Arhiva etichetelor: regele Carol al II lea

Hitler despre România: trebuie să devină o ţară agricolă

Adolf-Hitler

Ideea transformării cu orice preţ a României într-o ţară agricolă nu le-a venit prima dată sovieticilor. Este o idee mai veche şi a avut-o şi Adolf Hitler. Din păcate se pare că a dispărut sămânţa românilor care au fost în stare să se opună acestei idei: România de azi este o ţară agricolă, iar cei care au adus-o în situaţia asta le reproşează românilor că sunt ţărani. Dar să vedem ce spunea Hitler despre România pe 25 iulie 1941 (perioadă în care soldaţii români luptau pe frontul de est şi România era aliată cu Germania nazistă fără să existe un tratat de alianţă). Părerile lui Hitler exprimate în timpul meselor au fost notate din ordinul lui Martin Bormann şi recuperate după război.

[blockquote source=”Hugh Trevor Roper, Hitler’s table talk 1941-1944. His Private conversations, Enigma Books, New York City, 2000, p. 14″]

Vineri 25 iulie 1941, la prânz

România trebuie să devină o ţară agricolă. România ar face bine să renunţe pe cât posibil la ideea de a avea o industrie proprie. Îşi va direcţiona bogăţia pământului ei către piaţa germană. Va primi în schim de la noi bunurile fabricate de care are nevoie. Basarabia este un adevărat grânar. Astfel, proletariatul român care este contaminat de bolşevism va dispărea şi ţara nu va mai duce lipsă de nimic. Trebuie să recunosc că regele Carol a acţionat în această direcţie.

[/blockquote]

În seara asta vorbesc la Radio România Cultural

De la 22:20 Radio România Cultural va difuza o discuţie între mine şi Florin Vasiliu despre bloguri şi istorie. Se poate asculta şi pe internet: în partea din dreapta sus a paginii de aici găsiţi un player.

Până diseară  puteţi să revedeţi înregistrările făcute pentru Antena 1 iarna trecută despre amantele celebre din istoria românilor: aici despre Velica amanta lui Mihai Viteazul; aici despre Elena Obrenovici a lui Alexandru Ioan Cuza; aici despre Miţa Biciclista şi regele Ferdinand; iar aici despre Elena Lupescu şi Carol al II-lea.

Povestea cu detaliul central al lui Carol al II-lea o găsiţi aici.

Aştept păreri şi comentarii.

Nu ne vindem ţara! Staţi liniştiţi, e vândută de multişor

Am găsit câteva documente care arată cum umbla regele Carol al II-lea în 1938 să vândă România la bucată şi nimeni nu voia să o cumpere. Pentru că era încă de pe atunci vândută cu totul.

Modernizarea României din secolul al XIX-lea este studiată mai ales din punctul de vedere al reformelor juridice, partea economică este lăsată puţin deoparte, mai ales mecanismul care a stat la baza modernizării. Pâna la începerea exploatării petrolului, finanţele României era asigurate prin exportul de cereale, produse pe suprafeţe mari, cu mână de lucru ieftină. Modernizarea s-a făcut pe spinările ţăranilor care n-au mai rezistat şi s-au răsculat în 1907. Reforma agrară de după Primul Război Mondial a scumpit cerealele româneşti pentru că au dispărut suprafeţele agricole mari în favoarea micilor proprietăţi exploatate individual, în plus nu s-a făcut mecanizarea agriculturii. La asta adăugaţi invazia cerealelor americane şi sovietice, produse mecanizat pe suprafeţe gigantice.

Petrolul românesc a fost o ploaie de aur: s-a scurs în buzunarele altora. Toate profiturile obţinute din exploatarea petrolului ar fi trebuit investite în industrializarea economiei româneşti, însă banii s-au dus către armament şi au susţinut un sistem politic corupt. În perioada interbelică România a contractat mai multe împrumuturi de la bănci din Franţa, Belgia şi Marea Britanie, iar după crahul financiar din 1929 nu a mai putut să-şi achite ratele la timp. Banii care trebuiau investiţi în dezvoltare au fost furaţi (nimic nou, nu-i aşa? am scris aici povestea şoselei Bucureşti-Oradea din perioada interbelică, nici pe atunci nu eram în stare să ne construim drumuri).

În toamna anului 1938 Cehoslovacia era ciopârţită prin Acordul de la Munchen şi la Bucureşti toată lumea se întreba dacă nu urmează cumva România. Aşa că regele Carol al II-lea a plecat într-un turneu european: Londra, Paris şi Berlin. A cerut peste tot credite pentru armament, garanţii politice pentru frontiere – n-a reuşit să obţină nimic.

În arhiva lordului Frederick Leith-Ross am găsit un document inedit (a cărui poveste o veţi putea citi în numărul din luna februarie al revistei Magazin istoric). Este o propunere făcută de Mitiţă Constantinescu (guvernator al Băncii Naţionale şi Ministru al Economiei în 1938) prin care li se cerea britanicilor să investească masiv într-un program ce viza modernizarea economiei româneşti. Puteţi citi propunerile lui Mitiţă Constantinescu mai jos, în esenţă li se punea britanicilor la dispoziţie întreaga economiei românească.

Cel mai frumos este că britanicii au refuzat! Mai jos puteţi citi motivele englezilor pentru acest refuz: în esenţă considerau că toate propunerile lui Mitiţă Constantinescu, unele realizabile, altele mai puţin – nu prea puteau genera profituri în valute convertibile de natură să acopere ratele unui nou împrumut. (Unele pasaje sunt chiar amuzante: Mitiţă Constantinescu le ceruse englezilor să ajute România să-şi construiască o flotă comercială, ceea ce i-a înveselit teribil pe englezi.)

Germania nazistă şi-a făcut alte calcule şi după negocieri dure a încheiat aşa numitul Tratat Wohlthat (textul tratatului din 23 martie 1939 îl puteţi citi aici). Ce n-au vrut să ia britanicii au luat nemţii. Bine, textul Tratatului Wohlthat pare nevinovat, în realitate firmele germane au intrat extrem de agresiv în România, doar desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial a împiedicat o încălecare totală a economiei româneşti. Frumos a fost că activele firmelor germane din România au fost preluate după război de sovietici, care le-au transformat în cotele lor de participare la vestitele Sovromuri, pe scurt: sovieticii ne-au încălecat cu banii nemţilor, dar asta este o altă poveste.

Dacă aţi avut răbdare să citiţi planul de dezvoltare propus de Mitiţă Constantinescu britanicilor în 1938 veţi fi de acord cu mine că a fost dus la îndeplinire de comunişti, mai ales în perioada de după desfiinţarea Sovromurilor.

În altă ordine de idei mi-am amintit de un dialog din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dialog purtat între doi conspiratori care luptau împotriva stabilirii regimului comunist în România. Primul – Jean-Pierre Haralamb (mic arivist schilod din Ministerul de Externe), al doilea – Dimitrie Cozianu (boier dintr-un neam vechi):

– Pha! E uşor! Facem un contract cu Ford: să ne dea maşini, uzine, să ne facă autostrăzi… iar noi să-i dăm o parte din portul Constanţa şi monopolul automobilelor… Alt contract cu Vickers-Armstrong: le dăm jumătate din uzinele Reşiţa şi fabricăm maşini grele şi tunuri pentru tot sud-estul Europei! Alt contract cu Schneider-Creusot: le dăm concesiunea Căilor Ferate pe douăzeci de ani, iar ei refac utilajul şi parcul de vagoane şi locomotive! Alt contract cu…

– Stai coane! mârâi Cozianu. Ce, vrei să ne bagi la stăpân? Vindem ţara la mezat? E a noastră, dă-o dracului… moşia noastră, din bătrâni!

După 1989 a funcţionat perfect planul lui Jean-Pierre Haralamb şi ne putem bucura în voie de rezultatele sale.

Averea reginei Maria şi cum a fost împărţită ea

Despre regina Maria se spune că nu prea cunoştea valoarea banilor pe care îi arunca în stânga şi-n dreapta. Împărţirea moştenirii ei din 1938 între Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana arată că totuşi regina Maria a fost destul de strângătoare. Avea în depozite bancare şi acţiuni suma de 130.453.184 lei (după scăderea datoriilor) şi următoarele clădiri proprietate personală: un imobil în Bucureşti de 215 mp, palatul Balcic, castelul Bran, castelul Copăceni din judeţul Ilfov, un imobil la Braşov lângă gara Bartolomeu, castelul Medieşu Aurit şi un imobil în Iaşi. Puteţi vedea detaliile împărţelii în actul oficial reprodus mai jos.

Regina Maria

Regina Maria

O mare problemă a acestui act de împărţeală este că nu a inclus şi bijuteriile reginei Maria. Constantin Argetoianu a consemnat astfel discuţiile asupra averii reginei, purtate de urmaşi imediat după moartea ei.

De luni dimineaţa, membrii Familiei Regale se ceartă ca ţiganii pe moştenire. Regina a lăsat un testament, o scrisoare adresată Regelui şi alta, pe englezeşte, copiilor. Testamentul, ca toate testamentele oamenilor geniali care nu consultă avocaţi, e idiot. Nu se ocupă decât de bunurile imobiliare şi lasă – după câte am aflat – Branul Prinţesei Ileana, Balcicul Regelui Carol şi Copăcenii Elisabetei. Punct. Despre bunurile ei mobile, bani, titluri, bijuterii – nimic. Şi pe astea toate se ceartă moştenitorii, reproţând Ileanei tot cât i-a dat mumă-sa de la mână la mână – şi i-a dat mult. Dar nici asupra imobilelor nu sunt de acord. Regele nu vrea să lase Branul Ileanei. Şi legatul acesta, trebuie recunoscut, nu prea are sens. Branul a fost dăruit Reginei României de oraşul Braşov. Regina trebuia să-l lase unui Prinţ român sau unei Prinţese românce, iar nu Ileanei care s-a înstrăinat. E admisibil ca Branul, în inima ţării, să ajungă după moartea Ileanei pe mâinile unor Arhiduci de Habsburg?

În afară de piesele mari distribuite de Regină încă în viaţă, Regina avea trei diademe mari pe care le-a împărţit între cele 3 fiice ale sale. Cea mai frumoasă, moştenită de la mumă-sa, şi evaluată la 3 milioane şi 1/2 franci elveţieni i-a dat-o Ileanei. Un splendid lanţ de briliante cu o cruce ce atârna pe el şi purta un enorm safir în mijloc, Regina l-a lăsat pentru viitoarea soţie a Voievodului Mihai (notă – safirul a fost scos la vânzare de regele Mihai, detalii aici).

Lumea continuă să fie nedumerită în chestiunea testamentelor şi succesiunii Reginei; să vedem ce legate mai ies la lumină. Nu se poate contesta că au şi „moştenitorii” cei dârji dreptate. Regina, cât a trăit a îmbâcsit pe Ileana. I-a cumpărat Sonnenbergul lângă Viena, o vilă Worthersee şi i-a dat bani cu nemiluita – milioane. Acum, la moarte, vrea să-i mai lase şi cea mai frumoasă diademă, cea evaluată la 3 1/2 milioane franci elveţieni. Un Nicolae cu degetul în gură, o Elisabetă aprigă cum e – urlă şi protestează şi cer ca toate „donaţiile” primite de Ileana să fie „raportate” la succesiune.

Certurile relatate de Argetoianu sunt cât se poate de bine ilustrate în cele 5 proiecte de împărţeală a averii, pline de tăieturi şi adăugiri. Nu le mai reproduc pe acestea, ci vă las spre lectură o copie a împărţelii finale, semnată de ministrul Justiţiei.

Regele Carol al II-lea – o victimă a istoriei?!?

Adrian Cioroianu şi Stelian Tănase au susţinut ieri seară teza că regele Carol al II-lea trebuie reevaluat, nu a fost chiar aşa de rău pe cât se spune. Dar să luăm pe rând argumentele prezentate la dezbaterea „Controversatul rege Carol al II-lea”.

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

1. Cedarea Basarabiei s-a făcut în urma unui Consiliu Regal

Consiliul Regal era o instituţie marionetă, o faţadă destinată acoperirii deciziilor lui Carol al II-lea. Contraexemplul cu Consiliul Regal din 1914 unde regele Carol I a cerut să intrăm în război de partea Germaniei şi consilierii s-au opus, iar regele a cedat nu stă în picioare. Consiliul Regal nu a fost niciodată o instituţie formată în baza unei legi, cu atribuţii clare, dimpotrivă, erau adunări informale în cadrul cărora suveranul se consulta cu cei mai influenţi oameni ai ţării. Deosebirea dintre Consiliul Regal al lui Carol I şi Carol al II-lea: în primul caz membrii Consiliului chiar aveau influenţă, în al doilea caz era vorba de oameni care nu prea puteau influenţa societatea românească (al cărei mecanism tradiţional al partidelor fusese pulverizat de însuşi Carol al II-lea!).

Studiile Statului Major şi sintezele Serviciului Secret de Informaţii spuneau clar că din punct de vedere militar era imposibil de rezistat în vara anului 1940 – iar Carol al II-lea ştia foarte bine asta. Un mic exemplu: la începutul războiului România avea 35 de tancuri comparabile cu ce aveau sovieticii. Carol al II-lea a pus în scenă mascarada cu Consiliul Regal ca să se „acopere” în faţa istoriei, nimic mai mult.

2. Corupţia lui Carol al II-lea este o bârfă inventată de legionari şi preluată de comunişti

Orice studiu al izvoarelor memorialistice lămureşte rapid chestiunea. Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Victor Slăvescu, Pamfil Şeicaru, Petre Pandrea – nici unul dintre aceştia nu pot fi consideraţi legionari, ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi aceştia îl acuză pe Carol al II-lea că a patronat un gigantic sistem bazat pe corupţie. Este exclusă o înţelegere între aceşti memorialişti pentru întinarea memoriei suveranului – nici între ei nu se iubeau foarte tare. Într-adevăr, legionarii au promovat cel mai intens povestea corupţiei (aveau şi motive s-o facă) însă această corupţie este atestată din multe alte surse diverse, nu doar memorialistice. (Aici puteţi citi istoria unui caz de corupţie patronat de Carol al II-lea)

3. Carol al II-lea nu a fost un afemeiat

În formă extinsă, această teză zice aşa: Carol al II-lea i-a fost credincios Elenei Lupescu până la moarte, nu a fost un play-boy, aşa cum se spune. Din nou, sursele memorialistice spun altceva. Am scris mai pe larg aici despre viaţa intimă a regelui Carol al II-lea. Surse diverse şi extrem de bine informate (Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gavrilă Marinescu) atestă faptul că regele frecventa prostituate.

Corolarul acestei teze: ce ne interesează pe noi viaţa intimă a regelui? Dacă era un virtuos, fără să o aibă drept amantă pe Elena Lupescu, ar fi fost mai bine? Răspunsul este că ne interesează viaţa intimă a suveranului. În primul rând, ataşamentul său faţă de Elena Lupescu a creat o mare problemă în relaţia cu Marea Britanie (unde un rege a renunţat la tron pentru o amantă în aceeaşi perioadă, iar la noi regele stătea cu amanta în palat). În al doilea rând Elena Lupescu s-a implicat în politică şi în lumea afacerilor – ceea ce a încurcat foarte multe iţe. În al treilea rând, viaţa personală complicată a lui Carol al II-lea crea situaţii tâmpite – primul ministru trebuia să fie de acord să stea la masă cu amanta regală ca o condiţie pentru accesul la putere. Şi mă opresc aici. Problema lui Carol al II-lea nu a fost că a avut o amantă (ca mulţi alţi regi de altfel), problema a fost că i-a permis să se amestece în politică şi să-i influenţeze deciziile. (Vezi aici o poveste cu Elena Lupescu şi prima amantă a regelui Mihai)

4. Carol al II-lea a fost voievodul culturii interbelice

Toate păcatele lui Carol al II-lea ar fi spălate prin aceea că a investit foarte mult în cultura română. În primul rând trebuie spus că toţi regii şi reginele României au făcut asta. Carol I şi Elisabeta i-au sponsorizat pe Eminescu, Caragiale, Enescu etc. Ferdinand a fost mai zgârcit, dar Maria arunca cu banii în toate părţile fără să se uite la sume. Nu e nimic nou că regele Carol al II-lea a sponsorizat cultura română – nou la el a fost cultul personalităţii (detalii aici).

Însă regii anteriori nu au distrus sistemul politic românesc, ei au creat şi consolidat acest sistem. Carol al II-lea a instaurat o dictatură (de catifea, într-adevăr) iar vina lui cea mare este că a pulverizat un sistem politic pus pe picioare cu greutate începând din 1866. Asta plus instaurarea corupţiei instituţionalizate, fărâmarea sistemului juridic şi aplicarea asasinatelor de stat – acestea sunt vinile lui Carol al II-lea.

Într-adevăr, Carol al II-lea a fost o victimă a geopoliticii şi după căderea Franţei şi începutul dominaţiei hitleriste asupra Europei România nu mai avea nici o şansă, indiferent de ce conducător ar fi avut. Însă asta nu îl scuză cu nimic pe Carol al II-lea care a lăsat în urma sa o Românie putredă, pregătită pentru sovietizare.

De când se ascultă telefoanele în România? Dintotdeauna!

De fapt, telefoanele sunt ascultate în România de când au fost instalate. Iar ascultarea se făcea direct în centrală, la cască, se stenografia discuţia şi apoi era bătută la maşină pentru cititorii de rang înalt. Pentru cazuri speciale existau şi dispozitive de înregistrare. Directorul Serviciului Secret de Informaţii Mihail Moruzov avea microfoane ascunse în birou şi un dispozitiv de înregistrat pe plăci, plus o instalaţie identică în Mercedesul de serviciu. Şeful serviciului tehnic al SSI Gheorghe Cristescu inventase un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor pe sârmă acoperită cu un strat magnetic (un precursor de magnetofon). Există informaţii că discuţia dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din după-masa zilei de 23 august 1944 a fost înregistrată.

Oamenii informaţi ştiau foarte bine că telefoanele erau ascultate. În martie 1939, după ce Germania a invadat Cehoslovacia, industriaşul Nicolae Malaxa l-a trimis pe directorul său executiv Adrian Dumitrescu la Paris ca să vorbească de la un telefon public cu ambasadorul român la Londra Viorel Tilea. Aşa a primit acesta instrucţiunile în baza cărora a declanşat un tămbălău diplomatic european spunând că Hitler vrea să invadeze România. Malaxa ştia foarte bine că telefoanele din România erau ascultate.

Vă propun spre lectură stenogramele unor convorbiri telefonice ale lui Nicolae Titulescu din anul 1936 pe care le-am găsit în dosarele regelui Carol al II-lea. În acea vreme Titulescu tocmai ce fusese mătrăşit din funcţia de ministru de Externe şi încerca să îşi păstreze imaginea curată. În seara zilei de 1 iulie 1936 Titulescu vorbeşte cu directorul ziarului Universul Stelian Popescu şi cu ministrul de Externe Savel Rădulescu. A doua zi Titulescu vorbeşte iar cu Stelian Popescu căruia îi spune că probabil ministrul de Interne Ion Inculeţ „a citit fişele noastre telefonice de azi dimineaţă” (pagina 7 din imaginile de mai jos). Am găsit rătăcite multe astfel de stenograme: erau ascultate şi telefoanele din cârciumi, hoteluri, instituţii publice – fără milă şi fără îndurare.

De ce l-a omorât Carol al II-lea pe Corneliu Zelea Codreanu

În toamna anului 1938 Mişcarea Legionară aproape dispăruse din viaţa politică a României, spaţiul public era asaltat de propaganda pro-regele Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu era în închisoare, ca şi cea mai mare parte a şefilor legionari. Şi totuşi Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis sub pretextul fugii de sub escortă în noaptea de 29 noiembrie 1938.

Faptele

Documentele păstrate ne spun foarte puţine despre împrejurările în care s-a produs acest eveniment. O reconstituire a faptelor din timpul guvernării legionare arată că uciderea lui Codreanu a fost pregătită în detaliu. Şeful Mişcării Legionare, împreună cu „Nicadorii” şi „Decemvirii” (două grupuri de legionari condamnaţi la închisoare pentru asasinarea premierului I.G. Duca şi a disidentului Mihail Stelescu) au fost suiţi în două maşini; deţinuţii erau legaţi de mâini şi de picioare şi în spatele fiecăruia se găsea câte un jandarm. Maşinile au fost oprite în dreptul satului Tâncăbeşti, unde prizonierii trebuiau executaţi prin ştrangulare, doar că jandarmii din maşina în care se găsea Codreanu nu au respectat consemnul. A fost nevoie de îndemnul unui maior care a ordonat cu pistolul în mână „Executarea!” Cadavrele au fost apoi scoase din maşini şi au fost trase în ele mai multe gloanţe pentru a simula împuşcarea în timpul unei presupuse evadări. De la Tâncăbeşti cadavrele au fost duse la închisoarea Jilava, unde au fost stropite cu acid sulfuric (cel mai probabil pentru a nu mai putea fi recunoscute), iar asupra gropii comune a fost turnată o placă de beton. Întreaga operaţiune ar fi fost pusă la cale de generalul Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Nimeni din România nu a crezut scenariul „fugii de sub escortă”, iar Constantin Argetoianu se întreba în memoriile sale de ce a fost nevoie de tot acest scenariu complicat. Îmi scapă sensul ştrangulării în maşină – nu îi puteau împuşca direct? Sau ca să nu umple maşinile cu sânge: îi scoteau în câmp şi îi împuşcau acolo. De ce ştrangularea?

Pregătirea

Singura menţiune documentară care face legătura dintre acest asasinat şi regele Carol al II-lea se găseşte în însemnările zilnice ale lui Armand Călinescu, pe atunci ministru de Interne şi om de încredere al regelui (ulterior, prim ministru care va fi asasinat de legionari în toamna anului 1939). La 13 noiembrie 1939 Călinescu scria în agenda sa: „Urdăreanu: Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Însemnarea merită câteva explicaţii: Ernest Urdăreanu era în acel moment mareşalul Casei Regale, mâna dreaptă a regelui Carol al II-lea care se ocupa de toate treburile murdare ale stăpânului. Codreanu şi Mişcarea Legionară se aflau de câţiva ani într-o tendinţă electorală ascendentă şi într-un conflict deschis cu regele Carol al II-lea. La un moment dat suveranul i-ar fi sugerat lui Codreanu ca aceasta să-i cedeze conducerea Mişcării Legionare, idee respinsă. Iuliu Maniu era şi el în conflict deschis cu regele din cauza amantei Elena Lupescu (şeful ţărăniştilor cerea insistent plecarea ei). Armand Călinescu provenea din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi nu şi-a uitat originile politice – astfel că l-a protejat pe Maniu.

Situaţia internaţională a României

Tot 13 noiembrie este ziua în care regele Carol al II-lea a plecat însoţit de Ernest Urdăreanu într-un turneu european pe traseul Londra-Paris-Berlin. În toamna anului 1938 România se găsea într-o situaţie dezastruoasă: Franţa şi Marea Britanie fuseseră de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei în beneficiul Germaniei lui Hitler – ceea ce ridica în mod natural chestiunea graniţelor României, graniţe contestate de Ungaria, Bulgaria şi Rusia sovietică. În plus, armata română ducea lipsă de armament şi nu existau nici fabrici pentru producerea muniţiei. Carol al II-lea a mers în principalele capitale europene cu două întrebări: cine garantează frontierele României şi cine ne oferă armament?

La Londra şi la Paris Carol al II-lea a primit ridicări din umeri. Am găsit în arhivele britanice stenograma discuţiei dintre Carol al II-lea şi ministrul britanic de Externe Halifax. O discuţie dură, care nu lăsa nici o speranţă de ajutor pentru România – ba mai mult, Halifax îl îndemna pe Carol al II-lea să se înţeleagă cu Germania. Oricât am căutat, nu am reuşit să găsesc stenograma discuţiei lui Carol al II-lea cu oficialii francezi. Însă dintr-o discuţie a lui Carol al II-lea cu Constantin Argetoianu rezultă că şi francezii l-au trimis pe regele României să se înţeleagă cu Hitler.

Carol al II-lea s-a întâlnit cu Hitler pe 24 noiembrie 1938, iar dialogul nu a adus nici un fel de clarificări în sensul dorit de regele României. Hitler a preferat să poarte discuţia în termeni generali şi nu a oferit nici un fel de garanţii pentru graniţele româneşti. (După discuţia cu Carol al II-lea, Hitler i-a spus ministrului său de Externe von Ribbentrop că Ungaria şi România trebuie menţinute ca două fiare încinse pentru a fi modelate după interesul Germaniei – ceea ce s-a şi întâmplat). Pe 26 noiembrie 1938 Carol al II-lea s-a întâlnit cu Göring; această discuţie a fost orientată în principal spre aspectele economice. Regele României a fost de acord cu aplicarea unui plan economic comun româno-german pe 5 sau 10 ani – ceea ce avea să se întâmple şi să ducă la dominarea economiei româneşti de interesele germane. Pe 28 noiembrie Carol al II-lea ajungea în România, în noaptea 29-30 noiembrie era asasinat Corneliu Zelea Codreanu.

Explicaţia

În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înţeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (şi în întregul spaţiu sud-est european), iar Franţa şi Marea Britanie nu doreau şi nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situaţie. Hitler şi cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanţii teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic şi Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligenţa: a înţeles că după ce România avea să intre în sfera de influenţă economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-şi exercita influenţa politică. Şi chiar dacă Hitler şi diplomaţia nazistă (cu excepţia unor facţiuni mistice din SS şi SA) nu iubeau foarte tare Mişcarea Legionară, totuşi cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii româneşti (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat şi exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluţie prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Doar că nu a reuşit să fugă de soarta sa, scenariul expus mai sus a fost doar amânat: s-a produs în 1940 cu generalul Ion Antonescu partener al Germaniei naziste (după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului).

Prima iubită a regelui Mihai, adusă la aşternut de Elena Lupescu

Jurnalul lui Carol al II lea ne spune cu amănunte povestea primei iubiri a regelui Mihai. Este vorba de o tânără numită Yvonne, „recrutată” pentru relaţia cu tânărul Mihai de chiar amanta regală Elena Lupescu. În această relaţie a fost implicat şi aghiotantul lui Carol al II lea, comandorul Ştiubei – care şi el avea o relaţie intimă cu iubita lui Mihai. Povestea de dragoste dintre regele Mihai şi Yvonne a durat aproape doi ani de zile, din 1937 până în 1939, când în urma unor negocieri dificile iubita regală a primit două milioane de lei şi a părăsit România. Dispariţia bruscă a „Yvonnichii” din viaţa lui Mihai avea să-i provoace acestuia disperarea. Regele Carol al II lea găsea timp să se ocupe de iubita fiului său în cursul verii anului 1939 – anul în care avea să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial. Am extras în continuare mai multe paragrafe din Jurnalul regelui Carol al II lea care ilustrează evoluţia primei iubiri a regelui Mihai.

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Început dificil

Conform însemnărilor lui Carol al II lea începuturile relaţiei lui Mihai cu Yvonne au fost relativ dificile:

9 aprilie 1937 Tratativele Duduii cu părinţii Yvonichii au dat rezultatul scontat, i-au acceptat propunerea, îmi pare bine pentru Mihăiţă.

13 aprilie 1937 Seara, Yvonica din nou la Mihăiţă, cu acelaşi rezultat ca prima dată.

14 aprilie 1937 Vorbit cu Duduia despre cazul Mihăiţă – Yvonica; va vorbi cu familia şi cu fata, care nu s-a ţinut de cuvânt; sunt toţi destul de interesaţi ca afacerea să se sfârşească cum dorim.

2 mai 1937 Sculat târziu. La 12 3/4, plecat cu trenul la Sinaia pentru vacanţa de Paşti. Sosit pe la 4; vremea acoperită, răcoare. D(uduia), la cină. Mihăiţă, la masa, cu Yvonica.

29 mai 1937 La 5, soseşte şi Mihăiţă, foarte impresionat de vederea lui Dan; a fost înainte de plecare la capela cimitirilui. Este o durere generală. Azi dimineaţă, a voit şi părintele Nae (Popescu) şi Preda să vorbească copiilor la şcoală de camaradul lor, dar n-au putut, căci i-au podidit lacrimile. A venit şi Yvonica să-l vază pe Mihăiţă. Au fost, după – amiază, amândoi la mine. Atmosferă tristă.

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Iubire regală

Relaţia lui Mihai cu Yvonne s-a „aşezat” în cursul anului 1938, însă în 1939 Carol al II lea a decis că este cazul ca ea să ia sfârşit. Pentru încheierea relaţiei a fost delegată tot Elena Lupescu, care a purtat discuţiile necesare. Nu se ştie ce şi-ar fi dorit Yvonne, însă cert este că nu a vrut să renunţe foarte uşor la relaţia cu vlăstarul regal:

5 iunie 1938 Întorşi seara, cinema. Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o cu orice preţ pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a angajat pentru astă-seară.

6 iunie 1938 Seara, cinema. Două filme detective, unul bun, celălalt idiot. Au fost numai D(uduia) şi Urdăreanu, Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu-i-se dorul de ieri cu Yvonica.

16 iulie 1939 Ştubei a adus răspunsul. Atât soţia sa, cât şi fata nu vor să plece în străinătate şi, mai ales, în America. Yvonica a cerut s-o vază pe Duduia. A rămas ca mâne să vie la Bucureşti şi să se mai facă un efort înainte de a trece la alte măsuri, drastice.

18 iulie 1939 La Bucureşti, o căldură fenomenală. Ziua de azi a întrecut cea de ieri. Spre seară, Duduia a văzut-o pe Yvonica, care, după multe schimbări la faţă şi vorbe adesea nechibzuite, a rămas să dea răspunsul ei mâne dimineaţă. A constatat că nu poate fi vorbă de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii.

19 iulie 1939 Yvonica a fost la D (uduia), după cum rămăsese ieri, cu răspunsul că va pleca, dar că refuză să scrie lui Mihăiţă o scrisoare de adio. (…) Seara, l-am chemat pe Malaxa să-l rog să-l lase pe Costache să meagă cu noi cu iahtul, căci, după decepţia ce o va avea Mihăiţă din cauza Yvonichii, e bine să aibă un camarad cu el.

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Supărarea lui Mihai

Pentru a-l mângâia pe Mihai, regele Carol al II lea a aranjat o croazieră regală după ce a perfectat plecarea Yvonnei – o croazieră în mijlocul unei veri fierbinţi, când întreaga lume se pregătea de război.

24 iulie 1939 Yvonica a dat scrisorile cerute şi i-sa depus la bancă dota de 2.000.000 lei.

27 iulie 1939 Ne deşteptăm ca să fim pe punte pentru intrarea în Bosfor. Sunt extrem de nervos din cauza lui Mihăiţă. Va fi pentru el o groaznică lovitură când va vedea că Yvonica nu este cu noi. La 12, aruncăm ancora în faţa Palatului Dolma Bahce. La 12 1/2, se îmbarcă Mihăiţă, pe care-l primim cu toţii foarte cald. Se înţelege uşor că disperarea lui a fost extremă, mai ales când a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conţinea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simţ de tandresă şi de inimă. Bietul copil a fost disperat şi pentru prima dată l-am văzut plângând cu nesaţ. Îşi lăsase capul pe umărul meu şi lacrimile curgeau cu nesaţ. I-am spus că nimeni mai bine decât mine pricepe desperarea lui şi adânca lui durere şi mâhnire şi că bine face că plânge, că îl va uşura. Totuşi îl rog ca în faţa celorlalţi să fie bărbat şi prinţ. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. După amiază Duduia a vorbit lung cu Mihăiţă căruia de dimineaţă Urdăreanu îi spusese că Ştiubei a venit să-i vorbească de această chestiune şi ea a primit bani. Săracul băiat este foarte adânc mâhnit şi nu vrea decât un singur lucru: s-o revadă şi să aibă o explicaţiune cu ea, căci nu mai pricepe nimica şi o iubeşte aşa de mult. Acuză pe părinţii ei şi se plânge că purtarea ei şi mai ales scrisoarea ei este urâtă, cum zice el, o scrisoare care nici unui servitor n-ar scrie. Toate prostiile ce le-a făcut a fost împins de ea să le facă şi zice că adesea, i-a atras ei atenţia, dar n-a voit să auză. Spre lauda lui, trebuie să zic că a fost foarte curagios.

4 august 1939 Un alt semn îmbucurător la Mihăiţă: a început din nou să fumeze, ceea ce e un semn că o rupe din ce în ce cu trecutul, căci el promisese Yvonichii că nu va mai fuma.

12 august 1939 Iată, s-a sfârşit şi această călătorie, la care eu şi D (uduia) ne bucurasem aşa de mult. N-a fost ce am aşteptat. Întâi, de la început, grija cea mare pentru Mihăiţă. Cel puţin de acest punct de vedere, lucrurile s-au liniştit. Pare să fie complect dizgustat de Yvonica, îndeosebi pe chestiunea că ea trăieşte cu Ştiubei.

Misterul

Cine a fost această Yvonica? Care era numele ei real? Ce s-a ales de ea în America? Dacă Securitatea ştia de existenţa ei fără îndoială că a urmărit-o şi ar trebui să existe ceva documente pe la CNSAS. Ştiau serviciile de informaţii americane cine a venit în SUA în vara anului 1939? Dacă da, atunci cu siguranţă s-au păstrat nişte documente.

Ar fi interesant de găsit şi o fotografie cu această primă amantă a regelui Mihai. Iar dacă ar putea fi identificaţi urmaşi de-ai ei sau ceva rude poate că ar avea de spus o poveste interesantă. Până atunci nu pot decât să vă recomand să citiţi cartea „Carol al II lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice” de la librăria Okian. Este o transcriere a jurnalelor regelui Carol al II lea, pline de poveşti picante şi dezvăluiri ale dedesubturilor politicii înalte de la Bucureşti în perioada interbelică.

O promisiune regală pentru Basarabia

Pe 6 ianuarie 1940 regele Carol al II lea a participat la Boboteaza de la Chişinău. Îmbrăcat în uniformă militară, cu cască de oţel pe cap regele a încercat să dea o impresie de siguranţă şi le-a promis românilor basarabeni că nu va ceda nici o palmă de pământ românesc. Filmarea de mai jos arată un centru al Chişinăului plin de români veniţi să-şi vadă regele, iar Pamfil Şeicaru povestea că manifestarea a fost una reală, basarabenii chiar vroiau să ştie ce are de gând regele.

Slujba a fost urmată de o paradă militară, iar din notele regelui aflăm că la Chişinău exista un singur batalion de infanterie motorizat, iar la sfârşitul parăzii pe străzile Chişinăului se scurg câteva tancuri uşoare R-1 de producţie cehească. Era vorba de tancuri uşoare, înarmate cu 2 mitraliere, care sub nici o formă nu puteau face faţă tancurilor sovietice. Promisiunea regelui Carol al II lea făcută în faţa basarabenilor nu a fost ţinută.

Scrisul de mână al lui Ion Antonescu. Mareşalul pornit împotriva corupţiei

Mareşalul Ion Antonescu era hotărât să demoleze sistemul corupţiei stabilit de regele Carol al II lea şi Nicolae Malaxa. De aici au rezultat o mulţime de rapoarte ale anchetelor ordonate de mareşalul Ion Antonescu care încerca să priceapă chiar în timp de se defăşura cel de-al Doilea Război Mondial cum de s-au cheltuit miliarde de lei pentru înarmare şi totuşi armata română era lipsită de echipamente. Am scris aici despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Nicolae Malaxa.

În imaginile de mai jos puteţi citi un raport alcătuit de generalul Zwiedenek pentru mareşalul Antonescu la 25 octombrie 1941 cu recomandări pentru rezolvarea chestiunii Malaxa (respectiv naţionalizarea intreprinderilor construite de acesta cu banii statului). Prima pagină a raportului poartă o rezoluţie scrisă de mână de mareşalul Ion Antonescu la 30 octombrie 1941 care indică furia acestuia faţă de imposibilitatea recuperării pagubelor produse de Nicolae Malaxa.

„Este [ilizibil] că tâlharii sunt mai tari decât dorinţa şi voinţa unei ţări întregi. Totuşi o soluţie va fi găsită şi o voi găsi. Statul trebuie să reintre în patrimoniul care i-a fost sustras cu atâta diabolică abilitate şi va intra. M-şal Antonescu”  

Din păcate mareşalul Ion Antonescu a eşuat în încercarea lui de a pune capăt corupţiei din România. Nici în anul 1944 nu reuşise să naţionalizeze intreprinderile lui Nicolae Malaxa, chiar dacă se spune că regimul lui Ion Antonescu a fost unul dictatorial. Abia comuniştii au pus mâna pe intreprinderile lui Malaxa, însă urmaşii lui şi-au recuperat averile după 1989. N-a mai ţinut nimeni seama de cum au fost făcute aceste averi.

Veşnicul mecanism al corupţiei din România. Băieţii deştepţi dintotdeauna

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1941 pe biroul generalului Ion Antonescu se găsea sinteza unei cercetări efectuate de Banca Naţională a României la firmele lui Nicolae Malaxa. Cele şase file cu menţiunea „Strict confidenţial” deasupra titlului „Situaţiunea firmei N. MALAXA S.A.R.” poartă semnătura avocatului Alexandru Ottulescu (guvernatorul B.N.R. de pe-atunci) şi dezvăluie cu o precizie chirurgicală mecanismele corupţiei din perioada interbelică. Câţiva experţi contabili au stabilit în câteva file diagnosticul prăbuşirii României, iar ceea ce mi se pare cu adevărat şocant este că riscăm să ne repetăm greşelile istorice: esenţa acestui raport, cu modificări minore, poate constitui expertiza contabilă a multor „mari firme” din ziua de azi. (Puteţi citi mai jos o copie fotografică a acestui raport)

Profit gigantic, credite preferenţiale

Aproape fiecare cuvânt din raportul B.N.R. constituie o lovitură devastatoare. Din primele rânduri aflăm că firma lui Nicolae Malaxa funcţiona în baza unor credite care reprezentau 236,6% din mijloacele proprii – firmă pe datorie.

Cel mai mare creditor al lui Malaxa era B.N.R. cu 83,7% din întreaga finanţare a firmei. Mai mult decât atât, Malaxa beneficia de o relaţie specială cu B.N.R.: contractele sale de împrumut prevedeau că dacă Malaxa nu îşi încasa banii pe comenzile de stat urma ca perioada de creditare să îi fie prelungite. Un creditor cu adevărat special: dacă nu avea bani, era în mod automat amânat.

Acelaşi raport constata că deja nu mai era clar dacă statul era clientul întreprinderilor lui Malaxa sau Malaxa era clientul statului: 98% din comenzile fabricilor Malaxa erau comenzi de stat (66% comenzi de armament, 32% comenzi de material rulant pentru CFR).

Surpriza experţilor B.N.R. a fost enormă atunci când au calculat ratele de profit ale lui Malaxa în cadrul contractelor lui cu statul: acestea se situau între 236% şi 1.140%. De exemplu fabricarea de armament l-a costat pe Malaxa 182 milioane lei, iar acest armament a fost vândut armatei române cu 1,65 miliarde lei – rată de profit de 910%. Experţii contabili constatau sec: „firma N. Malaxa beneficiază de o rentabilitate excepţională”.

Nicolae Malaxa a avut grijă să pună deoparte aproape o treime din profiturile contractelor cu Armata: 390 de milioane de lei (adică 1,4 milioane dolari) într-un cont la Chase National Bank din New York. Chiar dacă făcea afaceri cu naziştii şi se întâlnea cu Hermann Goring, Nicolae Malaxa îşi punea banii în America.

Experţii B.N.R. au mai constatat că Malaxa practica dubla contabilitate şi multe din operaţiunile sale financiare erau mascate şi greu de identificat. Sistemul industrial-financiar al lui Malaxa făcea imposibilă blocarea finanţării de stat – deoarece fără sprijin guvernamental fabricile lui Malaxa ar fi fost închise, ceea ce pe lângă problemele sociale create ar fi dus la o problemă mult mai mare: oprirea producţiei de armament în ajunul intrării României în război.

Mecanismul corupţiei

Mecanismul lui Malaxa era unul simplu: mituia funcţionari de stat şi chiar pe regele Carol al II lea (vezi aici ce zice istoricul Ioan Scurtu despre cum îl mituiau Malaxa şi Auschnitt pe rege) şi astfel obţinea contracte de stat, desfăşurate în baza unor credite preferenţiale de stat cu marje de profit gigantice. Aceste profituri constituiau fondul de rulment pentru următoarele mituiri ale funcţionarilor de stat – şi cam o treime din bani mergeau în conturile din America. Chiar şi fabricile lui Malaxa erau construite cu bani de la stat după care beneficiau de comenzi de stat – astfel că funcţionarii B.N.R. se întrebau cine era de fapt adevăratul proprietar al acestor fabrici. Sunt sigur că recunoaşteţi în acest mecanism destule exemple contemporane. Mai jos puteţi citi raportul care în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1941 s-a găsit pe biroul generalului Ion Antonescu.

Un articol despre războiul mogulilor. Bonus: serviciul de informaţii al lui Nicolae Malaxa

De azi puteţi citi pe internet studiul meu despre bătălia mogulilor interbelici ai României, Nicolae Malax şi Max Auschnitt. A apărut în ediţia print a revistei Historia din luna ianuarie, de azi este şi online aici.

Şi încă un anunţ: în revista Magazin Istoric pe luna februarie (se găseşte la chioşcuri) mi-a apărut un articol despre serviciul de informaţii al lui Nicolae Malaxa. Era frumos în perioada interbelică, pe lângă serviciile de informaţii oficiale (SSI şi Poliţia de Siguranţă) mai toată lumea avea un serviciu propriu de informaţii: Legiunea Arhanghelului Mihail, Partidul Naţional Ţărănesc, regele Carol al II lea avea informatori proprii, iar amanta sa Elena Lupescu avea şi ea un serviciu de informaţii. Mă întreb câte servicii de informaţii există în România actuală. Deci: dacă vreţi să aflaţi mai multe despre serviciul de informaţii privat al lui Nicolae Malaxa mergeţi şi cumpăraţi de la chioşcuri Magazin Istoric.

Ca să vă încurajez să citiţi articolul meu din revista Historia (aici) vă mai spun că de soarta lui Max Auschnitt se interesa Adolf Eichmann.

 

 

Camarila regală: Elena Lupescu împotriva lui Puiu Dumitrescu


Elena Lupescu

În istoria cunoscută a rămas doar Elena Lupescu, chintesenţa Camarilei lui Carol al II lea. De Puiu Dumitrescu foarte puţini oameni mai ştiu ceva. Pe internet nu există nici o fotografie a lui şi se găsescu foarte puţine relatări coerente. Şi totuşi, în anii ’30, la începutul domniei lui Carol al II lea, Puiu (Constantin) Dumitrescu era atotputernic la Bucureşti. Era secretarul personal al regelui, el îi tria corespondenţa şi îi aranja întâlnirile. Puiu Dumitrescu a fost mulţi ani pivotul Camarilei lui Carol al II lea. Continuarea

Penisul regelui Carol al II lea. Pe surse istorice

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

M-am apucat să scriu despre acest subiect după ce am văzut o creştere a căutărilor pe cuvintele cheie „penisul regelui Carol al II lea”. Aşa că am luat hotărârea să satisfac curiozitatea cititorilor care au ajuns pe acest blog cu această căutare şi nu au găsit mare lucru. Penisul regelui Carol al II lea a devenit element de folclor urban încă din perioada interbelică, după cum o atestă scriitoarea britanică Olivia Manning care a trăit la Bucureşti prin 1940:

„Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: – Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, regele Carol al II lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problemă.”

Dincolo de glume şi folclorul urban al epocii trebuie să vedem ce ne spun sursele istorice.

Ce dimensiune avea penisul regelui Carol al II lea?

Mare. Foarte mare, spun oamenii informaţi ai epocii. Constantin Argetoianu (om serios, senator, ministrul de interne care a distrus mişcarea comunistă, ministru de justiţie, ministru de finanţe, prim ministru) spune în memoriile sale că din acest punct de vedere Carol al II lea era „un fenomen al naturii”. Dimensiunea lui Carol al II lea a traumatizat-o profund pe soţia sa principesa Elena: „Intimile principesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale”. Tot Constantin Argetoianu nota că Alexandru Davila i-a povestit cum s-a petrecut iniţierea sexuală a lui Carol al II lea. Regele Carol I l-a rugat pe Alexandru Davila să găsească o damă de consumaţie pentru tânărul prinţ când acesta avea 16 ani. Reacţia femeii după noaptea petrecută cu Carol al II lea: „M-a omorât nene Alecule!” (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 234-235)

Viaţa sexuală a regelui Carol al II lea

La o primă vedere o chestiune intimă, despre care nu ar trebui să ştim foarte multe lucruri. Însă datorită faptului că monarhia şi viaţa politică românească au fost afectate de viaţa privată a acestui rege foarte mulţi contemporani au fost extrem de interesaţi de comportamentul regelui în pat. Inclusiv serviciile de informaţii. În perioada exilului său în Franţa Carol al II lea şi Elena Lupescu au fost urmăriţi pas cu pas de agenţii Poliţiei de Siguranţă, sau Siguranţa. Au fost detaşaţi zeci de agenţi de la Bucureşti care ştiau tot despre Carol, Elena Lupescu şi intimii lor (în majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de afaceri dubioşi). Pe 9 martie 1928 agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că la cazinoul din Cannes Puiu Dumitrescu a pierdut 10.000 de franci, iar Carol al II lea a câştigat 25.000 de franci după care „s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors foarte obosiţi” (cf. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală, Editura Semne, Bucureşti 2010, p. 63). Pe lângă această exprimare camuflată, agenţii Siguranţei au dovedit şi simţ al umorului: o porecliseră Roaiba pe Elena Lupescu.

Nici după ce a ajuns rege Carol al II lea nu a scăpat de supravegherea agenţilor de Siguranţă. Până la urmă trebuiau cunoscute obiceiurile şefului statului, mai ales cele care erau în stare să îl facă de râsul lumii. Nu că restul lumii nu ar fi ştiut ce poamă era Carol al II lea: în perioada exilului său în Franţa a fost urmărit îndeaproape de serviciile secrete britanice, franceze, italiene şi sovietice. Belgienii, olandezii şi spaniolii se interesau şi ei de obiceiurile viitorului monarh al României. Iar agenţii de Siguranţă ştiau că „concurenţa” făcuse rost de informaţii complete cu privire la viaţa intimă a lui Carol al II lea (v. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală…)

Revenind la urmărirea lui Carol al II lea la Bucureşti: Armand Călinescu (pe atunci secretar de stat la Ministerul de Interne, ulterior colaborator apropiat al lui Carol al II lea şi prim ministru) nota în jurnalul său la 24 iunie 1932 „Cristescu (directorul Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de Informaţii în timpul guvernării mareşalului Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe stradă. Acestea au aflat şi se adună prin Brezoianu aşteptând”. Acelaşi Armand Călinescu nota pe 5 decembrie 1932: „Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea mai joasă speţă„. Pe 17 decembrie 1932 altă însemnare: „Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă” (cf. Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti 1990).

Informaţiile lui Armand Călinescu sunt confirmate de Constantin Argetoianu (ministeru de Interne între 1931-1932): „Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţămai scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”. (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Memorii, vol IX, p. 77)

De ce ne interesează penisul regelui Carol al II lea?

Pentru că întreaga viaţă politică a României între 1930-1940 s-a învârtit în jurul lui. Elena Lupescu a fost singura femeie capabilă să îl satisfacă pe Carol al II lea şi s-a folosit de acest atu pentru a-şi elimina adversarii care îi cereau regelui să renunţe la amantă. Favorurile regale, ascensiunea politică, numirea guvernelor, marile contracte cu statul – toate atârnau de bunul plac al Elenei Lupescu. Regele era un sclav în faţa ei din cauza dependenţei sexuale – Argetoianu scria că regele „se pierde între cracii damei”. În 1934 acelaşi om politic nota „În ziua de 17 ianuarie 1934 (ţin să precizez data din cauza enormităţii confidenţelor) mareşalul Averescu în cursul unei vizite ce-i făceam, mi-a spus că prinţul Carol i-a mărturisit că numai cu Lupeasca mai putea avea erecţiuni. Duduia, a continuat Averescu, ţine pe rege prin cunoştinţa secretelor lui de anomalie sexuală”.  Ziaristul Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul din perioada interbelică scria şi el: „Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcovşi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” (cf. Ioan Scurtu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti 1999, p. 244)

Istoricul Adrian Cioroianu consideră că toate aceste detalii nu au relevanţă dacă e să-l judecăm pe Carol al II lea (am scris aici despre articolul lui Adrian Cioroianu publicat în revista Istorie şi civilizaţie). Eu cred că de fapt este vorba de o chestiune centrală a domniei lui Carol al II lea. Dacă ar fi fost un cetăţean oarecare suferind de disfuncţii sexuale nu ar fi fost nici o problemă. Însă Carol al II lea se sfătuia cu Aristide Blank în legătură cu aceste probleme. Iar Aristide Blank a falimentat banca Marmorosch-Blank şi a primit ajutor de la guvernul României în urma poruncii lui Carol al II lea. Şi multe alte mistere ale perioadei interbelice pot fi explicate din prisma penisului regelui Carol al II lea.

Lecturi recomandate

Dacă vă interesează aventura vieţii lui Carol al II lea alături de Elena Lupescu vă recomand cartea istoricului englez Paul D. Quinlan, „Regele playboy – Carol al II lea al României”. O puteţi cumpăra cu o reducere de 25% de la librăria online Elefant.ro (link afiliat)

„Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea – un volum care dezvăluie încrengăturile dintre apropiaţii regelui Carol al II lea şi lumea oamenilor de afaceri din România interbelică. O găsiţi cu 35,67 de lei tot la librăria online Elefant.ro (link afiliat).

De ce nu poate reveni monarhia în România

Citeam zilele trecute un interviu din România Liberă cu generalul veteran de război Nicolae Sebastian, care zicea aşa de regele Mihai:

La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: „Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: „Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.

Bătrânul oştean s-a convins că regele Mihai aşteaptă să i se pună tronul în braţe. Mai are de aşteptat. Regele Mihai probabil că nici acum nu şi-a dat seama de ce monarhia a ieşit definitiv din sufletele românilor. El şi cu puţinii monarhişti cred că de vină sunt comuniştii care au spălat românii pe creieri. Fals. Regele Mihai este vinovat pentru decăderea monarhiei. Să mă explic.

Monarhia şi Casa de Hohenzollern au beneficiat de un prestigiu gigantic în ochii românilor vreme de aproape 100 de ani. Acest prestigiu a fost creat de Carol I care ieşea la balcon fără să clipească în faţa bucureştenilor veniţi să-i spargă geamurile palatului. După care cu un semn al mâinii declanşa şarja jandarmilor călare care împrăştiau mulţimea furioasă. În momentul în care la 1878 ruşii au înconjurat Bucureştiul şi au ameninţat cu dezarmarea armatei române, regele Carol I a răspuns că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Şi era hotărât să se bată cu ruşii pentru a păstra Bugeacul. Regele Carol I a fost un adevărat conducător care a dus România în două războaie în urma cărora a avut câştiguri teritoriale.

Prestigiul monarhic stabilit de Carol I a fost consolidat de regele Ferdinand. Nici acest membru al Casei de Hohenzollern nu a cedat. În 1917 România era înfrântă, zdrobită. Însă Ferdinand nu a cedat – unii contemporani spun că la îndemnul reginei Maria. S-a bătut până în ultima clipă. Nu el personal – dar a refuzat să cedeze, să îşi accepte înfrângerea. A refuzat să părăsească România înfrântă.

Apoi a venit Carol al II lea, care a cedat un sfert din teritoriul ţării fără să tragă un foc de armă. Trec peste corupţia generalizată a regimului lui Carol al II lea, peste influenţa Elenei Lupescu etc. Carol al II lea putea salva prestigiul Casei de Hohenzollern în România prin declanşarea unui război de apărare a Basarabiei. Ar fi pierdut (sau poate nu!) acest război, România ar fi putut deveni teritoriu ocupat ca şi Polonia până în 1945 – însă prestigiul Casei de Hohenzollern în ochii românilor ar fi fost intact. Însă Carol al II lea a preferat să părăsească România într-un tren de zece vagoane plin cu toate averile strânse în 10 ani de domnie.

A doua şi ultima şansă de reabilitare a monarhiei în România a avut-o regele Mihai. Regele Mihai ar fi putut declanşa un război de gherilă împotriva sovieticilor şi ar fi fost urmat de marea majoritate a populaţiei. Putea să aleagă între a muri în acest război sau a pleca la un moment dat cu speranţa că va reveni. Putea să aleagă să fie un conducător. A ales să plece, ca şi tatăl său. Între timp a dispărut şi amintirea prestigiului pe care l-a avut Casa de Hohenzollern în România.