Arhiva etichetelor: Petru Dumitriu

De ce a fugit Petru Dumitriu din România comunistă?

În 1960 Petru Dumitriu, scriitorul favorit al regimului comunist de la Bucureşti, fugea în Germania de vest. Răsfăţatul politrucilor, plin de bani şi glorie, Petru Dumitriu alegea să fugă în occidentul capitalist. De ce?

Chestiunea a fost prezentată ca un mister, o taină a epocii comuniste, dificil de explicat. În realitate lucrurile sunt mult mai simple. De prin 1958 Petru Dumitriu se apucase să scrie o carte în care punea cap la cap biografiile interbelice ale liderilor comunişti de la Bucureşti. O întreprindere mai periculoasă nici că era de imaginat. În epocă, dosarul de ilegalist te propulsa spre cele mai înalte sfere ale puterii, iar cea mai mică bănuială de colaborare cu Poliţia de Siguranţă înainte de 1944 îţi putea aduce o rangă în cap şi un mormânt în fundaţia unei clădiri (cum a fost cazul lui Ştefan Foriş). Biografiile liderilor comunişti reprezentau un teren extrem de sensibil, o zonă a trecutului mereu actual.

Cine şi de ce l-a învăţat pe Petru Dumitriu să se apuce de scris aşa ceva? Istoria Partidului Comunist Român era rescrisă permanent, foştii ilegalişti erau chemaţi periodic la Comitetul Central să îşi scrie memoriile, unii dintre ei ajungând pe mâna Securităţii. Ideea lui Petru Dumitriu ieşea din sfera literaturii şi intra în sfera politicii. Iar după ce au citit manuscrisul cu biografiile comuniste, protectorii lui Petru Dumitriu – Leonte Răutu şi Constanţa Crăciun – l-au lăsat brusc să cadă. Nefiind un naiv, atacat din ce în ce mai des, Petru Dumitriu a simţit că undeva i se coase un dosar şi a ales să fugă. A luat cu el notiţele făcute pentru cartea cu biografii, notiţe pe care le-a exploatat într-un roman scris în Germania. Manuscrisul original a ajuns în arhiva Securităţii şi, din ce ştiu eu, nu a fost publicat nici până azi.

Cam acestea au fost ideile pe care le-am prezentat în emisiunea „Mistere şi conspiraţii” difuzată de TVR2 pe 3 mai 2014. Dialogul cu oamenii de la TVR a fost unul desăvârşit, mi-au promis că mă anunţă când va fi difuzată emisiunea, se pare că li s-a întrerupt internetul şi eu abia azi am aflat de la altcineva. Oricum, puteţi vedea întreaga emisiune despre Petru Dumitriu aici.

TVR2-Mistere-si-conspiratii

Nu ne vindem ţara! Staţi liniştiţi, e vândută de multişor

Am găsit câteva documente care arată cum umbla regele Carol al II-lea în 1938 să vândă România la bucată şi nimeni nu voia să o cumpere. Pentru că era încă de pe atunci vândută cu totul.

Modernizarea României din secolul al XIX-lea este studiată mai ales din punctul de vedere al reformelor juridice, partea economică este lăsată puţin deoparte, mai ales mecanismul care a stat la baza modernizării. Pâna la începerea exploatării petrolului, finanţele României era asigurate prin exportul de cereale, produse pe suprafeţe mari, cu mână de lucru ieftină. Modernizarea s-a făcut pe spinările ţăranilor care n-au mai rezistat şi s-au răsculat în 1907. Reforma agrară de după Primul Război Mondial a scumpit cerealele româneşti pentru că au dispărut suprafeţele agricole mari în favoarea micilor proprietăţi exploatate individual, în plus nu s-a făcut mecanizarea agriculturii. La asta adăugaţi invazia cerealelor americane şi sovietice, produse mecanizat pe suprafeţe gigantice.

Petrolul românesc a fost o ploaie de aur: s-a scurs în buzunarele altora. Toate profiturile obţinute din exploatarea petrolului ar fi trebuit investite în industrializarea economiei româneşti, însă banii s-au dus către armament şi au susţinut un sistem politic corupt. În perioada interbelică România a contractat mai multe împrumuturi de la bănci din Franţa, Belgia şi Marea Britanie, iar după crahul financiar din 1929 nu a mai putut să-şi achite ratele la timp. Banii care trebuiau investiţi în dezvoltare au fost furaţi (nimic nou, nu-i aşa? am scris aici povestea şoselei Bucureşti-Oradea din perioada interbelică, nici pe atunci nu eram în stare să ne construim drumuri).

În toamna anului 1938 Cehoslovacia era ciopârţită prin Acordul de la Munchen şi la Bucureşti toată lumea se întreba dacă nu urmează cumva România. Aşa că regele Carol al II-lea a plecat într-un turneu european: Londra, Paris şi Berlin. A cerut peste tot credite pentru armament, garanţii politice pentru frontiere – n-a reuşit să obţină nimic.

În arhiva lordului Frederick Leith-Ross am găsit un document inedit (a cărui poveste o veţi putea citi în numărul din luna februarie al revistei Magazin istoric). Este o propunere făcută de Mitiţă Constantinescu (guvernator al Băncii Naţionale şi Ministru al Economiei în 1938) prin care li se cerea britanicilor să investească masiv într-un program ce viza modernizarea economiei româneşti. Puteţi citi propunerile lui Mitiţă Constantinescu mai jos, în esenţă li se punea britanicilor la dispoziţie întreaga economiei românească.

Cel mai frumos este că britanicii au refuzat! Mai jos puteţi citi motivele englezilor pentru acest refuz: în esenţă considerau că toate propunerile lui Mitiţă Constantinescu, unele realizabile, altele mai puţin – nu prea puteau genera profituri în valute convertibile de natură să acopere ratele unui nou împrumut. (Unele pasaje sunt chiar amuzante: Mitiţă Constantinescu le ceruse englezilor să ajute România să-şi construiască o flotă comercială, ceea ce i-a înveselit teribil pe englezi.)

Germania nazistă şi-a făcut alte calcule şi după negocieri dure a încheiat aşa numitul Tratat Wohlthat (textul tratatului din 23 martie 1939 îl puteţi citi aici). Ce n-au vrut să ia britanicii au luat nemţii. Bine, textul Tratatului Wohlthat pare nevinovat, în realitate firmele germane au intrat extrem de agresiv în România, doar desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial a împiedicat o încălecare totală a economiei româneşti. Frumos a fost că activele firmelor germane din România au fost preluate după război de sovietici, care le-au transformat în cotele lor de participare la vestitele Sovromuri, pe scurt: sovieticii ne-au încălecat cu banii nemţilor, dar asta este o altă poveste.

Dacă aţi avut răbdare să citiţi planul de dezvoltare propus de Mitiţă Constantinescu britanicilor în 1938 veţi fi de acord cu mine că a fost dus la îndeplinire de comunişti, mai ales în perioada de după desfiinţarea Sovromurilor.

În altă ordine de idei mi-am amintit de un dialog din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dialog purtat între doi conspiratori care luptau împotriva stabilirii regimului comunist în România. Primul – Jean-Pierre Haralamb (mic arivist schilod din Ministerul de Externe), al doilea – Dimitrie Cozianu (boier dintr-un neam vechi):

– Pha! E uşor! Facem un contract cu Ford: să ne dea maşini, uzine, să ne facă autostrăzi… iar noi să-i dăm o parte din portul Constanţa şi monopolul automobilelor… Alt contract cu Vickers-Armstrong: le dăm jumătate din uzinele Reşiţa şi fabricăm maşini grele şi tunuri pentru tot sud-estul Europei! Alt contract cu Schneider-Creusot: le dăm concesiunea Căilor Ferate pe douăzeci de ani, iar ei refac utilajul şi parcul de vagoane şi locomotive! Alt contract cu…

– Stai coane! mârâi Cozianu. Ce, vrei să ne bagi la stăpân? Vindem ţara la mezat? E a noastră, dă-o dracului… moşia noastră, din bătrâni!

După 1989 a funcţionat perfect planul lui Jean-Pierre Haralamb şi ne putem bucura în voie de rezultatele sale.

Petru Dumitriu într-o altă Cronică de familie. Scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Petru Dumitriu devine el însuşi un personaj special într-o altfel de „Cronică de familie”. O cronică scrisă în 1960 de fosta lui iubită Henriette Yvonne Stahl sub atenta îndrumare a Securităţii şi citită cu maximă atenţie de dictatorul României de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Am citit un volum din romanul lui Petru Dumitriu „Cronică de familie” în vara anului 1989 în casa străbunicii mele. Era vorba de prima ediţie a romanului, din anul 1957, însă străbunica mea avea un singur volum, parcă al doilea. Întrebările mele referitoare la celelalte volume şi modul în care le-aş putea găsi au rămas fără răspuns. Abia după 1990 am aflat cine a fost Petru Dumitriu şi de fuga lui în Germania din anul 1960 după ce a fost „prinţul” scriitorilor comunişti şi un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al nomenclaturii comuniste. „Cronica de familie” am putut-o citi integral abia în 1993, când a fost reeditată de Fundaţia Culturală Română. A rămas până acum unul din romanele mele favorite.

Vă propun aici să citiţi dosarul interogatoriului luat de Securitate iubitei lui Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl. Dosarul a mai fost prezentat în presa românească de Evenimentul Zilei, însă există un detaliu care le-a scăpat: adnotările de pe marginea interogatoriului nu sunt ale unui securist oarecare, ci sunt făcute chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Din cele scrise de dictatorul României de atunci transpare furia lui faţă de „dezertarea” lui Petru Dumitriu, dar şi faţă de breasla scriitorilor în general. Merită citit acest dosar, chiar dacă are 30 de pagini, iar scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu Dej este uneori ilizibil.

Cred că va trebui să fac un parteneriat cu un grafolog, sunt sigur că ar fi extrem de interesante unele comentarii despre scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al celorlalţi oameni pe care i-am mai prezentat cu scrisul lor de mână (Max Auschnitt, Petre Ţuţea, mareşalul Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu).