Arhiva etichetelor: presa din România

Sfaturile lui Nicolae Ceauşescu pentru presa română. Valabile şi azi!

Nicolae Ceauşescu

La 1 mai 1974 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu şefimea de partid şi din presă ca să ia măsuri pentru eficientizarea ziarelor şi revistelor din România comunistă. Unele din părerile lui Ceauşescu ar trebui să fie ascultate de mulţi dintre patronii şi şefii din presa românească de azi. Omul se întreba – pe bună dreptate! – de ce trebuie ţinută o publicaţie care nu scoate profit. Din fuga calului i-a mai dat vreo două peste ochi şi lui Adiran Păunescu, căruia îi reproşa că revista „Flacăra” nu avea nici o direcţie şi că se manifesta haotic.

N-am de gând să-l laud pe Ceauşescu, nu ştia prea multe, singura lui idee era să reducă cheltuielile, tăia în carne vie. Nici nu le plâng de milă ziariştilor de atunci care au zburat de la publicaţii şi au fost trimişi să sufere în sectorul de propagandă al Partidului Comunist. Însă părerile lui Ceauşescu despre conţinutul presei din 1974 sunt cât se poate de pertinente şi chiar valabile pentru ziua de azi. Iată ce spunea Ceauşescu, conform stenogramei ce urmează să fie publicată în Istoria Comunismului din România. Documente, vol. III (via România Literară):

Am şi propus să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de la câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care scrie câte un articol, dar din care nu înţelegi nimic.(Ceauşescu supărat pe editorialiştii epocii!)

Am pus astăzi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit nu o dată că nu este nevoie să se reia toate aceleaşi ştiri. Ştirile internaţionale se dau de către televiziune de 3-4 ori pe zi şi atunci în ziare ar trebui să apară lucruri mai deosebite.

Este extrem de trist că după 40 de ani de evoluţie, internet şi new-media trebuie să ne întoarcem tot la nea Nicu’ să ne spună ce trebuie să facem.

Un mic secret: presa nu are nici o importanţă!

ziar

Cel puţin din punctul de vedere al istoriei, ştirile de prin ziare nu au decât cel mult o importanţă marginală. Pentru evenimentele din trecut, articolele de presă pot servi cel mult la refacerea atmosferei, la înţelegerea modului în care se încerca manevrarea populaţiei, aşteptările şi influenţele din diverse zone de putere. Însă aproape nici un articol de ziar din trecut nu serveşte la „restabilirea adevărului istoric”.

Să vă dau un exemplu. Prin anii ’30 armata română avea nevoie de măşti de gaze; Nicolae Malaxa a intrat în negocieri cu o firmă germană: vroia să obţină licenţa de fabricare plus utilajele necesare, el punând la dispoziţie terenul pentru noua fabrică şi garanta existenţa contractelor cu statul. Nemţii au zis pas, mai avuseseră experienţe negative cu Malaxa – care însă nu s-a lăsat şi s-a dat deoparte, în locul lui negociind cu firma germană chipurile un alt afacerist din România, Emil Ochs (în spatele căruia se găsea tot Malaxa). După ce Emil Ochs a semnat cu nemţii a avut o revelaţie, anume că nu are nevoie de Malaxa, aşa că l-a scos din combinaţie. Brusc, în presa de la Bcureşti au bubuit articole de investigaţie: Ochs jidanul care fură statul, păcăleşte armata cu măşti de gaze proaste etc. Şi uite-aşa contractul cu nemţii a picat şi contractul pentru măştile de gaze s-a făcut cu polonezii. Dacă ar fi să ne luăm doar după ce scria presa despre această afacere am rămâne cu impresia că ministrul de Război Paul Anghelescu a fost campionul anti-corupţiei – în realitate el era unul din slugoii Elenei Lupescu şi credincios intereselor de afaceri ale lui Malaxa.

Pentru „stabilirea adevărului istoric” presa nu este bună de nimic; documentele create de instituţiile de stat sau private, ale serviciilor de informaţii şi mai ales memoriile şi corespondenţa participanţilor direcţi la evenimente – toate acestea trebuie puse laolaltă şi analizate, păstrând în minte întrebarea „ce interese avea cel care a scris acest document?”. „Adevărul istoric” este o reconstrucţie cu multe imprecizii, iar presa este pe ultimul loc ca valoare informativă printre sursele istorice.

De multe ori mă întreb cum ar putea fi scrisă istoria din 1989 încoace. Ce arhive ale partidelor politice există, câţi dintre oamenii politici şi-au scris memoriile cu cinismul lui Constantin Argetoianu, câtă corespondenţă mai poate fi recuperată pentru istoricii viitorului din această epocă a e-mailurilor? Uneori am impresia că intrăm într-un nou secol de „linişte istorică” a românilor, cum au fost veacurile dinaintea secolului al XIV-lea, când începe istoria noastră scrisă.

Revenind la presa de azi şi valoarea ei de sursă pentru istoricii viitorului: ca să vă lămuriţi nu trebuie decât să aruncaţi o privire asupra „afacerii Times New Roman, regele ţiganilor şi Patriarhul”, cu detalii la Eftimie şi la Vasile.

Presa online va fi pe bani. Dar nu în România

De la Victor Kapra via Zoso am aflat de un studiu despre viitorul jurnalismului online realizat de Reuters Institute for the Study of Journalism. Ce-mi place la acest studiu: în viitor se va plăti pentru ştirile de pe internet pentru simplu motiv că ştirile gratis sunt de calitate slabă (detalii aici).

Tinerii între 25-34 de ani sunt cei mai dispuşi să plătească pentru ştiri online, bărbaţii sunt mai dispuşi decât femeile la aşa ceva, utilizatorii de tabletă şi smartphone sunt mai înclinaţi să plătească pentru ştiri digitale, oamenii cu mai mulţi bani sunt cei care vor informaţii de calitate contra cost, latinii sunt înclinaţi să plătească pentru articole „la bucată” în vreme ce nordicii plătesc abonamente periodice, în Marea Britanie procentul celor care cumpără ştiri pe internet a crescu de la 4% la 9% într-un singur an, în general majoritatea oamenilor se aşteaptă într-un fel sau altul ca în viitor să plătească pentru ştiri pe internet.

Bineînţeles, studiul este valabil pentru ţările Europei occidentale, România rămâne o junglă din punctul de vedere al mass-media. Noi retrăim începuturile jurnalismului de prin secolul al XIX-lea, doar că fără tipar cu linotip, pe Facebook, bloguri şi platforme de ştiri: re-inventăm limba română, ştirile sunt îngropate în articole de opinie. Şi în general nu se prea poate vorbi de mass-media în România, avem de-a face cu diverse surse de propagandă ale unor grupuri de interese politico-economice. Greu de spus când vom ajunge din urmă tendinţa existentă în Europa occidentală. Cel mai probabil în momentul în care românii vor reveni la convingerea „aţi minţit poporul/ cu televizorul”.

Klaus Iohannis, teutonul salvator. Suntem sclavi în măsura în care acceptăm asta

L-am auzit pe Rareş Bogdan la Realitatea TV lăudându-l pe Klaus Iohannis ca pe adevăratul Mesia al României. Dom’le, e un sas serios, saşii sunt altceva, sunt o chestie deosebită, Klaus Iohannis a vorbit în luxemburgheză, cel mai bun primar din România, în Ardeal e altfel decât în restul ţării, acolo oamenii sunt superiori, el, adică Rareş Bogdan ştie cum e acolo. Pe de altă parte, Amedeo Ene (gazda nu ştiu cărei emisiuni) care e din Medgidia nu are de unde să ştie cum e în Ardeal, dar el, Rareş Bogdan ştie foarte bine, el e ardelean. Mai avea puţin Rareş Bogdan şi spunea că românii sunt rasă inferioară.

Rareş Bogdan, de regiune superior

Rareş Bogdan, de regiune superior

Deci avem trei nivele: pe primul palier îl găsim pe teutonul arian Klaus Iohannis, blond şi înalt, onest şi bun administrator; apoi vine Rareş Bogdan – ardelean cumpănit şi civilizat, apropiat de valorile occidentale, de regiune superior doar pentru că e de Cluj; pe cea mai de jos treaptă, aflat la începutul evoluţiei îl găsim pe Amedeo Ene de Medgidia. Sincer, mie îmi plac vinurile de Dobrogea, cele de Ardeal au sticla cu abţibilde şi culoarea frumoasă, dar sunt cam acre.

P.S. O să se liniştească repede Klaus Iohannis la Bucureşti, o să plângă după Sibiul lui.

Transilvania fără transilvăneni şi Basarabia fără basarabeni

Adevărul publică un articol cu titlu bombastic: Fapte puţin ştiute despre cum s-a făcut Unirea din 1918. Fraza care i-a scăpat lui Ion Brătianu: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“. Materialul „şocant” este o prelucrare a Florinei Pop după un articol de Ovidiu Pecican şi ne este prezentat ca un fel de demitizare a Unirii de la 1 decembrie 1918. Pe scurt: Florina Pop îl citează pe Ovidiu Pecican, care citează un articol publicat sub semnătura lui Panait Istrati în periodicul genevez „La Feuille” pe 24 mai 1919, articol încheiat cu fraza:

Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.

Şi ni se mai oferă un rezumat al ideilor lui Ovidiu Pecican:

Există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă.

Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei, şi cum nu este descrisă în manualele de istorie.

Demitizare! De fapt transilvănenii nu au dorit Unirea cu România, unire care a fost făcută violent. Parcă seamănă cu tezele comuniste de la Chişinău, nu?

Doar că există unele probleme cu articolul prezentat mai sus. Pe Florina Pop o scuz, probabil este o jurnalistă impresionată de misterele din 1919, luptă şi ea pentru demitizarea istoriei românilor. Însă Ovidiu Pecican este doctor în istorie, nu are cum să nu ştie despre conceptul de critică a izvoarelor. Pe scurt: sursele folosite în scrierea istoriei trebuie încadrate în timp, în contextul evenimentelor, trebuie văzute interesele autorilor etc. pentru a avea o imagine cât mai apropiată de adevăr. Ori tocmai în aceasta constă trucul lui Ovidiu Pecican în acest caz: articolul lui Panait Istrati este scos din contextul lui istoric. De dragul istoriei românilor voi face eu treaba asta cu încadrarea.

În primul rând trebuie spus că articolele de presă se numără printre sursele tratate cu maximă precauţie de către istorici. Când sunt folosite totuşi, ele au rolul de a ilustra atitudini şi curente de opinie, nicidecum pentru stabilirea faptelor. Însă şi evoluţia opiniilor şi a percepţiilor din presa contemporană poate fi folositoare. Dar haideţi să vedem ce se petrecea în jurul datei de 24 mai 1919, data publicării articolului lui Panait Istrati în Elveţia.

La Paris era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace care retrasa graniţele Europei conform principiului naţiunilor. La Budapesta fusese proclamată pe 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, o încercare de a menţine sub control fostele teritorii imperiale cu sprijinul noii formate Uniunii Sovietice. Pe 15 aprilie a început prima fază a războiului dintre România şi Republica Sovietică Ungară, desfăşurată în Transilvania. După aproape 2 săptămâni de lupte, pe 2 mai, guvernul comunist de la Budapesta cerea României încheierea păcii – Armata Română ajunsese pe Tisa.

După această înfrângere, Republica Sovietică Ungară s-a îndreptat împotriva Cehoslovaciei, iar bătăliile de aici s-au purtat în luna mai 1919. Ideea era ca sovieticii de la Budapesta să reuşească să facă joncţiunea cu sovieticii de la Moscova – fie prin Cehoslovacia, fie prin România (iar după spargerea Europei Centrale urma ca întreaga Europă să se bucure de binefacerile bolşevismului, conform planului copt la Moscova).

Şi încă un detaliu: titlul articolului lui Panait Istrati este „Despre conferinţa Un popor martir”. Nu am citit acest articol, dar bănuiesc că este vorba de o critică la adresa uneia din multele conferinţe organizate de liderii românilor transilvăneni în Europa occidentală pentru promovarea Unirii de la 1 decembrie 1918. Panait Istrati era în tabăra cealaltă, a social-democraţilor occidentali pe cale de a se bolşeviza. Articolul violent anti-românesc al lui Panaint Istrati a apărut într-o perioadă în care România dădea peste cap planurile sovietice din Europa centrală şi de est şi avea ca ţintă combaterea conferinţelor pro-româneşti. (Am notat aici câteva idei despre evoluţia de frunză în bătaia vântului a lui Panait Istrati).

Cât despre afirmaţia lui Panaint Istrati că Ion Brătianu ar fi spus „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” nu îi prea pot acorda mare credit, având în vedere sursa acestui citat. Doar îmi sare în ochi asemănare cu sloganul comunist de la Chişinău „românii vor Basarabia fără basarabeni”.

P.S. Armata Română a cucerit Budapesta pe 4 august 1919, am publicat aici un album foto gratis care ilustrează campania împotriva Ungariei bolşevice şi în care puteţi citi traducerea unui raport al serviciilor secrete britanice despre guvernul comunist maghiar din 1919.

În apărarea ambasadorului României la Londra, Ion Jinga

Vlad Mixich îl desfiinţează pe ambasadorul României la Londra într-un articol pe Hotnews. Se învârte junele nostru jurnalist în jurul cireşului ce se învârte şi îl face direct prost pe ambasador.

„Domnul Ion Jinga nu face altceva decât să se înscrie într-o îndelungată şi consistentă tradiţie a statului român: aceea de a fi prost chiar şi atunci când e uşor să fii decent.”

În stilul suav-concupiscent cultivat de Pleşu, Vlad Mixich pare că scrie spălat, dar îl toacă nemilos pe Ion Jinga. Îi ridică în slăvi pe diplomaţii japonezi de la Bucureşti care vorbesc limba română cu accente regionale şi cu o „gramatică incasabilă”. Ne dă şi două videoclipuri pentru comparaţie, ambasadorul Ion Jinga şi diplomatul japonez Yoshihiro Katayama. L-am ascultat şi eu pe samurai – nu are o gramatică chiar incasabilă, are mari probleme cu prepoziţiile şi cazurile substantivelor. Nu e chiar vorbitor nativ. Iar Jinga vorbeşte decent limba engleză, fără greşelile oribile ale lui Crin Antonescu, are însă o mare problemă cu accentul.

Tot respectul pentru diplomaţii care învaţă foarte bine limba română. Doar că nu trebuie să uităm o chestiune: este nevoie de anumite dotări native pentru a învăţa foarte bine o limbă străină. Sau să fii asiatic. Iar mai presus de toate pronunţia într-o limbă străină este cea mai dificilă chestiune (de-asta există fonetica).

Una peste alta: ambasadorul Ion Jinga nu a meritat tratamentul la care a fost supus în presa românească. Pentru un ambasador bun nu este nevoie doar de cunoaşterea foarte bună a unei limbi străine. Este nevoie de mult mai multe, altfel toţi ambasadorii şi diplomaţii ar fi absolvenţi ai Facultăţii de limbi străine.

Moise Guran, un dezinformator de modă veche

Să vă spun o poveste care merită băgată în cursul scurt de propagandă gri. Ştiţi despre ce este vorba, amestecul nediferenţiat de adevăr şi minciună care serveşte unui scop ascuns. Pentru ca reţeta să funcţioneze avem nevoie de un laborator de creaţie unde se prepară amestecul toxic, apoi un lansator cu credibilitate, un gornist pe care îl ascultă lumea. Şi nu în ultimul rând avem nevoie de răspândaci de bună credinţă, de relee care să preia mesajul gornistului şi să-l ducă mai departe, ca nişte apostoli pe invers. Dar să începem cu începutul:

Laboratorul toxic

În ziua dezbaterii bugetului, pe 5 februarie, 23 de ONG-uri au făcut public un comunicat în care anunţau că anual statul dă cultelor religioase 540 milioane de euro, reprezentând 0,4% din PIB şi cereau ca asta să nu se mai repete. 23 de ONG-uri cu nume răsunătoare (lista aici) în realitate dacă îi aliniezi pe toţi, scoţi dracii din ei cu două molitve, nu sunt aşa mulţi. În sfârşit, aceeaşi veche gaşcă de rătăciţi, veşnica echipă de zgomote. Bineînţeles, a bubuit rapid pe net şi la televiziuni: peste „jumătate de miliard de euro pentru Biserica Ortodoxă Română”, lamentări şi plânsete de grija profesorilor şi a medicilor.

Gornistul Moise Guran

Trâmbiţa Judecăţii de Apoi pe rit bezbojnic a sunat-o marele analist financiar de la TVR1 Moise Guran, la o oră de maximă audienţă. Îl ştiţi pe Moise Guran, un băiat serios care prezintă nişte cartoane frumoase cu cifre şi face interpretări, trage concluzii etc. Omul era şi pentru mine până acum dincolo de orice îndoială, chiar îmi plăceau emisiunile lui. Şi în aceeaşi zi cu publicarea scrisorii celor 23 de ONG-uri Moise Guran şi-a deschis emisiunea cu „jumătatea de miliard pentru Biserica Ortodoxă”. Ia priviţi ce carton frumos are!

Moise Guran la ora de business

Moise Guran la ora de business

Uşor inexplicabil cum „540 milioane euro pentru cultele religioase” din apelul iniţial s-au transformat în „540 milioane euro pentru Biserica Ortodoxă”. Probabil a zis să nu se supere musulmanii pe el. Nici eu nu mă supăr, ortodocşii sunt majoritari, hai să zicem 540 milioane euro la ortodocşi. Dar comparaţia e frumoasă rău!
Deci Moise Guran, ca un analist feroce, compară aşa: „salarii medici” şi „salarii profesori” cu „Biserica Ortodoxă”, în loc să compare „salarii medici” cu „salarii preoţi”, cum ar fi fost corect. În discurs şi pe blogul său Moise Guran face nişte piruete retorice, că în cele 540 milioane euro sunt incluse şi salariile preoţilor, bla-bla. Da, dar Moise Guran, ca un vechi om de televiziune ştie că „verba volant”, iar imaginea se lipeşte de retină. Ceea ce s-a şi întâmplat: nici unul din răspândaci nu a ţinut seama de piruetele lui Moise Guran, au înghiţit-o direct şi s-au apucat şi ei de făcut calcule (precum Robintel): 4.444 euro pentru fiecare medic faţă de 9.642 euro pentru fiecare preot! Oribil! Nimeni nu a mai ţinut seama de diferenţa „540 milioane euro includ şi salariile preoţilor” şi să caute care este suma salariilor, să facă o comparaţie onestă.

… şi adevărul?

Adevărul umblă cu capul spart în ţara românească. În aceeaşi zi în care furia bezbojnică invada televiziunile şi internetul, România Liberă punea lucrurile la punct. „Jumătatea de miliard de euro” din comunicatul celor 23 de ONG-uri nervoase s-a dovedit în proiectul de buget a fi de doar 70 milioane euro. Iar salariile personalului clerical pentru anul 2013 (toate cultele, nu doar ortodocşii) vor fi de 260 milioane lei, adică 60 milioane euro. Şi acum să modificăm cartonul lui Moise Guran: salarii medici – 200 milioane euro, salarii profesori – 1,2 miliarde euro, salarii preoţi – 60 milioane euro. Parcă e altceva, nu?
Unele din cele 23 de ONG-uri şi-au recunoscut greşeala printre dinţi, cifra lor era luată chipurile dintr-un comunicat al Bisericii Ortodoxe Române care spunea că biserica primeşte 0,4% din PIB, au făcut ei calculul şi le-a ieşit 540 milioane euro. Printre ONG-urile astea minunate se numără şi Active Watch, asociaţia aia care îi învaţă pe jurnalişti verificarea informaţiei din trei surse şi responsabilitatea informaţiilor aruncate în spaţiul public.
Dar a făcut Moise Guran o nouă emisiune în care să spună că a dat-o grav de perete şi să îşi ceară scuze? Blogerii care au preluat calomnia asta s-au apucat să scrie vreo erată? Cele 23 de ONG-uri au anunţat că îşi retrag scrisoarea? Facebook-ul duduie de indignare împotriva preoţilor care iau salarii de 540 milioane euro. Apar şi reacţii de genul acesteia. Sau interpretări exclusiv în baza cartonului mincinos prezentat de Moise Guran (aici). Iniţial vroiam să fac o listă cu toţi rătăciţii care au preluat ştirea mincinoasă a lui Moise Guran, însă sunt mulţi şi ar însemna să-mi pierd timpul degeaba. Efectul acestei minciuni a fost devastator pentru imaginea Bisericii Ortodoxe Române, toate site-urile de ştiri au lansat dezbateri împotriva bisericii.
Pentru mine Moise Guran şi-a pierdut statutul de standard jurnalistic. Nu poţi să arunci pe TVR1 cifre scoase din burtă, neverificate şi să calomniezi cea mai mare parte din oamenii acestei ţări (care până la urmă îţi plătesc salariul prin taxa radio-TV!). Toată lumea îl înjură pe Mihai Gâdea care îşi lucrează dovezile televizate în Photoshop. Ei bine, Moise Guran a reuşit să coboare mai jos.

Presa nu e moartă, presa se transformă

Foarte mulţi deplâng moartea presei. Vechea poveste: când a apărut radioul s-a spus că vor muri ziarele, când a apărut televiziunea s-a spus că vor muri radioul şi ziarele. Acum a apărut internetul.

Cineva trebuie să moară, şi acela este printul, presa tipărită. E simplu: cât costă să tragi la tipografie, zilnic, câteva zeci sau sute de mii de exemplare? Cine şi de ce ţi le cumpără? Ce reţele de distribuţie există şi cât de mult te fură? După ce îşi răspunde cinstit la aceste întrebări orice om întreg la cap îşi dă seama că presa tipărită nu mai este o afacere pe termen mediu şi lung, oriunde în lumea asta. Pe net răspunsurile la aceste întrebări sunt simple şi clare – mai trebuie doar conţinut de calitate. Şi aici ajungem la problema fundamentală a presei româneşti.

Mogulii care au ucis găina cu ouă de aur

Până în urmă cu cinci-şase ani de zile presa scrisă era pe val în România. Când s-a dat drumul la internet pe ţeavă largă în România a început moartea presei scrise. Redactorii-şefi, directorii şi patronii de ziare au început să îşi saboteze afacerea: au pus gratuit pe internet conţinutul pentru care cereau bani pe print. Schizofrenie curată. Când numărul utilizatorilor de internet s-a suprapus peste cel al abonaţilor (şi în general al celor interesaţi de presa scrisă) printul a intrat în moarte clinică.

Paginile de internet ale ziarelor producătoare de conţinut au fost săpate masiv şi de fermele de conţinut, agregatoarele de ştiri care au furat pe rupte fără să fie sancţionate (deşi legislaţia exista!). Clubul Român de Presă s-a rezumat la o recomandare stupidă „nu preluaţi mai mult de 500 de semne”. Nimeni nu a deschis vreun proces care să-i îngroape pe hoţii de conţinut care între timp s-au transformat în publicaţii online cinstite.

Ochiul lui Sauron, de la Cotroceni

Adrian Halpert povesteşte pe Reporter Virtual despre drumul mogulilor din presa românească. Îmi permit să îl completez: mogulii din presa românească au intrat (sau erau deja) în bătălia politică şi şi-au nenorocit singuri mijloacele media. De când a început bătălia împotriva lui Băsescu (cam 2007 parcă) pe moguli nu îi interesează altceva decât să aglomereze piaţa cu informaţia lor. Multă informaţie gratuită. Altfel spus: propagandă. Pe moguli nu i-a mai interesat ca mass-media să fie o afacere. Nu poţi să investeşti în crearea unui produs pe care să-l arunci gratuit pe piaţă şi apoi să te plângi că nu ai bani. (Despre viziunile sincere ale mogulilor faţă de mijloacele media din proprietatea lor vă recomand discuţiile telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vîntu cu ziariştii lui, aici).

Propaganda aceasta a distorsionat total piaţa mass-media. Oamenii au impresia că informaţia este gratuită – iar schimbarea acestei impresii va dura foarte mulţi ani de acum înainte. Orice iniţiativă de lansare a unui produs mediatic pe schema unei afaceri este destinat eşecului câtă vreme poporul ştie că informaţia e gratuită. Această distorsiune este folosită masiv de politicieni (din toate taberele) şi chiar mogulilor a început să le placă. Pentru că mogulii aruncă pe fereastră bani care nu sunt ai lor. Ce-i de haram, de haram se duce.

Şi nu va mai exista presă în România?

Ba da, dar nu cum am ştiut-o până acum. De vreo doi ani de zile presa se comportă cam ca la începutul anilor ’90. Este o perioadă de experimente şi reaşezări. Mulţi din foştii directori şi patroni dispar, se ridică alţii noi. Este mult haos şi multă înghesuială, dar internetul este mare şi ne poate ţine pe toţi. Nu mai este ca pe vremea lui Iliescu, când exista o singură fabrică de hârtie de ziar în România.

P.S. Reporter Virtual a lansat săptămâna asta o dezbatere despre soarta jurnalismului, câştigător a ieşit comentariul lui Cristi, de aici. O opinie cu care sunt de acord, având în vedere completările mele de mai sus.

O super postare: Presa moare pentru că trebuie să moară

Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Presa românească scrisă gâfâie în şanţ cu jugulara tăiată şi priveşte cum i se scurg ultimele picături de sânge. Între timp foştii sforari, cei care au îngropat-o adică au avut un business exit de succes (de fapt nu au îngropat presa, au vândut-o). Nu ştiu dacă va mai exista presă scrisă în ţara românească. Nu în stilul clasic, cu redacţii şi tot restul.

Mai multe detalii aici.

Ce se întâmplă cu presa din România? Chiar merge spre cimitir!

Presa din România se îndreaptă în pas alert spre cimitir. În ultima perioadă ocupaţia principală pare a fi faultarea reciprocă, în condiţiile în care toată lumea e în rahat până la gât. Vânzările sunt la pământ, piaţa de publicitate online pare a fi o enigmă totală şi majoritatea şefilor par să fie cuprinşi de o frenezie autodistructivă, toată lumea se bucură că crapă capra vecinului.

Bellum omnium contra omnes

Băieţii de la Kamikaze nu au cum să nu se bucure de falimentul de la Academia Caţavencu şi au cerut încetarea apariţiei revistei – ca să nu producă şi alte datorii pe lângă cele deja gigantice (18 milioane de euro!) în condiţiile în care activele scoase la licitaţie fac abia 280.000 euro. În urmă cu doi ani Adevărul chiuia de bucurie că Evenimentul Zilei se duce la dracu (vorba lui Eftimie), acum a venit rândul celor de la Evenimentul Zilei să îi bubuie pe cei de la Adevărul.

La Evenimentul zilei iureşul nu s-a terminat: ieri s-a pus de noi restructurări şi restrângeri de personal. Corect News şi Agenţia de Investigaţii Media au sărit să anunţe că Evenimentul Zilei va rămâne doar în online (la cele 18.000 de ziare vândute cam încolo se îndreaptă). Cam râde ciob de oală spartă: Corect News anunţa intenţii de milioane de euro din publicitate pentru anul 2011 şi a reuşit să ajungă după şase luni la puţin peste 2.000 de vizitatori unici pe zi (asta după ce au avut vreo 40 de angajaţi şi au rămas cu vreo 5). Agenţia de Investigaţii Media practică un fel de surfing al traficului: are salturi la 30.000 de unici după care cade zile în şir la 8.000. Asta în condiţiile în care Evenimentul Zilei are 100.000 de vizitatori unici pe zi. Între timp Evenimentul Zilei trage cu toate tunurile în trustul Intact cu dezvăluiri de interior. (ilustrul Eftimie are şi aici o părere)

Cenzura în schimb creşte în intensitate. Deocamdată Coca Cola a reuşit performanţa să elimine un articol de pe Evenimentul Zilei şi să arunce în aer colaborarea dintre Adevărul şi pagina Thin Outside the Box. Linkurile moarte ale unor articole şterse apar şi la case mai mari: Radio France International a afişat un articol despre Basarabia, după care l-a şters. Cenzura în online poate fi devastatoare. La ziarele tipărite nu prea erau dubii: găseai ziarul la bibliotecă (deşi am avut surprize majore şi în acest domeniu). În online se poate întâmpla orice, ar fi nevoie de o poliţie a articolelor dispărute…

Profesionalizarea presei?

Ţara arde şi baba se piaptănă. Prietenul meu Gyorgy Frunda vrea să facă puţină ordine prin presă. Omul se teme că presa poate abuza cetăţeanul. În urmă cu ceva ani am ajuns la centrul de presă al Consiliului Europei şi mi-am umplut rucsacul cu toate proiectele de moţiuni, rapoarte şi alte kilograme de hârtie. Printre ele am găsit un raport al lui Gyorgy Frunda (şeful delegaţiei României la CoE) strecurat pe sub mână, cerând ceva modificări care ar fi dus la modificarea Constituţiei României cu direcţia autonomie pentru maghiarii din România. Am scris la ziar (păcat că a dispărut arhiva ZIUA!) şi drăguţul de Gyorgy Frunda a început să zbiere că e abuzat de ziarişti. Şi uite-aşa nu s-a mai discutat de raportul lui…

Cert este că politicienii s-au cam plictisit de starea actuală a presei din România şi vor să bage o lege care să reglementeze povestea. Că nu vor reuşi, e altă chestiune. Nu ai cum reglementa blogosfera, poate doar ca în China. Mă amuză ideile celor care chipurile se ocupă cu protejarea presei. Gyorgy Frunda vrea ca jurnaliştii să fie obligatoriu absolvenţi de studii superioare. Liana Ganea (care m-a acuzat că hărţuiam întregul Minister al Afacerilor Externe, tulburând liniştea sufletească a angajaţilor) spune că jurnaliştii vor trebui să absolve un curs şi să aibă certificat de la CNFPA. Şi cine o să examineze viitorii jurnalişti acolo? Vreun funcţionar cu paralizie cerebrală care abia ştie să scrie? Sau gaşca lui Mircea Toma, Liana Ganea, Răzvan Martin şi Ioana Avădani vor fi cei care le vor da note jurnaliştilor? O să-l cheme la examen pe Cristian Tudor Popescu?

N-aţi putea să-i împuşcaţi pe reporteri?

Mihail Bulgakov este un geniu. Ştiu, au mai spus-o şi alţii înaintea mea, dar trebuie să împărtăşesc aici un fragment din „Ouăle fatale”, cât se poate de amuzant. Profesorul Persikov născoceşte o rază a vieţii (după care este agasat de insistenţele unor ziarişti)  şi este abordat de „reprezentantul unei puteri străine” care vrea să o cumpere, Persikov refuză şi cheamă G.P.U (predecesorul NKVD şi KGB). Reprezentanţii G.P.U. vin şi oferă asigurări: Continuarea

Dana Grecu vorbeşte de europarlamentarii români de la Consiliul Europei

Chiar acum, la Antena 3, Dana Grecu zbiară isterizată despre europarlamentarii PSD care au părăsit Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Lângă ea, Sergiu Andon, care ar trebui să ştie ce şi cum, nu zice nimic. Pe bune că Dana Grecu nu are legătură cu jurnalismul. Dar bănuiesc că isteria ei îşi merită banii.

Ţiganizarea presei româneşti

Zoso scrie despre cum marile pagini de ştiri s-au ridicat din furturi şi acum se plâng la rândul lor că sunt furaţi. Ziare.com, 9am.ro, hotnews.ro (între timp ultimii s-au mai calmat) au crescut ca agregatoare de ştiri şi din punctul meu de vedere se află la originea dezastrului media din România. Laolaltă cu patronii şi directorii de ziare care au ignorat ani de-a rândul internetul şi nici n-au înţeles cu ce se mănâncă. A existat la un moment dat un fel de directivă a Consiliului Român de Presă care spunea că ar fi frumos ca paginile agregatoare de ştiri să preia cel mult 800 de semne şi să pună link către articolele agregate. Dar ca de obicei în România, avem reglementări şi nimeni nu le respectă sau nimeni nu are curajul să le pună în practică. Dacă acum trei patru ani ziarele ar fi pus mână de la mână şi ar fi dat în judecata hoţii de conţinut nu se mai puteau lăuda azi toţi că sunt pe primele locuri în trafic – pentru simplul motiv că nu ar mai fi existat.

Continuarea

Cum trec ziariştii din print în online

Pe vremuri, un ziar nu putea fi condus fără să cunoşti cuvinte de genul zincografie, zeţar, şpalt, BT, coloncifru etc. În ziua de azi foarte mulţi încearcă să facă presă online fără să ştie ce înseamnă cuvinte sau acronime de genul http, www, trackback, ping, viral, web 2.0, meta keywords, meta description, indexare, baza de date dinamică etc. Oamenii nu cunosc semnificaţia acestor cuvinte şi nu ştiu cum să creeze un ansamblu coerent din toate acestea care să le asigure succesul în online. Domeniul .ro geme de pagini de ştiri – şi totuşi românii sunt mai manipulaţi şi mai dezinformaţi ca niciodată. Domenii ca www.zoso.ro sau www.piticu.ro au mult mai multă influenţă decât majoritatea paginilor de ştiri.

Continuarea

Armaghedonul presei din România

De la începutul anului, în România au dispărut mai multe publicaţii şi s-a vorbit insistent inclusiv despre pericolul dispariţiei presei independente de la Bucureşti – cu urmarea inevitabilă a instaurării dictaturii politice. În primul rând, că este aproape imposibil de instaurat o dictatură într-un stat membru al Uniunii Europene şi NATO (deşi s-ar putea ajunge şi la aşa ceva, dar nu pornind din România). În al doilea rând, exprimarea liberă nu are cum să dispară în epoca internetului. Drept dovadă: superputerea Statelor Unite nu a reuşit să oprească difuzarea telegramelor diplomatice secrete de către WikiLeaks. Continuarea