comună o parte din câştigurile sale literare, ceea ce ar fi permis în teorie acordarea de ajutoare pentru perioadele de secetă. Mecanismul a funcţionat târâş-grăpiş, dar scriitorii români au cunoscut sumele mari de bani o dată cu regimul autoritar al regelui Carol al II-lea. Disperat să fie iubit de popor, Carol al II-lea a dat bani scriitorilor şi a susţinut financiar activitatea culturală (afaceriştii din Camarilă – Malaxa, Auschnitt, Blank etc. – s-au grăbit şi ei să urmeze exemplul suveranului). Pe măsură ce sistemul politic al lui Carol al II-lea evolua spre unul totalitar, scriitorii erau din ce în ce mai înregimentaţi. Arghezi lua bani de la Malaxa pe care îl numea „patronul” în jurnalul său, Cezar Petrescu a condus ziarul de propagandă „România” făcut cu bani de la guvern (ca să amintesc două exemple). Alţi scriitori, precum Panait Istrati, s-au adăpat de la fondurile Kominternului, de aici şi diferenţele de opinii.

Ideea de bază este că şi în perioada interbelică scriitorii au depins de mediul politic. Vânzările din librării nu le-au fost de ajuns, mecanismul era altul. Notorietatea din lumea literară îi transforma pe scriitori în relee pentru mesajele politice şi marea lor majoritate nu s-au dat înapoi să devină transmiţătoare pentru diverşii puternici ai zilei. A existat puţin deranj la transferul în slujba comuniştilor, dar în mare parte acesta s-a produs, stăpânul a fost schimbat.

Uniunea Scriitorilor şi regimul comunist

Uniunea Scriitorilor a fost o parte importantă din aparatul de propagandă comunistă. Majoritatea scriitorilor executau comenzile de partid, iar mecanismul vânzării producţiei lor nu era unul de piaţă, infuziile de capital din partea statului erau permanente. Sprijinul financiar consistent acordat în diverse forme unor scriitori era menit să-i ţină în frâu. Nu este clar în ce măsură dizidenţele scriitorilor erau reale sau declanşate de nemulţumiri de tipul „ăla a luat mai mult” (nu pot să uit fotografia cu Mircea Dinescu cu capul plecat, luând conştiincios notiţe lângă Nicolae Ceauşescu). Au existat şi oameni cinstiţi printre scriitori, fără îndoială, însă mecanismul de ansamblu era unul destinat sprijinirii regimului totalitar.

Dezastrul libertăţii

Libertatea i-a zdrobit pe scriitori. Libertatea de exprimare, libertatea de import a producţiilor străine, explozia televiziunii şi mai apoi explozia internetului au scos la iveală adevăratul interes al maselor largi faţă de producţia literară autohtonă. Marile scrieri blocate chipurile de cenzura comunistă s-au dovedit a fi inexistente. După 1990 literatura română a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de coterii, bisericuţe şi prietenii (în paralel cu un jaf colosal pe spinarea patrimoniului Uniunii Scriitorilor, bineînţeles nimeni nu este vinovat, poate totuşi ar trebui ca un procuror să se ocupe de poveste).

Total rupte de masa populaţiei, noile generaţii de scriitori sunt inexistente în afara unor cercuri restrânse. Succesul a aparţinut grupărilor care au reuşit să îşi păstreze controlul asupra unor tipografii şi edituri, alături de o oarecare influenţă mediatică şi un concubinaj permanent cu gruparea politică aflată la putere. Revista Dilema a lui Andrei Pleşu a fost pusă pe picioare cu bani de la Iliescu, a zburat de la un mogul la altul şi acum fondatorul dă interviuri fluviu în care încearcă să îşi găsească un nou sponsor. Însă Dilema s-a învârtit în jurul a 7000 de cititori pe ediţie şi nu este în stare să supravieţuiască într-o piaţă liberă. România literară, Idei în dialog şi alte iniţiative asemănătoare sunt sau au fost în aceeaşi situaţie, dacă nu mai rău.

De altfel aceasta este problema scriitorilor din România: nu pot supravieţui în piaţa liberă şi îşi caută cu disperare sponsori. Statul este din ce în ce mai strâns la pungă, când îţi zbiară pensionarii în stradă nu te mai apuci să dai milioane de euro pentru sediul Uniunii Scriitorilor.

Radu Gyr, un oportunist

Nicolae Manolescu şi Mihail Neamţu spun despre poetul Radu Gyr că a fost un oportunist. Mihail Neamţu a recitat în public poezia lui Radu Gyr „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” şi a fost acuzat de Centrul pentru Combaterea Antisemitismului că promovează „ideologi legionari care au fost și rămân responsabili pentru crimele comise împotriva cetățenilor români vinovați de a se fi născut evrei” (via Hotnews).

Replica lui Mihail Neamţu de aici îl compară pe Radu Gyr cu Mihail Sadoveanu – doi oportunişti ai literaturii române. Nicolae Manolescu spune şi el în Adevărul „Radu Gyr nu era un om curajos, mai degrabă oportunist” pe baza colaborării poetului cu revista comunistă „Glasul Patriei”, unde erau trimişi să scrie foştii intelectuali legionari re-educaţi în închisori.

Deci, Radu Gyr – oportunist. Oportunist, adică “om care îşi schimbă ideile după împrejurări, urmărind numai satisfacerea intereselor personale”, conform definiţiei de dicţionar.

Născut în 1905, Radu Gyr a fost un membru de frunte al Mişcării Legionare, el este autorul versurilor imnului legionar şi a scris pentru revistele Legiunii Arhanghelului Mihail. Pentru această opţiune a sa, Radu Gyr a stat închis vreo 3 ani în lagărul de la Miercurea Ciuc în anii ’30. A mai stat în puşcărie câteva luni în timpul dictaturii lui Ion Antonescu după care a ales să meargă pe front (legionarii erau trimişi în prima linie, ideea era să nu se mai întoarcă). După un an de front, Radu Gyr a revenit la Bucureşti pe jumătate orbit de o explozie. În 1945 a fost arestat, judecat pentru apartenenţa sa la Legiunea Arhanghelului Mihail şi condamnat. A ieşit din în chisoare în 1956 şi a intrat înapoi în 1958, fiind amnistiat în 1964. Aproape jumătate din viaţa sa matură şi-a petrecut-o pe front, prin lagăre şi puşcării. Deci, oportunist. După 20 de ani de puşcărie Radu Gyr a scris pentru o revistă comunistă. Şi asta îl califică pentru oportunism. „Rezistenţa prin cultură” a lui Nicolae Manolescu a săpat la temelia comunismului, iar Radu Gyr şi-a satisfăcut interesul personal de a sta cât mai mult la puşcărie.