Arhiva etichetelor: regele Mihai

Armata română şi frontul de est văzute din perspectivă rusă

Situl rus waralbum.ru prezintă o colecţie impresionantă de imagini din Al Doilea Război Mondial, majoritatea lor reprezentând punctul de vedere sovietic asupra conflictului. Din această colecţie fac parte şi foarte multe imagini cu soldaţi români, cele mai multe provenind din surse sovietice. Le-am ordonat cronologic mai jos, cele mai impresionante pentru mine au fost cele din anul 1940, de la momentul anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Bineînţeles, sovieticii nu-l puteau lăsa deoparte pe regele Mihai, atât alături de mareşalul Ion Antonescu, cât şi alături de un mareşal sovietic cu ordinul Pobeda în piept.

Înregistrarea discuţiei mareşalul Antonescu – regele Mihai. Documentul din arhive

bratianu

Vă pun la dispoziţie fotocopia dosarului în care apare mult-disputata stenogramă a presupusei înregistrări a discuţiei dintre mareşalul Ion Antonescu şi regele Mihai în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Documentul a fost identificat la Arhivele Naţionale de Mircea Vâlcu-Mehedinţi şi publicat de revista ART-EMIS. Cum a stârnit puţină vâlvă – şi mulţi spuneau că documentul este un fals – am pornit pe urmele lui şi l-am fotografiat. Apoi (beneficiind şi de sugestiile unora dintre comentatorii blogului de aici) am pornit să verific conţinutul acestui document. Concluziile le puteţi citi în revista Magazin istoric care va apare săptămâna viitoare.

Până atunci vă mai spun aşa: documentul este autentic, este al treilea care indică faptul că discuţia dintre rege şi mareşal a fost înregistrată (deşi regele neagă asta!), a fost redactat de Gheorghe Brătianu (nu de Dinu Brătianu, confuzie provenită de la primele două file scrise de cei care au arhivat dosarul în perioada comunistă); momentul redactării l-aş fixa undeva în prima jumătate a anului 1946. Alte două variante ale stenogramei acestei înregistrări au apărut una în 1944, cealaltă în 1947 – toate cele trei fiind practic identice.

Sigur este că în epocă a circulat printre oamenii informaţi o stenogramă prezentată ca fiind a înregistrării discuţiei dintre mareşal şi rege.

De ce a avut loc lovitura de stat de la 23 august 1944

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

Dialogul dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din 23 august 1944

Revista Art-Emis a publicat un text prezentat drept transcrierea unei înregistrări a discuţiei purtată de regele Mihai cu mareşalul Ion Antonescu în după-masa zilei de 23 august 1944, chiar înainte de arestarea mareşalului (aici, semnalată de unul din comentatorii blogului).

Chestiunea este extrem de interesantă. Ştiu de la regretatul Florin Constantiniu că pe la sfârşitul anilor 1970 – începutul anilor 1980 printre istoricii români s-a răspândit zvonul asupra existenţei unei astfel de înregistrări, care s-ar fi aflat la Londra. În epoca interbelică existau mijloacele tehnice pentru înregistrări ambientale, serviciile de informaţii româneşti le foloseau de multă vreme (detalii aici). De asemenea, în Bucureşti erau prezenţi spionii britanici din misiunea lui de Chastelain, care imediat după arestarea lui Ion Antonescu au fost eliberaţi şi au asigurat legătura radio dintre regele Mihai şi Londra. Există astfel premisele ca înregistrarea discuţiei dintre rege şi mareşal să fi ajuns în Marea Britanie. Însă istoricii români care au mers la Londra în căutarea acestei înregistrări s-au întors cu mâna goală (cel puţin aşa mi-a spus Florin Constantiniu).

Din păcate, revista Art-Emis ne serveşte doar transcrierea înregistrării, fără necesara anexă audio care ar fi spulberat orice dubiu. Mai mult, nu este indicată nici o sursă a acestei transcrieri. Posibil ca plăcile originale să fi fost distruse şi să nu mai avem posibilitatea să auzim ce şi-au zis regele şi mareşalul. La fel de posibil este ca transcrierea să fi fost făcută înaintea distrugerii plăcilor, însă în acest caz textul a fost păstrat într-o arhivă (CNSAS?). Până nu apare o cotă de dosar în care s-a păstrat această transcriere, documentul se află sub semnul întrebării în ceea ce priveşte autenticitatea lui. Sursa dialogului se regăseşte în dosarul 215/1944, Fond CC al PCR Secţia Cancelarie, Arhivele Naţionale. Pe de altă parte, dialogul purtat este extrem de plauzibil, cu excepţia spuselor regelui Mihai care se descrie singur drept „copil prost şi bâlbâit”, chestie care îmi sună cumva fals. Evenimentele de la Palat din după masa zilei de 23 august i-au fascinat multă vreme pe istorici, care au încercat să le refacă în detaliu. Dacă această transcriere se dovedeşte autentică, va trebui pusă în context cu restul surselor. (Sunt în curs de verificare a documentului).

regele-mihai-si-ion-antonescu-pe-frontul-de-est

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate! (Se aude şi vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.

Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…

Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareşalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.

Mareşalul: Voastră, dacă vreţi.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareşalul: Astăzi sunteţi nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineaţă m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ţi permit să-ţi arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele şi eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea ţării mele?

Mareşalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toţi şi când vă chem, nu aveţi timp pentru Regele ţării.

Mareşalul: Voiam să vă spun că vă înşelaţi dacă credeţi că salvaţi ţara printr-un armistiţiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceţi observaţii şi să vă daţi păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităţilor cu naţiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareşalul: Citeşte Domnule Antonescu şi vezi, crezi că Mareşalul poate trimite o telegramă ca asta?

Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă priveşte? Dacă n-o daţi o dau eu.

Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?

Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?

Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?

Mareşalul: Nu! Aşa, nu!

Regele: Dar cum?

Mareşalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?

Mareşalul: Mareşal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.

Regele: Suferinţa este o experienţă.

Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…

Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.

Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?

Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.

Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.

Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…

Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Prima iubită a regelui Mihai, adusă la aşternut de Elena Lupescu

Jurnalul lui Carol al II lea ne spune cu amănunte povestea primei iubiri a regelui Mihai. Este vorba de o tânără numită Yvonne, „recrutată” pentru relaţia cu tânărul Mihai de chiar amanta regală Elena Lupescu. În această relaţie a fost implicat şi aghiotantul lui Carol al II lea, comandorul Ştiubei – care şi el avea o relaţie intimă cu iubita lui Mihai. Povestea de dragoste dintre regele Mihai şi Yvonne a durat aproape doi ani de zile, din 1937 până în 1939, când în urma unor negocieri dificile iubita regală a primit două milioane de lei şi a părăsit România. Dispariţia bruscă a „Yvonnichii” din viaţa lui Mihai avea să-i provoace acestuia disperarea. Regele Carol al II lea găsea timp să se ocupe de iubita fiului său în cursul verii anului 1939 – anul în care avea să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial. Am extras în continuare mai multe paragrafe din Jurnalul regelui Carol al II lea care ilustrează evoluţia primei iubiri a regelui Mihai.

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Început dificil

Conform însemnărilor lui Carol al II lea începuturile relaţiei lui Mihai cu Yvonne au fost relativ dificile:

9 aprilie 1937 Tratativele Duduii cu părinţii Yvonichii au dat rezultatul scontat, i-au acceptat propunerea, îmi pare bine pentru Mihăiţă.

13 aprilie 1937 Seara, Yvonica din nou la Mihăiţă, cu acelaşi rezultat ca prima dată.

14 aprilie 1937 Vorbit cu Duduia despre cazul Mihăiţă – Yvonica; va vorbi cu familia şi cu fata, care nu s-a ţinut de cuvânt; sunt toţi destul de interesaţi ca afacerea să se sfârşească cum dorim.

2 mai 1937 Sculat târziu. La 12 3/4, plecat cu trenul la Sinaia pentru vacanţa de Paşti. Sosit pe la 4; vremea acoperită, răcoare. D(uduia), la cină. Mihăiţă, la masa, cu Yvonica.

29 mai 1937 La 5, soseşte şi Mihăiţă, foarte impresionat de vederea lui Dan; a fost înainte de plecare la capela cimitirilui. Este o durere generală. Azi dimineaţă, a voit şi părintele Nae (Popescu) şi Preda să vorbească copiilor la şcoală de camaradul lor, dar n-au putut, căci i-au podidit lacrimile. A venit şi Yvonica să-l vază pe Mihăiţă. Au fost, după – amiază, amândoi la mine. Atmosferă tristă.

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Iubire regală

Relaţia lui Mihai cu Yvonne s-a „aşezat” în cursul anului 1938, însă în 1939 Carol al II lea a decis că este cazul ca ea să ia sfârşit. Pentru încheierea relaţiei a fost delegată tot Elena Lupescu, care a purtat discuţiile necesare. Nu se ştie ce şi-ar fi dorit Yvonne, însă cert este că nu a vrut să renunţe foarte uşor la relaţia cu vlăstarul regal:

5 iunie 1938 Întorşi seara, cinema. Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o cu orice preţ pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a angajat pentru astă-seară.

6 iunie 1938 Seara, cinema. Două filme detective, unul bun, celălalt idiot. Au fost numai D(uduia) şi Urdăreanu, Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu-i-se dorul de ieri cu Yvonica.

16 iulie 1939 Ştubei a adus răspunsul. Atât soţia sa, cât şi fata nu vor să plece în străinătate şi, mai ales, în America. Yvonica a cerut s-o vază pe Duduia. A rămas ca mâne să vie la Bucureşti şi să se mai facă un efort înainte de a trece la alte măsuri, drastice.

18 iulie 1939 La Bucureşti, o căldură fenomenală. Ziua de azi a întrecut cea de ieri. Spre seară, Duduia a văzut-o pe Yvonica, care, după multe schimbări la faţă şi vorbe adesea nechibzuite, a rămas să dea răspunsul ei mâne dimineaţă. A constatat că nu poate fi vorbă de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii.

19 iulie 1939 Yvonica a fost la D (uduia), după cum rămăsese ieri, cu răspunsul că va pleca, dar că refuză să scrie lui Mihăiţă o scrisoare de adio. (…) Seara, l-am chemat pe Malaxa să-l rog să-l lase pe Costache să meagă cu noi cu iahtul, căci, după decepţia ce o va avea Mihăiţă din cauza Yvonichii, e bine să aibă un camarad cu el.

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Supărarea lui Mihai

Pentru a-l mângâia pe Mihai, regele Carol al II lea a aranjat o croazieră regală după ce a perfectat plecarea Yvonnei – o croazieră în mijlocul unei veri fierbinţi, când întreaga lume se pregătea de război.

24 iulie 1939 Yvonica a dat scrisorile cerute şi i-sa depus la bancă dota de 2.000.000 lei.

27 iulie 1939 Ne deşteptăm ca să fim pe punte pentru intrarea în Bosfor. Sunt extrem de nervos din cauza lui Mihăiţă. Va fi pentru el o groaznică lovitură când va vedea că Yvonica nu este cu noi. La 12, aruncăm ancora în faţa Palatului Dolma Bahce. La 12 1/2, se îmbarcă Mihăiţă, pe care-l primim cu toţii foarte cald. Se înţelege uşor că disperarea lui a fost extremă, mai ales când a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conţinea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simţ de tandresă şi de inimă. Bietul copil a fost disperat şi pentru prima dată l-am văzut plângând cu nesaţ. Îşi lăsase capul pe umărul meu şi lacrimile curgeau cu nesaţ. I-am spus că nimeni mai bine decât mine pricepe desperarea lui şi adânca lui durere şi mâhnire şi că bine face că plânge, că îl va uşura. Totuşi îl rog ca în faţa celorlalţi să fie bărbat şi prinţ. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. După amiază Duduia a vorbit lung cu Mihăiţă căruia de dimineaţă Urdăreanu îi spusese că Ştiubei a venit să-i vorbească de această chestiune şi ea a primit bani. Săracul băiat este foarte adânc mâhnit şi nu vrea decât un singur lucru: s-o revadă şi să aibă o explicaţiune cu ea, căci nu mai pricepe nimica şi o iubeşte aşa de mult. Acuză pe părinţii ei şi se plânge că purtarea ei şi mai ales scrisoarea ei este urâtă, cum zice el, o scrisoare care nici unui servitor n-ar scrie. Toate prostiile ce le-a făcut a fost împins de ea să le facă şi zice că adesea, i-a atras ei atenţia, dar n-a voit să auză. Spre lauda lui, trebuie să zic că a fost foarte curagios.

4 august 1939 Un alt semn îmbucurător la Mihăiţă: a început din nou să fumeze, ceea ce e un semn că o rupe din ce în ce cu trecutul, căci el promisese Yvonichii că nu va mai fuma.

12 august 1939 Iată, s-a sfârşit şi această călătorie, la care eu şi D (uduia) ne bucurasem aşa de mult. N-a fost ce am aşteptat. Întâi, de la început, grija cea mare pentru Mihăiţă. Cel puţin de acest punct de vedere, lucrurile s-au liniştit. Pare să fie complect dizgustat de Yvonica, îndeosebi pe chestiunea că ea trăieşte cu Ştiubei.

Misterul

Cine a fost această Yvonica? Care era numele ei real? Ce s-a ales de ea în America? Dacă Securitatea ştia de existenţa ei fără îndoială că a urmărit-o şi ar trebui să existe ceva documente pe la CNSAS. Ştiau serviciile de informaţii americane cine a venit în SUA în vara anului 1939? Dacă da, atunci cu siguranţă s-au păstrat nişte documente.

Ar fi interesant de găsit şi o fotografie cu această primă amantă a regelui Mihai. Iar dacă ar putea fi identificaţi urmaşi de-ai ei sau ceva rude poate că ar avea de spus o poveste interesantă. Până atunci nu pot decât să vă recomand să citiţi cartea „Carol al II lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice” de la librăria Okian. Este o transcriere a jurnalelor regelui Carol al II lea, pline de poveşti picante şi dezvăluiri ale dedesubturilor politicii înalte de la Bucureşti în perioada interbelică.

Cât de sărac a plecat regele Mihai din România?

Circulă o nouă legendă pe internet: regele Mihai a plecat din România sărac lipit pământului şi a muncit ca mecanic (!) să îşi întreţină familia. De acord, comuniştii au avut tot interesul să-l vopsească pe fostul rege în culori cât mai sumbre. În perioada comunistă s-au scris tomuri întregi despre vagoanele pline de averi cu care a plecat din România regele Mihai. Să spunem că toate acele cărţi sunt pline de minciuni şi distorsiuni.

Însă mai înspre zilele noastre Mihai Pelin a făcut o cercetare amănunţită asupra a 42 de tablouri dispărute din colecţia regelui Carol I. Dacă vă mai amintiţi, regele Carol I a strâns o colecţie impresionantă de tablouri valoroase pe care le-a lăsat moştenire guvernului României, pentru a fi expuse astfel încât orice român să poată vedea operele unor pictori celebri. Din această colecţie de tablouri a României au dispărut 42 de piese. Cercetările lui Mihai Pelin au identificat traseul a 17 dintre aceste 42 de tablouri: au fost luate (sau furate?) din România de regele Mihai şi apoi vândute în decursul anilor. Cartea lui Mihai Pelin se numeşte „Marele rapt regal” şi o puteţi cumpăra de la librăria Elefant.ro

Eu unul l-aş ierta pe fostul regele Mihai pentru cele 42 de tablouri însuşite. Avea multe fete, trebuia să le cumpere rochiţe. Însă nu-l pot ierta pe fostul rege Mihai pentru că a vândut safirul reginei Maria. Este vorba de al doilea safir din lume ca mărime, de 478,68 carate, cumpărat special pentru ceremonia de încoronare de la Alba Iulia. Toate casele regale au avut sau au o piatră preţioasă simbol. Safirul reginei Maria ar fi putut fi piatra preţioasă a Casei Regale a României, strâns legată de momentul realizării României Mari. Doar că fostul rege Mihai a ales să vândă această bijuterie simbol.

safirul reginei Maria

Safirul reginei Maria. Sursa foto

Galerie foto: parada de 10 mai 1943, color

Parada de 10 mai, de ziua regelui, era un eveniment deosebit la Bucureşti. În anul 1943 parada la care au participat regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu a fost imortalizată de fotograful german Willy Prager (sursa foto). Am ales câteva imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.

Războiul Rece a început în România

Când şi cum a început Războiul Rece constituie încă o dezbatere în lumea istoricilor. Este destul de greu de fixat în timp şi spaţiu momentul în care americanii şi britanicii s-au lămurit cine sunt cu adevărat sovieticii şi că nu le sunt chiar prieteni. Americanii au avut prilejul să se lămurească asupra sovieticilor în România în toamna anului 1944.

Un actor important în acest sens a fost Frank Wisner, ofiţer OSS – Office of Strategic Services, organizaţie care a precedat CIA. În imaginea de mai jos îl puteţi vedea pe Frank Wisner alături de regele Mihai, cel mai probabil la Sinaia.

Frank Wisner si regele Mihai

Frank Wisner s-a aflat în România din august 1944 până în martie 1945. Prima sa misiune în România a fost să organizeze evacuarea prizonierilor de război americani din Bucureşti înainte de sosirea sovieticilor. Apoi Frank Wisner a intrat în contact cu Serviciul Secret de Informaţii (SSI) de la Bucureşti care a pus la dispoziţia americanilor toate dosarele referitoare la Uniunea Sovietică. Serviciile de informaţii româneşti au avut de-a face cu spionajul şi propaganda sovietică de la bun început, astfel că deţineau o colecţie vastă de dosare care se pare că l-au convins pe Frank Wisner că Uniunea Sovietică nu este cea mai bună lume dintre lumi. (Ca o paranteză: Frank Wisner a avut probabil acces la toate dosarele SSI despre Uniunea Sovietică, multe din acestea au fost distruse după ce România a fost ocupată de armata sovietică).

Wisner s-a lămurit foarte repede cine sunt cu adevărat sovieticii şi a cam fost dezamăgit să vadă că rapoartele sale erau ignorate de diplomaţii şi politicienii americani. În arhivele CIA se găseşte un document din 1947 care arată că ofiţerii OSS ştiau foarte bine şi îşi informau superiorii că sovieticii ocupă şi nu eliberează ţările din Europa de Est. Titlul documentului este cât se poate de grăitor „Rumania: the how of enslavement”, document care poate fi citit aici şi conţine o extrem de precisă descriere a comunizării României.

Următoarea misiune a lui Frank Wisner a fost să ţină legătura cu „Organizaţia Gehlen”, reţeaua secretă de spionaj condusă de fostul ofiţer nazist Reinhard Gehlen. „Organizaţia Gehlen” a făcut pentru americani exact acelaşi lucru pe care l-a făcut SSI de la Bucureşti: le-a pus la dispoziţie toate informaţiile despre Uniunea Sovietică. Colaborarea dintre serviciile americane de informaţii şi foştii inamici nazişti împotriva „aliatului” sovietic începută în septembrie 1945 este considerată a fi un punct de pornire al Războiului Rece. Doar că prima astfel de colaborare s-a produs cu un an înainte, la Bucureşti. Din acest motiv spun că Războiul Rece a început în România.

P.S. Frank Wisner a lucrat după război în cadrul CIA, unde a fost şeful Directoratului pentru Planificare. S-a sinucis în anul 1962 după ce a suferit o puternică depresie.

 

 

Radu Duda scos din comunicatul Casei Regale despre protestele din România

Implicarea Casei Regale în ameţeala de zilele astea a început ieri cu o postare pe blogul principelui Radu Duda. O postare „cu manta”, o preluare a unui mesaj venit de la un avocat susţinător al Casei Regale. Azi a apărut şi un comunicat oficial, comunicat preluat de presă. Adevărul a remarcat evoluţia de la mesajul preluat al lui Radu Duda la un comunicat oficial.

Eu mai remarc următoarea frază din comunicatul Casei Regale referitor la protestele de zilele astea:

Regele si Principesa Mostenitoare urmaresc evenimentele cu profunda ingrijorare si raman hotarati sa faca tot ce este in puterea lor pentru a apara si promova interesele Romaniei, fara sa favorizeze nici o formatiune politica.

Ştiţi cum se traduce fraza aceasta? Principele Radu Duda e cam pe lângă situaţie. Regele şi Principesa Moştenitoare sunt cei care contează cu adevărat.

 

A existat ocupaţia sovietică a României?

Ocupaţia sovietică a României este o chestiune centrală în ceea ce priveşte monarhia în România după 1989. Raţionamentul monarhiştilor este simplu: România a fost sub ocupaţie sovietică, sovieticii l-au silit pe regele Mihai să abdice (prin uneltele lor, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej). Natural, prin dispariţia ocupaţiei sovietice trebuie să se revină la monarhie. Am sărit peste elementele de emoţie, Gheorghe Gheorghiu Dej i-a arătat regelui Mihai pistolul din buzunar, Petru Groza i-a spus că dacă nu abdică va executa 1.000 de studenţi etc.

Ce spune legea

Din punctul de vedere al dreptului internaţional România nu s-a aflat sub ocupaţie sovietică. Ba chiar dimpotrivă, România a fost aliata Uniunii Sovietice. Fără să intru prea mult în detalii: din 12 septembrie 1944 relaţiile dintre România şi Aliaţi (URSS, SUA şi Marea Britanie) au fost guvernate de Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova de trimişii guvernului maiestăţii sale regele Mihai. Această Convenţie de armistiţiu stabilea regulile asupra prezenţei trupelor sovietice în România. Mai bine zis: introducea fără război trupele sovietice în România (şi supunea trupele române comandamentului sovietic!)

Nu poţi spune despre regele Mihai că a fost erou pentru actul de la 23 august (care a dus la Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie) dar că nu are nici o responsabilitate pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu care a adus trupele sovietice în România. Prezenţa trupelor sovietice în România a fost permanent reglementată prin acte bilaterale asumate de guvernul României (fie el al regelui Mihai sau comunist). Din punct de vedere legal nu a existat o ocupaţie sovietică a României.

Practic România a fost sub ocupaţie sovietică, nu mai reiau aici argumentele istoricilor. Însă tratatele de istorie nu au efecte la nivel diplomatic.

Regele Mihai şi Basarabia

Aceeaşi Convenţie de armistiţiu din 12 septembrie 1944 (rezultatul vitejiei regelui Mihai din 23 august) spune la articolul 4:

Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

Adică sovieticii reanexează Basarabia. Nici pentru asta nu are vreo responsabilitate regele Mihai? Regele Carol al II lea a fost un nemernic pentru că a cedat Basarabia pe 28 iunie 1940, iar regele Mihai este un erou pentru că a cedat din nou Basarabia în 1944.

Eu cred că trebuie văzute toate aceste chestiuni. Nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de propagandă. „Regele Mihai nu a avut ce face, era sub ocupaţie sovietică” – da, dar el i-a lăsat să intre în ţară pe sovietici prin lovitura de stat de la 23 august! Ba mai mult, le-a dat şi acoperirea legală prin Convenţia de armistiţiu. Vor sări unii să spună: nu a semnat regele Mihai. Nici regele Carol al II lea nu a semnat cedarea Transilvaniei şi a Basarabiei, le-au semnat miniştrii – dar asta nu îl face cu nimic mai puţin responsabil.

Dacă ar fi existat din punct de vedere legal „ocupaţia sovietică a României” atunci unirea cu Basarabia ar fi fost ceva natural, la fel ca şi revenirea monarhiei. Însă „ocupaţia sovietică” este o expresie folosită de istorici pentru a explica rapida cedare a societăţii româneşti între 1944-1947, iar de actualii propagandişti pentru a crea scuze fostului monarh. „Ocupaţia sovietică a României” nu este o realitate consemnată în documente şi tratate internaţionale. Germania occidentală nu a recunoscut existenţa Germaniei comuniste – astfel că reunificarea a fost mult mai simplă.

Discursul regelui Mihai şi presa. Presa franceză (oarecum)

În Le Monde apare un articol semnat de Mirel Bran (român omul de altfel) despre discursul regelui Mihai din Parlamentul de la Bucureşti. Articolul începe în forţă: regele Mihai, în ciuda celor 90 de ani ai săi face să tremure clasa politică românească. Tare. Doar că nu mi s-a părut că ar tremura clasa politică de frica regelui Mihai.

M-aş întreba când va avea loc în Parlamentul Franţei discursul prinţului Louis Alphonse de Bourbon, duce de Anjou (şeful casei regale de Bourbon). Cred că s-ar lăsa cu turbare în rândurile jurnaliştilor francezi dacă s-ar pune problema asta. Iar clasa politică franceză nu ar tremura, probabil ar face direct epilepsie. În Franţa nu este de imaginat ca fostul monarh să vină să ţină un discurs în Parlamentul unei republici. Îmi închipui că şi prinţului Louis Alphonse de Bourbon ar avea bunul simţ să nu vorbească de la tribuna Parlamentului republican. Dar ca de obicei, din presa franceză ni se dau lecţii.

Dacă stau bine să mă gândesc, francezii ar urla din toţi bojocii şi dacă germanii s-ar hotărî să reîntroneze dinastia de Hohenzollern.

Regele Mihai: Holocaustul, legionarii şi propaganda contemporană

Chiar m-am plictisit de propaganda din ultima perioadă pro-ex-regele Mihai. Este lipsită de logică şi consecvenţă în afirmaţii. Fără să intru prea mult în detalii nu mă pot abţine să nu observ următoarele: Continuarea

De ce nu poate reveni monarhia în România

Citeam zilele trecute un interviu din România Liberă cu generalul veteran de război Nicolae Sebastian, care zicea aşa de regele Mihai:

La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: „Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: „Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.

Bătrânul oştean s-a convins că regele Mihai aşteaptă să i se pună tronul în braţe. Mai are de aşteptat. Regele Mihai probabil că nici acum nu şi-a dat seama de ce monarhia a ieşit definitiv din sufletele românilor. El şi cu puţinii monarhişti cred că de vină sunt comuniştii care au spălat românii pe creieri. Fals. Regele Mihai este vinovat pentru decăderea monarhiei. Să mă explic.

Monarhia şi Casa de Hohenzollern au beneficiat de un prestigiu gigantic în ochii românilor vreme de aproape 100 de ani. Acest prestigiu a fost creat de Carol I care ieşea la balcon fără să clipească în faţa bucureştenilor veniţi să-i spargă geamurile palatului. După care cu un semn al mâinii declanşa şarja jandarmilor călare care împrăştiau mulţimea furioasă. În momentul în care la 1878 ruşii au înconjurat Bucureştiul şi au ameninţat cu dezarmarea armatei române, regele Carol I a răspuns că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Şi era hotărât să se bată cu ruşii pentru a păstra Bugeacul. Regele Carol I a fost un adevărat conducător care a dus România în două războaie în urma cărora a avut câştiguri teritoriale.

Prestigiul monarhic stabilit de Carol I a fost consolidat de regele Ferdinand. Nici acest membru al Casei de Hohenzollern nu a cedat. În 1917 România era înfrântă, zdrobită. Însă Ferdinand nu a cedat – unii contemporani spun că la îndemnul reginei Maria. S-a bătut până în ultima clipă. Nu el personal – dar a refuzat să cedeze, să îşi accepte înfrângerea. A refuzat să părăsească România înfrântă.

Apoi a venit Carol al II lea, care a cedat un sfert din teritoriul ţării fără să tragă un foc de armă. Trec peste corupţia generalizată a regimului lui Carol al II lea, peste influenţa Elenei Lupescu etc. Carol al II lea putea salva prestigiul Casei de Hohenzollern în România prin declanşarea unui război de apărare a Basarabiei. Ar fi pierdut (sau poate nu!) acest război, România ar fi putut deveni teritoriu ocupat ca şi Polonia până în 1945 – însă prestigiul Casei de Hohenzollern în ochii românilor ar fi fost intact. Însă Carol al II lea a preferat să părăsească România într-un tren de zece vagoane plin cu toate averile strânse în 10 ani de domnie.

A doua şi ultima şansă de reabilitare a monarhiei în România a avut-o regele Mihai. Regele Mihai ar fi putut declanşa un război de gherilă împotriva sovieticilor şi ar fi fost urmat de marea majoritate a populaţiei. Putea să aleagă între a muri în acest război sau a pleca la un moment dat cu speranţa că va reveni. Putea să aleagă să fie un conducător. A ales să plece, ca şi tatăl său. Între timp a dispărut şi amintirea prestigiului pe care l-a avut Casa de Hohenzollern în România.

Galerie foto: Cu ce se ocupa regele in timpul comunizarii Romaniei. Aprilie 1946

In aprilie 1946 Romania incepea sa dea primele semne ale comunizarii si dezastrului ce avea sa vina. Regele Mihai avea 25 de ani si preocupari specifice varstei: se dadea cu Jeep-ul primit de la armata americana pe treptele palatului Peles, se uita la filme (pe care si le monta singur in proiector!), se plimba cu catelul, admira armurile Hohenzollernilor medievali (care au stiut sa tina sabia in mana!), se ocupa de fotografia artistica cu teleobiective de ultimul racnet…

Continuarea